Posts tagged ‘servesc patria’

02/08/2009

Scrisori pentru iubitele altora

Scriu scrisori de amor pentru camarazi. Îi scriu unei italience din Dobrogea, unei ţigăncuşe din Bacău şi unei bucureştence blajine. Inventez chestii romantice privind fotografiile tipelor (nu lucrez decât cu fotografia clientului).

Ţigăncuşa e urâţică, mi-e greu să-i scriu înflăcărat. Bucureşteanca e banală, dar ghicesc o neruşinare în ochii ei care mă incită. „Cu talentul tău, aş face bani”, zice Cristi, bucureşteanul tăcut (dacă vă imaginaţi aşa ceva). Nu cred că am talent, dar scrisori de dragoste ticluiesc OK.

01/08/2009

Servesc patria. Ciocolată ungurească

Locotenentul major Chirvasiu pare de gaşcă. Azi aţi ieşit cu el pe câmp pentru că lt. Mitran e liber. Cam o dată la trei zile, ofiţerii îşi iau liber, prin rotaţie. Trai! Chirvasiu e altfel decât Mitran. Ordonă pauze de 10 minute la fiecare oră de muncă. (Da, ordonă, ăsta e limbajul!). Aduce apă. Oau! Poţi bea o cană cu apă la fiecare oră de uncă.

Chrivasiu vă împarte în patru grupe. La prânz, face socoteala. Primele trei grupe, după numărul de coşuri încărcate/descărcate în camion, capătă câte o ciocolată ungureasca. Seara, alte ciocolate. Lux.

Vă intersectati cu plutonul lt. major Zaharia. Înalt, faţă albă, ochelari de soare, zâmbet plăcut. Îţi pare cunoscut. Se plimbă agale, cu mâinile la spate, printre rândurile de porumb retezat defectuos de combine. Când şi când dă comenzi scurte, încet, calm, ca pentru sine: „Culcat”, „Drepţi”, „Înainte, fuga marş.”. Abia se aude. Vreo 5-6 băieţi din pluton execută în linişte toate comenzile.

Zaharia pare foarte eficient. I s-ar potrivi o banderolă SS pe braţ. Da, îţi dai seama unde l-ai mai văzut: în toate filmele cu hitlerişti.

S-a făcut seară. Adică e noapte de-a binelea. V-aţi întors la fermă la ora nouă. Încă mai simţi gustul ciocolatei ungureşti din proviziile lui Chirvasiu. Mircea P. ţi-a spus că a fost din şpaga lui. Deja îşi face planuri pentru mica permisie de duminică. Îl invidiezi sincer.

Băieţii se bărbieresc sub un bec chior, afară, în nişte cioburi de oglindă. Tu n-ai chef. Eşti hotărât să te culci aşa (iar mâine, Mitran te va pune să faci 20 de flotări. Ce idiot!). Vremea s-a mai încălzit. Roiesc ţânţarii.

01/08/2009

Înjurăturile locotenentului Mitran

Ieri m-a înjurat locotenentul. În fel şi chip. Nici nu mai ştiu de ce. Nu mi-a părut nervos, dar cred că îi era ciudă că trebuie să stea cu chipiul ăla pe cap, cu vestonul încheiat până sus.
Am încercat să-l urmăresc atent. Nu erau înjurături extraordinare dar erau multe şi se tot repetau. „De ce te-a trimis, mă, mă-ta în armată?”, urla. Habar n-am avut ce să-i răspund aşa că am tăcut.
Totul a durat vreo 5-6 minute. Băieţii se opriseră din lucrat. A fost interesant.

30/07/2009

Servesc patria. În turmă

Treaba voastră, cel puţin în prima săptămână, e să adunaţi porumbul care le-a scăpat combinelor. Un fleac? Aiurea. Numai plutonul vostru are de strâns câte 8-10 tone zilnic. Norma, pe care n-o realizaţi nu fiindcă n-aţi avea materie primă, ci pentru că e imposibil, dovedeşte cât de eficiente sunt combinele patriei. ‘Jde mii de tone de porumb vor ierna sub zăpadă, presupui.

Munciţi 7 din 7. Totuşi, duminica e zi scurtă. La patru după-masă sunteţi înapoi la fermă. Apuci să te speli la jgheab, să speli nişte ciorapi, să asculţi la radio „etapa”. Mănânci pepeni în prostie, apoi stai cu burta în sus, ca un gândac neputincios.

Cerul privit prin lanul de porumb e atât de senin încât pare opera unui pictor naiv. Ai parte de o mică pauză. Stai într-o rână, privind cerul străpuns de grămadă galben-roşcată de porumb (păpşoi, cum îi spun camarazii). O furnică înspăimântată ţi se plimbă nesigur pe mână. Cine ştie la câte muşuroaie depărtare vei fi adus-o, fără să vrei?

Noaptea, vă întoarceţi la fermă „cu cântec, înainte-marş!”. O glumă proastă. Totuşi, vă străduiţi. Lălăiţi ceva jalnic. Locotenentul rămâne în urmă, dar mergeţi în formaţie chiar şi după ce nu-l mai vedeţi. E mai simplu aşa, să nu te gândeşti la drum, să te uiţi doar în ceafa celui din faţa ta. După numai câteva zile, ai impresia că pe ei asta îi interesează cel mai mult: ca voi să vă transformaţi în turmă. E foarte comod, de altfel.

29/07/2009

Servesc patria. Slana sătmăreanului

armata cu anton si doru

Împreună cu doi dintre eroii textului de mai jos (poate singurii). Dănuţ e cel din mijloc. AMRmetrul din mâna mea indică faptul că fotografia a fost făcută spre sfârşitul primăverii. Tresele de caporali TR confirmă informaţia. Despre uniforme aveam, atunci, o părere mai bună. Constat acum că erau tare jerpelite.

Problemă neprevăzuta: „efectele”. Pentru că ai întârziat, n-ai mai găsit bocanci pe măsura ta şi nici uniformă. Pantalonii sunt vechi. Probabil au fost folosiţi la grajduri. Vestonul pute uşor. Boneta are pe margini un brâu negru, lucios. Vestea rea: cineva a dat bocancii cu cremă de ghete pe interior. Vestea rea de tot: din talpă ies nişte cuişoare, înăuntru. La început, e enervant. Apoi, ciudat, durerea începe să devină plăcută.

Mâine veţi pleca la muncă. Patria se apăra nu doar cu arma în mână. Patria se apăra pe ogoare. Până în noiembrie. Îţi place să te joci cu gândul că destinaţia e secret de stat, aşa că le scrii alor tăi că plecaţi, dis-de-dimineaţă, în Insula Mare a Brăilei. Denumirea locului are o rezonanţă aparte. Cu siguranţă, e ceva încărcat de poezie. Vei sta mult timp în aer liber, curat, o încântare!

Primeşti o raniţă prăfuită şi câteva „materiale”. Printre ele, un set de lame de bărbierit Astra. Lenea e cucoană mare şi leneşul mai mult aleargă: încerci să le îndeşi într-o cutie fără a da la o parte capacul. Tăietura e fină şi profundă. Parcă s-ar fi adunat în inelar tot sângele. Dar are gust plăcut. Câteva zile, vei scrie cu mână stânga. Dar cum vei depănuşa?

Doru e singurul ardelean din pluton. În afară de tine. Sătmărean. Harta-n cui. El s-a fofilat. Ratează Insula Brăilei pentru un sejur la infirmerie.

Îţi place să râzi: „Doruţ, am o capră, nu mi-o f…?”. Nu e pricinos. Apare misterios, cu un pachet. „No, hai să mâncăm nişte slană, că moldovenii ăştia n-au nici sânge în ei, numa’ borş. Auzi, cică să le culegem noi cucuruzu’”. „N-ar merge şi-o ceapă roşie, zdrobită în pumn, stinsă cu sare?”, întrebi retoric. Dănuţ, din Roman, se conformează. Lipseşte palinca. Însă numai puţin.

28/07/2009

Servesc patria. Cu borş.

Prinzi cinci minute în care nu urlă nimeni. Nimeni nu te iscodeşte. Eşti într-un lan de porumb. Dincolo, dealurile Bacaului. Între tine şi ele, o şosea lungă şi albastră. În jurul tău, praf. Deasupra şoselei, cer senin. De aici, unde te-ai pitit, nu se poate vedea indicatorul pe care scrie „Brasov”. Dar îl ştii acolo şi, la naiba, asta îţi face bine!

Ai de depănuşat ştiuleţi de pe un rând de o sută de metri. A depănuşa. Ce noţiune înălţătoare! Degeaba te grăbeşti. Cine termină primul, are onoarea să înceapă primul noul rând. Şi tot aşa, până seara. Cel mai bine e să rămâi „în pluton”, să nu fi nici printre primii, nici printre ultimii, să te strecori. Aste e prima lecţie a armatei.

Până la urmă, a fost mai bine că ai ajuns cu întârziere la întâlnirea cu UM 01184 (chiar, oare ai voie să scrii pe hârtie codul unităţii miliare?). Ai scăpat de batjocora la care au fost supuşi primii sosiţi. Câţiva au fost tunşi la piele. Par stingheri. Adică: ar face pe şmecherii, dar le lipseşte ceva. Pe toţi cei care au ajuns la timp, sau chiar mai devreme, i-au fugărit nişte soldaţi cu table subţiri pe umeri. Cică: „Bă, studenţache, lasă nasul jos, aici eşti la armată, comanda la mine!”.

În unitate sunt vreo 15 soldaţi la termen, cu toţii gradaţi, şi vreo 1.500 terişti, nou-nouţi. E clar cine-i şeful. După un du-te vino aiurea pe la infirmerie, magazie, dormitoare, îl cunoşti pe locotenentul Mitran. Îţi dă impresia că n-a mâncat în viaţa lui decât borş. E conştient că are de a face cu viitori intelectuali (dacă studenţii la Politehnică pot fi numiţi astfel). Îşi forţează simţul umorului. E caraghios. Unii râd când el face mişto de ceilalţi. Timp de 9 luni, el e Dumnezeu.

26/07/2009

Servesc patria. Valiza de lemn

Ţi-a venit rândul. Nu te simţi mai bărbat decât alţii, nici măcar decât cei care au reuşit s-o fenteze cu câte un ulcer de ultima oră. Nu te simţi nici mai fraier. Dar ciudă îţi e. Te aşteaptă nouă luni de zile idioate. Pierdere de vreme.

De la V. ţi-ai luat rămas bun acasă. N-avea rost să te petreacă la gară. O să-ţi lipsească. Şi când gândeşti asta, îi simţi încă gustul pe buze, îi simţi mirosul impregnat în tine. A plâns un pic. Tu nu. Tu trebuie să fii bărbat. Doar eşti major, nu?

Tragi valiza. Încerci s-o ţii depărtată de corp. Muşchii îţi sunt încordaţi. Trebuie să pari puternic. Eşti doar un copil nevoit să plece din cuib, dar n-ai recunoaşte asta. Ai obrajii plini de salivă lipicioasă de la aceia care au vrut să te pupe, să te încurajeze. Cu cei mai mulţi atunci te-ai întâlnit prima şi ultima oară.

Până la Simeria, stai cocoţat pe valiză. Mare lucru valizele astea din lemn. Sunt încăpătoare, se pot transforma în scaune, li se poate pune lacăt şi duc la oaste generaţii întregi. Poate fiindcă sunt rare. Chiar, de ce nu s-or găsi la magazin? S-ar vinde.

Peste tot miroase a alcool şi a vomă. Vagonul scârţâie. Auzi asta doar când trag aer în piept canteretii; sau când trag câte-o duşcă. Observi că însoţitorii sunt cei mai activi. Au şi de ce: nu merg mai mult de 2-3 staţii. Recruţii par mai visători, inclusiv aceia deja beţi turtă. Se strâng în braţe, se pupă, trec sticlele de la unul la altul. N-ai încotro: bei şi tu câte o înghiţitură.

În fiecare gară, hărmălaie. Orăştie, Sebeş, Sibiu, Făgăraş, Braşov. La Sibiu, mult după miezul nopţii, fix 26 de persoane îl conduc pe Dudu care nu nimereste scara trenului. Calcă în noapte. Până la urmă, ajunge în tren şi te bucuri pentru el. Te afli într-o stare în care te impresionează părinţii care se despart de flăcăi, fetele care îşi săruta iubiţii, încurajările naive „Las’, c-o să fie bine!”, urările „Armată uşoară!”, promisiunile „Te astept”, „O să-ţi scriu zilnic” şi alte astfel de prostioare.

În gara Ploieşti Vest trenul îţi pleacă de sub nas. Erai atent la un grup de olteni care-şi făcuseră tabără în mijlocul peronului. Mâncau pâine cu praz şi cu parizer şi vorbeau tare, la perfectul simplu. De unde sunteţi, băieţi? „Din Caracal”, răspunde unul din ei, cu gura plină. Râzi, în timp ce zdrăngănesc ultimele vagoane ale acceleratului.

Pe ordinul de recrutare scrie că trebuie să fii la unitate la ora 11 fix. Următorul tren pleacă din Ploieşti la zece jumate. „Doar n-o să mă dea dezertor”, îţi zici, şi cumperi o carte poştală stupidă pe care scrii repede câteva cuvinte pentru cei de acasă.

24/02/2009

Cântec de seară

ca o lăcustă neadormită
de focul rece din lumânare
arbori nebuni prin ceaţa topită
taie cărare

albi cai pur-sânge
aleargă sălbatic prin balta de fum
jar de copite care se stinge
în colbul tăcut de pe drum

jos e căruţa cu oiştea căzută
iar un păianjen adorame pe roţi
sorele-apune şi luna e mută
doar o lucire aleasă de sorţi

paie aduse de pretutindeni
sforăie-n lemnul care-a murit
când căruţaşul cu-n sac de merinde
a coborât şi caii-au fugit

către păşuni necunoscute
unde cosaşul cu stele în păr
strânge în cântec zăpada din munte
şi-mbracă tot fânul în haine de măr

read more »