Călin Hera. PA-uri şi mirări

Mă aşez pe pământul gol pentru că simt nevoia să iau o pauză.
Pământul se roteşte în jurul propriei axe, aşa că
m-am gândit să stau pe aproape. (Există o cauză.)

E o idee reconfortantă să îţi imaginezi că te afli fix pe axă.
Că, într-un fel, eşti chiar tu buricul pământului.
Apar însă câteva neajunsuri care n-au habar de sintaxă.

Te-ntrebi: dacă totul s-ar învârti în jurul tău,
ce-ai putea să faci ca să nu te apuce ameţeala?
Cât de adânc ar trebui să te îngroape ca să nu-ţi pierzi capul în hău?

E o dilemă din care nu poţi să ieşi, până la sfârşit,
decât dacă te ridici şi mergi mai departe.
(Deşi ai avea tot dreptul să te simţi un pic obosit.)

e un deranj prea mare gândul că te-am pierdut 

mai bine îmi pun ochelarii de soare şi stau îndărătul lor 

claxonează o tânără blondă un bărbat cam trecut

claxonează un tânăr imberb cocoţat pe-un motor  

mă urc în maşină fac prima la dreapta pun frână cobor 

e aerul tare adică tare fierbinte e nemişcat 

aş avea nevoie de zăpadă sub guler de un ţipat dement

de un tren intercity de-o maşină de curse cu motorul în draci ambalat 

de-un lighean tras pe sticlă de un zgomot decent indecent

de-o ţigară cât braţul ori de-un alt element 

m-aş lăsa pradă gloatei m-aş întoarce-n sandale 

sau cu tălpile goale-aş intra până-n glezne în asfaltul topit 

ochiul drept mi se umflă mă doare am pleoape letale 

ochiul meu stâng e o bilă de sânge într-un fel am orbit

plec spre tine din nou las maşina pe stradă cu motorul pornit

De ce eşti frumoasă, femeie, atât de frumoasă mereu?
De ce ochii tăi atât de mari sunt încât
simt că încap în ei cu tot cu înăuntrul meu?

Am sentimentul că nimic altceva nu mai există
decât ochii tăi negri, mari, atât de aici,
ca o bucurie zbuciumată care persistă.

De ce eşti atât de frumoasă, ca o mirare,
de parcă te-ar interesa, în vreun fel,
toate, absolut toate amintirile mele viitoare?

De ce, oare, frumuseţea ta, femeie, stă fie
şi doar în felul în care întorci capul atunci când te chem, ca acum?
Cui îi vei fi mâine, oare, atât de frumoasă ca mie?

suntem amândoi doar amândoi într-un colţ al încăperii
ca nişte unghiuri ascuţite îmbrăcate
sumar unul cu celălalt şi atât
suntem ca nişte mere coapte de sfârşitul verii

ca două pofte ca două gusturi aproape indentice
ca o singură foame suntem
ca o muşcătura pe gât ca un strigăt
ca o dâră de sânge ca nişte unghii nestăpânite excentrice

ca o formulă matematică suntem ca o piramidă
ca o forţă gravitaţională ca o implozie
ca o lege a fizicii ca un emcepătrat
ca o descoperire ştiinţifică suntem ca o rocă subită

suntem ca Atlantida dinainte de a fi dispărut
ca un mit ca un foc irezistibil
ca o fatalitate plăcută suntem
ca frumoasa din pădurea adormită înainte şi după sărut

  
 cel mai frumos poem al meu 
 încă nu a fost scris 
 şi-aş spune că precis 
 îl voi scrie mereu 
  
  
NOTĂ.   
Am publicat aceste versuri în revista Amfiteatru, în anul 1988. Unele lucruri s-au schimbat de atunci, altele nu.

Mă doare capul ca şi cum m-aş fi pieptănat
în formă de dig care opreşte valurile liniştite dar fără sfârşit,
ca şi cum ar fi trebuit să scriu de-a-ndoaselea te iubesc, apăsat.

Mă doare capul ca şi cum, nepus de nimeni, aş fi început
să număr din doi în doi bărcile ieşite deja în larg,
atunci când soarele se va fi ridicat deasupra unui golf încă mut.

Mă doare capul de parcă ar fi eşuat înăuntru un feribot.
Unul alb, încărcat cu o droaie de oameni,
fiecare cu câteo poveste din care înţelegi câte ceva. Dar nu tot.

De parcă s-ar fi adunat la aceeaşi tavernă
toţi beţivanii guralivi din Sidari,
cu mustăţile lor albe, cu sandalele lor din piele de capră eternă.

Mă doare capul de parcă l-aş fi scufundat într-o găleată cu uzo.
De parcă mi-ar fi amorţit părul privind luna muşcată de zori.
Iar apoi m-ai fi chemat să-mi arăţi ceva. Tu, muzo.

nsipul e umed se poate desena pe el
se poate sãpa o groapã adâncã
se poate lipi de glezne de tălpile goale
poate rămâne lipit o vreme de coapse

şi încă

nisipul e umed când se lipeşte de retină
ca o amintire care îţi intră în ADN
ca o poveste interioară care mănâncă
tot ceea ce ai gândit până atunci

nisipul ronţăie ziua închide în sine
orice tentativă de evadare din golf
adică din aerul care urcă pe stâncă  

nisipul e umed acum ca o apă groasă
de parcă ar fi plouat neîntrerupt
douăzecişipatru de ore

e mişcător nisipul ca o poruncă
de care vrei să scapi dar n-ai încotro

nisipul e umed deci aproape perfect
se pot construi atâtea castele oraşe cetăţi
într-o dungă

viaţa însăşi îmi pare o trăsură
acolo stă un călător le fură
tăcerilor rămase-n prundul ud
câte-un cuvânt cu foşnet ca de dud

(fete cu baticuri de tutun
fiecare vers îl dau cu fum)

Dealul e ca o câmpie înclinată,
ca o fotografie grăbită, stricată, reparată.
E ca şi cum te-ai fi aşezat oblic pe o hârtie.
În iarba înaltă s-ar putea pierde un copil, asta se ştie.
E arsă de soare iarba ca o căpiţă de fân iminentă.
Uite livada de pruni, livada de meri, poiana cu mentă.

Faci un pas, sar cât colo zeci de lăcuste.
Sunt verzi, înfricoşătoare, dacă le studiezi, lungi şi înguste.
Se aud o grămadă de gâze, se strecoară, ţârâie, trăiesc.
Undeva e un nuc. Într-un loc – o cărare, gândesc.
Într-o parte-i o fântână cu ciutura ruptă.
Cât de înclinată ziceai că-i câmpia? E aproape abruptă.

te-ai strecurat sub cearceaf
ca un viitor care se repetă
marea adoarme ca o capcană
ca o carte de amintiri făcute praf