Dl. Lică se blochează (inexplicabil) atunci când, în loc să-i răspundă la telefon destinatarul apelului „intră” căsuţa vocală. În urmă cu mulţi ani a avut şi el un robot telefonic (adus din America), montat la aparatul fix de acasă. Avea o noimă, fiindcă pe vremea aia nu existau telefoane mobile (abia-abia apăruseră pagerele). Dar acum, când toată lumea are cel puţin un telefon la purtător, ce rost are să laşi un mesaj. Cine îşi mai ascultă mesajele, când poate să răspundă la telefon sau să nu răspundă!?
Guguştiucul de la etajul opt
Dl. Lică (întors acasă după un concediu prelungit) a descoperit un cuib de guguştiuc la fereastră. Cum uitase să-şi plătească abonamentul la cablul TV, a găsit de cuviinţă să privească la un alt fel de Animal Planet. A observat că guguştiucul-mamă (guguştiuca) a stat aproape neclintită în ciub, cu ochii rotunzi şi umezi, dilataţi, în toată perioada de arşiţă, în care soarele a bătut pe faţada blocului. Abia când a plecat a văzut dl. Lică un pui (cam bleg şi cam pestriţ) în cuib. Oare guguştiucii îşi fac cuib la ferestrele oamenilor buni?, s-a întrebat dl. Lică, cochet.
Perdeaua cu păsări exotice
Pentru inginerul Popescu nimic nu e mai important decât s-o uite pe doamna expert PR. Dar sunt prea multe lucruri care-i amintesc de ea. Aseară, aşteptând să urce apa caldă până la etajul zece, s-a aşezat pe covoraşul de la baie (voia un duş fierbinte). Privind în gol, a văzut că perdeaua de la duş (cea cu păsări exotice) e ruptă. A rămas aşa din dimineaţa zilei de 12 octombrie când, deşi erau grăbiţi să plece la serviciu, nu şi-au putut rezista unul altuia. Tija de la duş a înlocuit-o a doua zi, dar perdeaua n-a observat până adineauri că e ruptă.
Un buchet de floarea-soarelui
Mie-mi place floarea-soarelui, cel mai mult, atunci când e pe câmp şi se trezeşte, dimineaţa, se pală repede pe ochi şi priveşte repede spre Stăpân. E un amestec de culoare, puritate, supunere şi voioşie care nu poate da greş. Cred că oricui îi place.
Nu mă puneţi să sparg seminţe de floarea-soarelui (nici la meci). Nici uleiul nu e marea mea slăbiciune, poate de când, în copilărie, a trebuit să spăl într-un lighean mare, vreo 60 de sticle de ulei.
Dar floarea-soarelui, faza pe câmp, mă dă gata.
Sforăitul. Două şcoli de gândire
Câteodată, domnului Lică îi e atât de somn încât începe să sforăie înainte de a se băga în pat. Sforăitul, îşi zice dl. Lică, n-are niciun haz dacă nu deranjează pe nimeni. Sforăitul trebuie împărtăşit. E drept, uneori dl. Lică sforăie suficient de tare încât să se trezească pe sine însuşi.
Odată a vrut să monteze o cameră video ca să verifice o teorie, fiindcă există două şcoli de gândire: una care zice că te trezeşti la primul sforăit, alta potrivit căreia trebuie să treacă cel puţin cinci-şase sforăituri. Dar l-a luat somnul.
Amprentele domnului Lică
Dl. Lică nu se apleacă să ridice mărunţiş de pe jos. N-are o pensie grozavă, nu-i lenevos; n-o face din principiu: vor fi alţii mai amărâţi, cărora chiar le prind bine 10 bani. Dar azi a întors capul când i-a căzut o monedă din buzunar (primise rest). Era intrigat: n-auzise niciun zgomot. Ei bine, moneda pur şi simplu se înfipsese în asflatul topit, atât era de cald afară! Aşa şi-a dat seama dl. Lică de ce înaintează atât de anevoios, ca-ntr-un coşmar în care vrei să alergi, dar ceva te ţine. Măcar las amprente pe trotuar, se arată el optimist.
Dl. Lică s-a îndrăgostit
Într-o dimineaţă, dl. Lică s-a îndrăgostit de Mura. L-o fi lovit un curent rece în frunte, s-o fi nimerit să fie el într-o stare anume sau o fi fost, pur şi simplu tinereţea (şi frumuseţea) Murei de vină. Cert e că a salutat-o galant (cum i-e felul) şi a întrebat-o ce mai face.
– Mătur scara, a răspuns fata, iar atunci când a făcut un pas în lateral, să-l lase să treacă pe dl. Lică (divorţat), i-au jucat, vioi, sânii (avea halatul niţel descheiat).
„Cum ar fi să o chem la mine, să ne prostim?”, şi-a zis bărbatul, roşind în timp ce intra în lift.
Două categorii de oameni
Oamenii se împart, îşi spune dl. Lică, în două categorii mari şi late: cei care aruncă hârtia igienică în vasul de la veceu şi cei care folosesc (în acest scop) un coş de gunoi. Primii fie nu şi-au pus problema să ţină în casă hârtie igienică folosită, fie vânează snobisme şi le iau în râs. Cei din a doua categorie se iau în serios. Dacă-i întrebi cum stă treaba cu hârtia igienică şi de ce o aruncă la coş, îi poţi împărţi, în funcţie de răspuns, în două subcategorii: cei care dau din umeri şi cei care cred că li se poate înfunda veceul.
Cum i-a lăsat Marco mască
– Pe mine să nu contaţi, le-a spus Marco, lăsându-i mască. Marco era nelipsit de la chefuri; el dădea primul chiot şi tot el era acolo atunci când se târau spre casele lor (sau pe sub mese) ultimii participanţi la eveniment.
– Da’ ce-ai?, l-au întrebat.
– Iaca, am treabă.
L-au văzut pe Las Ramblas, cocoţat pe noptieră; parcă-l spălase cineva cu clei dizolvat în bronz, de sus până jos.
– Hai, bă, lasă prostiile.
– Vin gagicile din Barceloneta!
– Sangria!
Dar Marco stătea nemişcat. Apoi, dintr-o dată, şi-au dat seama că… NU ÎNCAPE.
Noaptea de sânziene a lui Ilarion
Debut spectaculos: un pahar făcut ţăndări. Ilarion, care n-a fost niciodată un tip foarte subtil, i-a plăcut mereu să fie direct, ce-i în guşă-i şi-n căpuşă, n-a dat incidentului decât o atenţie practică: trebuie strânse toate cioburile înainte ca ăia mici să vină acasă. Zis şi făcut!
După ce a culcat copiii, şi-a turnat un deget de coniac în pahar, a aruncat trei cuburi de gheaţă şi a completat cu coca-cola. Apoi a scrutat noaptea din cartier. Lipseau două lucruri: paharul spart şi nevastă-sa.
Podul lui Ilarion
Ilarion stă pe pod şi scuipă în râu (din când în când). E o frumoasă zi de joi, e o oră la care cei mai mulţi oameni sunt la serviciu. Lumina cade frumos, dinspre malul drept. O barcă trece suficient de rapid (şi de departe) încât să nu fie nimerită. Ilarion priveşte valurile şi, nu ştiu cum, i se pare că stă pe malul râului şi se uită la un om în toată firea, la el însuşi, care stă pe pod, scuipă în râu şi atât. E un tip bine, trebuie să recunoaştem, îşi zice (şi mustăceşte). Dar cam fără rost.
Hrană
Dar pe tine tot barza te-a adus, bunicule? Mădălina îşi încreţeşte fruntea niţel; i se pare greu de imaginat o barză atât de mare (şi de proastă) încât să care un om aşa de bătrân şi de înalt (Ion Spiridon, la cei 63 de ani ai lui, e încă vânjos). Bunicul e gata să-i spună că povestea cu barza e o chestie stupidă, dar tocmai atunci coboară în cameră o umbră tremurătoare: pe balcon se aşezase o barză adevărată (fix pe trotineta fetiţei) şi se apucase să clămpăne o broscuţă adusă pesemne din vreo baltă a oraşului.
Tensiune sexuală
Era o vreme în care domnul inginer tânjea. Aşa a cunoscut-o pe experta PR. Lucrau împreună la un proiect. O relaţie de serviciu transformată curând, ca urmare a unei atracţii fizice de neoprit (amândoi erau tineri), într-una incendiară. Erau de pomină. Totul a culminat cu acea întâmplare despre care se mai vorbeşte şi azi, când, aflaţi în toiul unei partide de sex cu scântei, s-au trezit că arde casa în jurul lor (scurtcircuit, se pare). Ciudat: asta l-a relaxat (în fine!), i-au priit glumele de pe şantier. Dar incendiul l-a obligat să se mute la bloc.
Semn
Nela ieşise pe balcon să fumeze, nervoasă. Asta-mi lipsea, a repetat de câteva ori, cu ciudă. La al patrulea fum a început să tuşească, de parcă ar fi fost prima ei ţigară. Liviu, întors de la farmacie într-un suflet (era emoţionat), a găsit-o holbându-se la balconul de la etajul al şaselea al blocului vecin. Ţigara se fumase singură. Ăsta e un semn, ai adus degeaba testele astea idioate, i-a zis ea (şoptit). În drumul lui spre ţările caede, ăsta, adică un bărzoi speriat, se oprise stingher pe cel mai banal balcon al unui bloc de zece etaje.
Cu foc
Anunţ începerea etapei a treia a concursului de proză arhiscurtă PAfoto’. Fotografia e mai jos, deadline-ul e
a) ori foarte strâmt (marţi, 23.59)
b) ori foarte larg (duminică, 23.59),
fiindcă între cele două termene nu voi putea fi la butoane. Deocamdată, optăm pentru varianta a), iar în funcţie de situaţia de pe teren, ne putem adapta.
UPDATE. Datorită situaţiei de pe teren, trecem la varianta b): deadline, duminică 23.59.
Baftă!

Fotografie primită prin e-mail în urmă cu vreo 6 ani. Nu ştiu de ce am păstrat-o; poate că anume pentru concursul PAfoto' P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!
P.S. Urmează să public PA-urile etapei a doua (am mai primit două via e-mail, le voi lua în considerare şi pe acelea, în mod excepţional). Apoi le voi înainta Înaltului Giudeţ. Ţineţi aproape!
Mai jos sunt PA-urile dumneavoastră:
Picnic la marginea drumului
Dl. Lică e preocupat de o întrebare care, extrasă din context, pare stupidă: ce caută o cabină telefonică (vopsită în albastru) într-un loc izolat, departe de lume şi de, măcar, un banal cablu de telefonie? Când a văzut ciudăţenia s-a amuzat. După o vreme, amuzamentul s-a transformat în întrebare chinuitoare (dl. Lică e un tip iscoditor). Abia la trei luni după bizara apariţie şi-a dat un răspuns care să-l mai liniştească niţel: nici pietroaielor de la Stonhenge nu le poţi găsi vreun rost normal.
A venit PArza
Regulament PAfoto’
PAfoto’ este un concurs de proză arhiscurtă în care participanţilor li se propune câte o imagine pe care trebuie s-o povestească în texte de 500 de semne (maximum 550).
Textele vor fi jurizate de o echipă de PArbitri dinainte aleşi. Vor fi alcătuite astfel clasamente de etapă (vor fi în jur de 8 etape) – ale celor mai bune PA-uri, iar pe baza clasamentelor de etapă va fi actualizat clasamentul PA-utorilor. Marele câştigător al PAfoto’ va fi PAutorul clasat pe locul I în clasamentul final al PAutorilor. În afara de eventuale alte premii, el îşi va căpăta rolul binemeritat pe PAgina de onoare şi, am rugămintea asta către voi toţi, va fi felicitat (în fel şi chip) pe blogul personal al fiecărui participant.
Textele câştigătoare de etapă vor participa, la final, la o jurizare separată, pentru a stabili PA-ul de Aur, pe care îl va aştepta o soartă bună 😉
NOTE.
Putem organiza, în paralel, un vot popular (tip poll), pentru a afla, în final, dacă votul poporului se apropie de cel al Juriului.
Azi zac
La farmacie. Coadă mică. Discutia dintre farmacistă si vlăjgan creste în intensitate.
– Vă rog să mă scuzati, dar trebuie să cerem, pentru că din medicamentul ăsta se pot face droguri.
– Droguri? Nu pot să cred.
– Da, de aceea ni se spune să cerem.
– Eu nu as face asta niciodată. Cum să iau droguri? N-as lua nici măcar acest medicament dacă n-ar trebui. Auzi, droguri!
Nu știu de ce, dar nu-l cred sincer. Farmacista, însă, pare mai credulă:
– Dumneavoastră n-ați bea nici spirt, dar știți câți vin să cumpere, zilnic, câte două sticle de 200?
Atunci, brusc, mi-a venit poftă







