Felicitare UTC completată la mişto de prietenul meu Tibi K. Nu ştiu cum a făcut rost de chesia asta în alb, dar atunci tare ne-am amuzat!
Iscat de amintirea despre Sandu, îmi vine să vă povestesc ceva: niște amintiri de pionier.
Cam de prin clasa a patra începuse „să mi se ia” de pioniereală. Niciodată nu-mi stătea bine cămașa aia albă, ieșea mereu din pantaloni (centura care trebuia să țină loc de curea era doar de decor, mereu largă). Nu-mi plăcea să port cravata, deși apreciam că e mult mai comod s-o tragi prin inel decât să-i faci nod (era un nod simplu, ca de frânghie, care se deznoda greu).
Îmi displăcea că trebuie să participăm la tot felul de festivități, în curtea școlii: adunările „pe unitate”. Eram comandant de detașament (șnur galben) și trebuia să stau drepți mai bine de o oră. Să cer raportul comandanților de grupă (șnur roșu), să dau raportul comandantului de unitate (șnur albastru). Erau niște ritualuri cărora începeam să nu le văd rostul.
Trebuia să cântăm. Oricât am vrut să scap, după aceea, de melodiile alea idioate, n-am reușit. „Soarele și pionierii/și-au dat mâna peste țară/Și-n adâncul primăverii numaiștiuceaufăcut”. ”Tot înainte, mândri pionieri/Muguri de lumini/Pe plaiul strămoșesc…”. Chestiile astea vârâte în creierele copiilor rămân înfipte acolo mai rău decât cipurile de care se sperie lumea acum.
De problema cu pionierii am scăpat treptat. Decisiv a fost faptul că, dintr-a cincea am schimbat școala și am trecut la șnur roșu, un trimestru, cred, apoi am intrat în binecuvântatul anonimat pioneresc. O singură dată mi-au folosit acele cântece. Era prin anul 1988, cred. Eram în Retezat, era noapte și trebuia să merg de la cabana Pietrele la Refugiul Gențiana. Drum cam de-o oră, în pas susținut. Aveam o lanternă chioară, eram singur și știam că trebuie să fac zgomot ca să țin deoparte eventualele sălbăticiuni. Așa că, după ce am epuizat repertoriul Alexandru Andrieș și cântecele de munte (inclusiv unele despre Caraiman, mare balsfemie!), memoria mi-a scos în față, salvator, porcăriile alea cu pionieri. Am fost sigur că nicio sălbăticiune nu va fi prin preajmă, așa că am dat replay și replay, în gura mare, până la Gențiana, de s-au speriat prietenii care mă așteptau acolo.
În perioada UTC deja eram dedat la golănii împreună cu grosul colegilor. Pe Dan N. l-am remarcat prima oară la o oră de germană, când se jura, abia ținându-se să nu râdă, că l-a văzut pe tovarășu’ din tablou scoțând o mână și salutându-ne. Tot cam atunci m-am ales cu o glumă: o felicitare de ziua mea. Recunosc scrisul lui Tibi și semnătura în clar a lui Victor Curelaru, șeful UTC pe liceu.
La PCR n-am ajuns. Se pusese problema prin anul II de facultate, deși nu învățam prea grozav. Am reușit să mă fofilez, apoi s-a întâmplat decembrie 1989. Un bun amic, ceva mai ambițios, n-a avut norocul meu. A fost membru PCR mai puțin de o săptămână. Săptămâna Timișoarei…
Călin Hera. PA-uri şi mirări 