Am pornit un concurs PAfoto în Pahico. I-am provocat pe colegii mei de acolo să scrie despre Mireasa trântită în iarbă. S-au ivit câteva PA-uri foarte faine. Un pretext excelent ca să mai exersăm votarea în poll 😉
Asadar, iată textele:
Clarvazatoarea oarba
„Pasarica! Pasarica!” zbiara ca iesiti din minti nuntasii, dand buluc pe pajiste si culcand sub pantofii noi, sarbatoresti, plante rare de Oceania ce abia mijesc in perioada asta a anului. „E mamifer, nu pasarica, deoarece naste puiuti vii si-i hraneste cu laptic” isi tuguie boticul mireasa, varandu-si si mai zdravan mana pana la cot in vizuina cartitei, animal despre a carui mama stie ea de pe internet ca scoate argintul viu, lecuieste de bautura, apropie iubitul de iubita si face spor in casa.
Splendoare în iarbă
De mică i-a plăcut să plonjeze în iarba proaspăt cosită. Lângă satul bunicilor, în copilărie, dimineaţa, cu firele scurte de iarbă încărcate de rouă, sau seara, după câte o ploaie scurtă de vară, se arunca înainte pe covorul verde. Nu-i păsa că bunicii mereu o certau că-şi uda rochiţa. Sau că, uneori, îşi mai julea genunchii. Plăcerea era prea mare.
Şi ce dacă au trecut ani de atunci şi azi deja se căsătoreşte? În adâncul ei era tot copila din satul bunicilor iar iarba era tot verde.
Versace la mana a doua
O gargarita se catara cu spor pe o frunza de papadie, mangaiata de razele soarelui. Insa linistea gradinii fu tulburata de alaiul de oameni, care o urmareau pe tanara imbracata in alb.
– Uite aici vreau! chicoti mireasa, tolanindu-se pe jos si strivind sarmana gargarita. Sa vada „ginitorii” lui Giuliano ca, desi am un copil din flori sunt inca verde.
– Mda…. verde de paris, mormai fotograful, tragand-o in cadrul ce avea sa-i ateste „prospetimea naturala”.
Fanteziile unui ochi de sticlă
Sunt un ochi de tigru molatec, din plastic şi sticlă, pândind cu soarele-n spate. Văd alb, văd verde, văd ce se ascunde în iarbă. De-aş avea şi alte simţuri înafara privirii, poate c-aş amuşina parfum ori doar otavă; poate-aş auzi râsete şi plescăituri şi buze linse. Dar sunt doar un ochi de sticlă, un tigru de plastic negru, tolănit în palme, clipind scurt; un mecanism complicat al unei fantezii prinse într-un cadru verde, lipsit de importanţă.
P.S. Mai există cel putin încă un PA scris în Pahico, dar autorul lui m-a rugat să nu-l aduc pe blog. Ceilalti n-au zis nimic despre asta, asa că… 😉 Dacă însă vor fi proteste, vă veti da seama
*Nu trebuia să trec acest text în poll, că stiti autorul…
Călin Hera. PA-uri şi mirări 