Posts tagged ‘poezie’

21/11/2009

dimensiunea a patra iubirea

te iubesc cu auzul
ca într-o călătorie eu aici tu pe scaunul din dreapta
aud sunetul privirii tale ca un lac de dimineaţă în munţi

te iubesc cu mirosul
ca o floare a soarelui însetată de cer
ca o briză a mării cu obrajii bronzaţi cu nisip pe glezne

te iubesc cu pipăitul
ca linia vieţii din palma aşezată pe sâni coborând uşor
aşa cum se desprinde ziua de noapte pe dig

te iubesc cu văzul
ca într-un dans rotund pe un inel
cu rochia albastră cu rochia albă cu rochia mov cu rochia lăsată pe scaun

te iubesc cu gustul
ca un coş cu cireşe la sfârşitul lui mai
ca o sosire un ceai fierbinte o explozie de struguri

e ceea ce contează ceea ce vine ceea ce e
dimensiunea a patra iubirea
ca un secret ca o menire ca o continua si nepotolita foame

Etichete: , ,
08/11/2009

Nuiaua ruptă din rai

A.
I-a întins un măr. A rupt o nuia.
S-a întins mai mult. A căzut.
Se-ntindea după ea.
Şi-a rupt o coastă.
Da, îl durea.
Nu ştiu cum, dar din coastă
s-a procopsit cu ea.

Din măr rămăsese gustul.
Era relativ gustos.
Mărul.
Însă cam şerpos.

Din nuia rămăsese un şuierat.
Cam pripit, dacă mă-ntrebaţi.
Dar binemeritat.
Desigur.

Doar suntem între bărbaţi.
Suntem macho.
Am fost în Rai.
Ne-am ales cu nuiaua.
O, vai!

B.
I-a întins un măr. A rupt o nuia. S-a întins mai mult. A căzut. Se-ntindea după ea. Şi-a rupt o coastă. Da, îl durea. Nu ştiu cum, dar din coastă s-a procopsit cu ea. Din măr rămăsese gustul. Era relativ gustos. Mărul. Însă cam şerpos. Din nuia rămăsese un şuierat. Cam pripit, dacă mă-ntrebaţi. Dar binemeritat. Desigur. Doar suntem între bărbaţi. Suntem macho. Am fost în Rai. Ne-am ales cu nuiaua. O, vai!

NOTĂ.
Am postat şi varianta „proză”. Care arată mai bine, A sau B?

07/11/2009

Pauză. Ca o virgulă

Mă aşez pe pământul gol pentru că simt nevoia să iau o pauză.
Pământul se roteşte în jurul propriei axe, aşa că
m-am gândit să stau pe aproape. (Există o cauză.)

E o idee reconfortantă să îţi imaginezi că te afli fix pe axă.
Că, într-un fel, eşti chiar tu buricul pământului.
Apar însă câteva neajunsuri care n-au habar de sintaxă.

Te-ntrebi: dacă totul s-ar învârti în jurul tău,
ce-ai putea să faci ca să nu te apuce ameţeala?
Cât de adânc ar trebui să te îngroape ca să nu-ţi pierzi capul în hău?

E o dilemă din care nu poţi să ieşi, până la sfârşit,
decât dacă te ridici şi mergi mai departe.
(Deşi ai avea tot dreptul să te simţi un pic obosit.)

Etichete: , ,
31/10/2009

sunt tare rablagit fără tine

e un deranj prea mare gândul că te-am pierdut 

mai bine îmi pun ochelarii de soare şi stau îndărătul lor 

claxonează o tânără blondă un bărbat cam trecut

claxonează un tânăr imberb cocoţat pe-un motor  

mă urc în maşină fac prima la dreapta pun frână cobor 

 

 

e aerul tare adică tare fierbinte e nemişcat 

aş avea nevoie de zăpadă sub guler de un ţipat dement

de un tren intercity de-o maşină de curse cu motorul în draci ambalat 

de-un lighean tras pe sticlă de un zgomot decent indecent

de-o ţigară cât braţul ori de-un alt element 

 

 

m-aş lăsa pradă gloatei m-aş întoarce-n sandale 

sau cu tălpile goale-aş intra până-n glezne în asfaltul topit 

ochiul drept mi se umflă mă doare am pleoape letale 

ochiul meu stâng e o bilă de sânge într-un fel am orbit

plec spre tine din nou las maşina pe stradă cu motorul pornit

Etichete: , ,
24/10/2009

Zidul năpădit de smochini

Aşa zisa mea erudiţie e o glumă proastă
în faţa acestui zid de piatră năpădit de smochini
la care, dacă ai cap, îţi dai căciula jos şi te închini.

Bărbatul care l-a ridicat nu ştia carte. Ştia să pescuiască,
ştia să întindă plase pe sub măslinii din deal
ştia să-şi bucure nevasta, banal.

Ştia să jupoaie caprele la vremea potrivită
şi ştia să aşeze o piatră peste alta, uneori,
la mijlocul distanţei dintre linia mării şi nori. 

Zidul năpădit acum de smochini a cunoscut marele cutremur.
Atunci, pietrele s-au aşezat mai bine,
de parcă s-ar fi închegat un fagure de albine.

Zidul acesta a sprijinit-o pe fata cu ochii negri
atunci când bărbatul ei a rămas pe mare.
Durerea ei parcă a intrat în zid. Iată o piatră pe care o doare.

Într-un fel, zidul acesta năpădit de smochini
a adunat în el atât de mult vânt și ploaie şi durere
încât a ajuns ca o civilizaţie dezvoltată până la supremă tăcere.

17/10/2009

Sărut

două zile din trei soarele se făcuse ceaţă
banii de drum se terminaseră de la început
asta conta mai puţin pentru că aveam conserve şi aţă
ziua mâncam şi-apoi ne-mbrăcam în sărut

două ceasuri din trei nu credeam să existe lumină
altundeva decât sub pleoapele tale cu dinţi
focul pornea dintr-un râu cu benzină
tu îl stingeai şi buzele muşcau fierbinţi

două clipe din trei uitam că există cale ferată
trenul gonea pe potcoave de cai
n-aveam bilete probabil nici hartă
n-aveam nici voie măcar să urcăm în tramvai

două femei din trei ar fi spus că ajunge
nu de tramvaie e vorba acum
ci de altceva mai adânc stins de sânge
rănile din genunchi buzele arse pe drum

NOTĂ. Am scris această poezie în gând, într-o noapte, prin anul 1986 (poatre 1985). Am transcris-o, apoi, de-a lungul timpului, în mai multe caiete. De atunci, aceste versuri mă urmăresc, insistent. Poate că scap cumva de ele dacă le trec si aici, pe blogul meu, în campania „O poezie pe zi”, dacă le dau, deci, „la liber”. Poate vă vor urmări si pe voi. 😉

Etichete: , , ,
10/10/2009

De ce eşti atât de frumoasă?

De ce eşti frumoasă, femeie, atât de frumoasă mereu?
De ce ochii tăi atât de mari sunt încât
simt că încap în ei cu tot cu înăuntrul meu?

Am sentimentul că nimic altceva nu mai există
decât ochii tăi negri, mari, atât de aici,
ca o bucurie zbuciumată care persistă.

De ce eşti atât de frumoasă, ca o mirare,
de parcă te-ar interesa, în vreun fel,
toate, absolut toate amintirile mele viitoare?

De ce, oare, frumuseţea ta, femeie, stă fie
şi doar în felul în care întorci capul atunci când te chem, ca acum?
Cui îi vei fi mâine, oare, atât de frumoasă ca mie?

Etichete: , ,
03/10/2009

suntem ca două pofte

suntem amândoi doar amândoi într-un colţ al încăperii
ca nişte unghiuri ascuţite îmbrăcate
sumar unul cu celălalt şi atât
suntem ca nişte mere coapte de sfârşitul verii

ca două pofte ca două gusturi aproape indentice
ca o singură foame suntem
ca o muşcătura pe gât ca un strigăt
ca o dâră de sânge ca nişte unghii nestăpânite excentrice

ca o formulă matematică suntem ca o piramidă
ca o forţă gravitaţională ca o implozie
ca o lege a fizicii ca un emcepătrat
ca o descoperire ştiinţifică suntem ca o rocă subită

suntem ca Atlantida dinainte de a fi dispărut
ca un mit ca un foc irezistibil
ca o fatalitate plăcută suntem
ca frumoasa din pădurea adormită înainte şi după sărut

Etichete: , ,
17/09/2009

Cel mai frumos poem

  
 cel mai frumos poem al meu 
 încă nu a fost scris 
 şi-aş spune că precis 
 îl voi scrie mereu 
  
  
NOTĂ.   
Am publicat aceste versuri în revista Amfiteatru, în anul 1988. Unele lucruri s-au schimbat de atunci, altele nu.

Etichete: , ,
14/09/2009

Uneori doare

Mă doare capul ca şi cum m-aş fi pieptănat
în formă de dig care opreşte valurile liniştite dar fără sfârşit,
ca şi cum ar fi trebuit să scriu de-a-ndoaselea te iubesc, apăsat.

Mă doare capul ca şi cum, nepus de nimeni, aş fi început
să număr din doi în doi bărcile ieşite deja în larg,
atunci când soarele se va fi ridicat deasupra unui golf încă mut.

Mă doare capul de parcă ar fi eşuat înăuntru un feribot.
Unul alb, încărcat cu o droaie de oameni,
fiecare cu câteo poveste din care înţelegi câte ceva. Dar nu tot.

De parcă s-ar fi adunat la aceeaşi tavernă
toţi beţivanii guralivi din Sidari,
cu mustăţile lor albe, cu sandalele lor din piele de capră eternă.

Mă doare capul de parcă l-aş fi scufundat într-o găleată cu uzo.
De parcă mi-ar fi amorţit părul privind luna muşcată de zori.
Iar apoi m-ai fi chemat să-mi arăţi ceva. Tu, muzo.

Etichete: , ,
11/09/2009

Nisip

nsipul e umed se poate desena pe el
se poate sãpa o groapã adâncã
se poate lipi de glezne de tălpile goale
poate rămâne lipit o vreme de coapse

şi încă

nisipul e umed când se lipeşte de retină
ca o amintire care îţi intră în ADN
ca o poveste interioară care mănâncă
tot ceea ce ai gândit până atunci

nisipul ronţăie ziua închide în sine
orice tentativă de evadare din golf
adică din aerul care urcă pe stâncă  

nisipul e umed acum ca o apă groasă
de parcă ar fi plouat neîntrerupt
douăzecişipatru de ore

e mişcător nisipul ca o poruncă
de care vrei să scapi dar n-ai încotro

nisipul e umed deci aproape perfect
se pot construi atâtea castele oraşe cetăţi
într-o dungă

Etichete: , ,
04/09/2009

Rolls-Royce cu pisică

să vezi numai cum dormeam în poziţia mea preferată
şi inevitabil te-am visat
erai mai frumoasă decât în realitate

te priveam aşa dintr-o parte zău
şi parcă-mi venea să cobor coboram

să vezi maşina parcată în curte era un Rolls-Royce
aşa că m-am grăbit să închid poarta am închis-o
şi atunci a apărut un fel de pisică

urcam repede scările până la etajul patru descuiam
încet şi intram tiptil înăuntru
erai a naibii de frumoasă aveai ochii închişi

ţi se zbătea luna sub pleoape uite-aşa
te visam când deodată m-am trezit
şi am început să scriu versuri tembele

Etichete: ,
03/09/2009

Poem pe prund

viaţa însăşi îmi pare o trăsură
acolo stă un călător le fură
tăcerilor rămase-n prundul ud
câte-un cuvânt cu foşnet ca de dud

(fete cu baticuri de tutun
fiecare vers îl dau cu fum)

Etichete: , ,
02/09/2009

Poem de sărit pârleazul -I-

pleci pe uşa din dos aşa cum păţesc atâţia
sub paşii tăi nisipul e moale
ca un obraz de femeie care îţi spune să taci
acum între noi doi restul nu mai contează

e târziu ea vine tot mai aproape
obrazul ei e într-adevăr moale
parcă ai săruta o bucată de brânză

iată o întâmplare ca atâtea altele
pentru care te dai peste cap până ţi se ciufuleste părul

Etichete: , ,
01/09/2009

Îmi pun singur miere în ceai

îmi pun singur miere în ceai
ea stă cuminte pe scaun şi mă priveşte
se miră că mână nu-mi tremură

e atât de dimineaţă încât
în ochii ei soarele încape
numai cât să se mai lăfăiască o dată
apoi iese din mare

ea nu mai stă pe scaun dar mă priveşte
are mâinile reci şi peretele
dintre noi a devenit transparent

Etichete: , ,
31/08/2009

Am întârziat

Am întârziat. Mi-am cerut scuze.
Masa era pusă. Mâncăruri confuze.

Am stat corect. M-am înțepat cu furculița.
Am lăudat băiatul. Am hrănit fetița.
Am dus gunoiul. Am spălat farfuria.
Am expus faptele. Asta mi-e mărturia.

A aprins o țigară. M-a privit crunt.
M-a luat deoparte. M-a tocat mărunt.
Îmi băgasem, parca, degetele în priză.
Era fum. Mi-am dat foc la valiză.

Era întuneric. Se făcuse târziu.
Acum e mai bine. E bine că scriu.

21/08/2009

L-am despăturit un pic

Scriu după cum îmi dictează, se pare, înăuntrul meu.
Uneori, vreo gâză măruntă
îşi agaţă picioruşele în semnele de punctuaţie,
atât de bine scriu.

Aş putea să mă enervez dar sunt calm,
întorc şi cealaltă pagină
iat-o pierdută în albul acela în care doar amintirea mişcării sale aiurea rămâne.

Ştiu, despre mine e vorba,
e ca şi cum mi-aş fi despăturit sufletul,
l-aş fi scos din buzunar (aici stă atunci când sunt cinicul naibii)
ca să văd cuvintele mele mai bune decât
mine vreodată.

10/08/2009

Teoria liniei drepte dusă la absurd

prin reducere la absurd aş putea să conchid
că eu am fost dat ca să mor
ceea ce mi se pare destul de stupid

accept însă ideea că Începutul există
în legătură cu Sfârşitul
ca într-o complicitate care persistă

iar acum mă aflu undeva între cele două puncte
mult mai aproape de cel de-al doilea
de parcă ar tremura vântul aici pe punte

regulile ştiute sunt fără valoare în acest caz
nu se aplică teoria liniei drepte
aceea cu drumul cel mai scurt dintre ieri şi azi

complicăm lucrurile deci cu o plăcere bolnavă
plini de o inocenţă vecină cu viciul
tragem de timp cu o incredibilă zăbavă

serios vorbind cine oare şi-ar putea dori să străbată
drumul cel mai scurt
dintre Început şi Sfârşit dintre ieri şi niciodată

pot trage concluzia deci că n-am fost dat ca să mor
am fost dat numai ca să complic
lucrurile deja complicate ceea ce e stupid de două ori

aşadar nu-mi rămâne decât să cred optimist
că-mi este permis să o iau razna
deci exist

03/08/2009

Pe deal

Dealul e ca o câmpie înclinată,
ca o fotografie grăbită, stricată, reparată.
E ca şi cum te-ai fi aşezat oblic pe o hârtie.
În iarba înaltă s-ar putea pierde un copil, asta se ştie.
E arsă de soare iarba ca o căpiţă de fân iminentă.
Uite livada de pruni, livada de meri, poiana cu mentă.

Faci un pas, sar cât colo zeci de lăcuste.
Sunt verzi, înfricoşătoare, dacă le studiezi, lungi şi înguste.
Se aud o grămadă de gâze, se strecoară, ţârâie, trăiesc.
Undeva e un nuc. Într-un loc – o cărare, gândesc.
Într-o parte-i o fântână cu ciutura ruptă.
Cât de înclinată ziceai că-i câmpia? E aproape abruptă.

Etichete: , ,