Posts tagged ‘PA/Proză Arhiscurtă’

21/09/2010

Care mireasa a fost trântită cel mai izbutit?

Am pornit un concurs PAfoto în Pahico. I-am provocat pe colegii mei de acolo să scrie despre Mireasa trântită în iarbă. S-au ivit câteva PA-uri foarte faine. Un pretext excelent ca să mai exersăm votarea în poll 😉

Asadar, iată textele:

Clarvazatoarea oarba
„Pasarica! Pasarica!” zbiara ca iesiti din minti nuntasii, dand buluc pe pajiste si culcand sub pantofii noi, sarbatoresti, plante rare de Oceania ce abia mijesc in perioada asta a anului. „E mamifer, nu pasarica, deoarece naste puiuti vii si-i hraneste cu laptic” isi tuguie boticul mireasa, varandu-si si mai zdravan mana pana la cot in vizuina cartitei, animal despre a carui mama stie ea de pe internet ca scoate argintul viu, lecuieste de bautura, apropie iubitul de iubita si face spor in casa.

Splendoare în iarbă
De mică i-a plăcut să plonjeze în iarba proaspăt cosită. Lângă satul bunicilor, în copilărie, dimineaţa, cu firele scurte de iarbă încărcate de rouă, sau seara, după câte o ploaie scurtă de vară, se arunca înainte pe covorul verde. Nu-i păsa că bunicii mereu o certau că-şi uda rochiţa. Sau că, uneori, îşi mai julea genunchii. Plăcerea era prea mare.
Şi ce dacă au trecut ani de atunci şi azi deja se căsătoreşte? În adâncul ei era tot copila din satul bunicilor iar iarba era tot verde.

Versace la mana a doua
O gargarita se catara cu spor pe o frunza de papadie, mangaiata de razele soarelui. Insa linistea gradinii fu tulburata de alaiul de oameni, care o urmareau pe tanara imbracata in alb.
– Uite aici vreau! chicoti mireasa, tolanindu-se pe jos si strivind sarmana gargarita. Sa vada „ginitorii” lui Giuliano ca, desi am un copil din flori sunt inca verde.
– Mda…. verde de paris, mormai fotograful, tragand-o in cadrul ce avea sa-i ateste „prospetimea naturala”.

Fanteziile unui ochi de sticlă
Sunt un ochi de tigru molatec, din plastic şi sticlă, pândind cu soarele-n spate. Văd alb, văd verde, văd ce se ascunde în iarbă. De-aş avea şi alte simţuri înafara privirii, poate c-aş amuşina parfum ori doar otavă; poate-aş auzi râsete şi plescăituri şi buze linse. Dar sunt doar un ochi de sticlă, un tigru de plastic negru, tolănit în palme, clipind scurt; un mecanism complicat al unei fantezii prinse într-un cadru verde, lipsit de importanţă.

Mireasa trântită în cârciumă*

P.S. Mai există cel putin încă un PA scris în Pahico, dar autorul lui m-a rugat să nu-l aduc pe blog. Ceilalti n-au zis nimic despre asta, asa că… 😉 Dacă însă vor fi proteste, vă veti da seama
*Nu trebuia să trec acest text în poll, că stiti autorul…

21/09/2010

Mireasa trântită în cârciumă

Tânără eram, frumoasă eram, măritată eram. Şi mi-a venit să mă tăvălesc. Am dat cuiva în cap? Cei din local dau din cap că nu. Şi cum ţi-ai dat seama?, întreabă unul. Era sâmbătă, zi de plimbare prin Grădina Botanică. Erau mulţi şi puseseră ochi de melc la mine. Mi se văd chiloţii?, m-am alintat. Bărbaţii au răspuns în cor că nu. Deci mi se vedeau. Se vedeau bine?, e curios altul. Atunci femeia a mai înţeles ceva: Cârciuma lui Dorel nu e cel mai bun loc pentru confidenţe. A fost prima lecţie din a doua zi de căsnicie.

NOTĂ. Desigur, acest PA e un soi de PAfoto care porneste de la celebra (deja) mireasă trântită în iarbă. Orice asemănare cu persoane reale e, desigur, rău-intentionată.

18/09/2010

Mucosul şi Subţirelul

Subţirelul îi găsise pe toţi, care ascunşi prin garduri, care stând pe la colţuri, îndărătul întunericului. Era bun. Numai pe unul nu reuşise să-l afle, pe Mucos. Era cel mai mic dintre ei. Începuseră să-l caute cu toţii, cu teamă. Nu mai era de-a v-aţi ascunselea, era de-a pierdutelea. Dar Mucosul uitase de joc, se dădea pe leagăn, de-aia nici nu-l observase nimeni, era normal să fie cineva care se dă pe leagăn. Când şi-a amintit de joc, Mucosul s-a dus la copacul unde numărase Subţirelul şi a scuipat subţire, cu muci. L-au înconjurat chiuind „Urma scăpa turma!”. Numai Subţirelul nu chiuia. Se apucase deja să numere iar, de data asta cu ciudă.

08/09/2010

Meseriaşul

Avea 15 ani când i-au zis că n-are cine să-l spele pe unchiu-său, cu care mergea la pescuit. N-a fost treabă grea, doar murise înecat. S-a bucurat când l-au primit la oraş, patru ani mai târziu. Slujbă la spital, leafă, cameră. În plus, scăpase de capre, că prea-şi rupsese picioarele alergând după ele. Avea 21 de ani când i-au adus-o, la frigider, pe maică-sa. Era singur şi a vomitat. Apoi a băut rachiu până a mai vomitat o dată. Acum are 30, arată de 50. Priveşte umed şi fix, probabil ca să ţină echilibru atunci când i se bălăngăne capul, trage un litru jumate de rachiu pe zi şi, uneori, gândeşte la capre din odaia lui de la morgă.

01/09/2010

Pana de gâscă

Mă tem de gâşte. E ceva ce vine din copilărie. Cârduri de gâşte ciuguleau iarbă pe marginea drumului, la ţară. Câte una venea cu gâtul întins, sâsâind ameninţător, naiba ştie de ce. Dar acum mi s-a rupt sufletul: o pană străpungea nările gâscanului, dintr-o parte în alta. I-am atras atenţia femeii. Io i-am pus-o, mi-a zis. Al naibii gâscan, ciugulea puii. De-aia l-a şicanat. E drept că nici nu mai prea mănâncă de atunci, cred că-l tai, a mai zis femeia de la țară. Gâscanul l-ar sâsâi pe dl. Lică, dar nu poate. De-ar şti cum se face asta, ar strănuta.

26/08/2010

Dl. Lică nu e niciodată singur

Îi ziceau, după ce divorţase: „Nu ţi-e urât să stai singur?”. Le răspundea că ar putea să-i fie urât, dar că, norocul lui, niciodată nu e singur. Ajunseseră să-l pândească, să întrebe vecinii dacă n-are vreo amantă secretă, dacă nu-l vizitează vreo rudă. Adiminstratorul blocului voia să-i adauge o persoană la întreţinere. E diliu, şi-au zis, până într-o zi când dl. Lică le-a explicat: „Întotdeauna trebuie să fiu atent să nu-l dezamăgesc pe cel care am fost şi să nu-i fac greutăţi celui care voi fi, aşa că eu, cel din prezent, sunt mereu împreună cu cel din trecut şi cu cel din viitor”.

24/08/2010

Pisica şi cele aproape şapte vieţi

Se apucă să mănânce puii de găină. Crezui că dădu vulpea. Patru mâncă. O bătui cu paru’, îi pusei botu’ în maţele puiului, să ştie de ce-o bat. Îşi lingea botu’. A doua zi mai omorî unu’. Îi băgai capu-ntr-o găleată cu apă, da-mi fu milă şi-o scosei. Când mâncă altu’ îi dădui în cap cu lopata (nu prea tare). Fugi clătinându-se. Nu crezui că se-ntoarce, da’ veni iar. Şi iar mâncă un pui. O pusei într-o valiză de-o avuse Titi în armată, încuiai valiza, o coborâi în groapă. O ţinui aşa o trei zile. Când o scosei, n-avea suflare. Acu-i plin de şobolani, na, călcaşi pe unu’! Pui nu mai am. Ce n-a apucă să omoare pisica, omorâră şobolanii.

18/08/2010

Constatare amiabilă

Impact
– Ce scrâşnet puternic!
– Ce prezenţă de spirit, ce maşină frumoasă.
– Ce frâne bune! ABS?
– Ce izbitură puternică, totuşi, ce mulţi gură-căsca.
– Ce nenorocire, cât ghinion, ce sosire promptă a poliţiştilor, ce anchetă sumară!
– Ce sirenă mişto are ambulanţa, ce cretini sunt în trafic.
– Chiar, ce trafic impresionant!
– Ce zi frumoasă, păcat că vă curge sânge din cap. Doare?
– Şi totuşi, ce culoare intensă! Ce reuşit se combină cu bandajul alb!
– Şi ce bine vă stătea cu mustaţă.

NOTĂ. Acest PA a mai fost publicat pe acest blog. Mi-am amintit de el întrucât jumătate din ziua de azi am petrecut-o la „Constatări amiabile”. N-am acum răbdare, dar interesante studii psihosociologice se pot face acolo.

07/08/2010

În costum de ginere

Erau mici, îşi trăgeau picioare pe sub plapumă. Tatăl lor se băga între ei şi fiecare îi lua câte o mână şi se încolăcea pe câte un picior al lui. Se potoloeau abia când începea el să le povestească amintiri din copilărie. Se identificau cu el, când era mic, şi adormeau înainte să afle finalul poveştii. Nici nu exista final. Tatăl lor rămânea nemişcat, să nu-i deranjeze, cu privirea agăţată în întunericul de pe tavan. Probabil că el nu dormea niciodată, de-aia e acum atât de obosit, în costumul de ginere care nu-i mai vine, dar cine se mai uită la asta acum?

06/08/2010

Proba de rezistenţă

 Era la a doua tură de teren (erau pe stadionul Constructorul) şi nu mai avea aer. Era cald, un început de iunie torid. Colegii mergeau la pas, trăncănind. Proful de sport se trăsese la umbră şi fluiera, când şi când. Doar Mihăilă mai alerga, era în faţă. Pe ultima sută de metri parcă i se lungiseră picioarele. Nu mai era el acolo, era un robot imperfect care îi înţepa tălpile, îi lua aerul, îi usca saliva. Când a trecut linia de sosire (cot la cot cu Mihăilă) avea pulpele tari şi se simţea ca pe Lună: plutea şi îi lipsea oxigenul. Apoi a început să vomite.

05/08/2010

Bulbuci

 Domnul din faţa mea a privit departe. Pe chip i-am văzut un zâmbet, apoi o cută neagră pe frunte. Totul, preţ de o secundă. Îşi amintea. Avea opt ani când se jucau de-a prinselea pe malul lacului de acumulare: el, taică-său şi soră-sa, care era mai mică. Staţi aici cuminţi, ţineţi-vă de mână, le-a zis la un moment dat, şi a sărit în apă. Maică-sa nu se mai vedea. Apoi i-au văzut părul, capul şi pe taică-său, apoi nu s-a mai văzut niciunul, apoi mâinile tatălui, pleznind apa, apoi doar nişte zbateri şi bulbuci.

04/08/2010

Dropia

Aveau o Dacia 1300 albă. Erau toţi: tata la volan, mama lângă el, iar în spate băiatul şi fata, zbenguindu-se. Tata cânta „Marioara de la munte”, semn că era binedispus. Treceau printre lanuri de grâu foşnitoare. S-a uitat fix la ea, a auzit frânele, maşina s-a zmucit. Apoi a auzit piuituri în lan. Dropiei-mamă i se zbătea o aripă. Cealaltă era sucita nefiresc. Mama i-a îndreptat-o, i-a dat nişte apă, a aşezat-o la umbră. Puii au început s-o înghiontească. Erau şapte. Tata nu mai cânta. Parcă tăcerea s-ar fi făcut o ţigară şi ar fi fumat-o adânc.

03/08/2010

Un PA genial de Turgheniev

Se zice că odată nu ştiu care doctor a venit, carevasăzică, la un bolnav, când acela era de-acum dus ad patres. Când servitorul de la intrare l-a oprit, spunându-i că nu mai e nevoie de el, doctorul, fâstâcindu-se, căci nu se aşteptase la aşa ceva, l-a întrebat: „Dar înainte de moarte, boierul a avut sughiţuri, nu?” „O, da, a avut!” „Si a sughiţat din greu, nu-i aşa?” „Da, tare din greu”. „Aha, asta e bine”, şi a făcut cale-ntoarsa.

NOTĂ. Am găsit acest fragment în „Parinti şi copii”, de Turgheniev, la pagina 145, în ediţia 2010 a Editurii Litera, Colecţia de buzunar. Consider că acest text de 436 de semne poate fi considerat un model de proză arhiscurtă. Are tot ce vrei în el, are poveste, are atmosferă. Are geniu.

17/07/2010

Am făcut să tacă omul mic

 Eram la râu. A venit grasa cu degete moi. Avea cu ea un om mic. M-am urcat pe ea. Omul mic a început să plângă. M-a deranjat. M-am dat jos. Am luat un pietroi şi l-am făcut să tacă. Aia grasă a început şi ea să plângă. Nu m-a mai lăsat să mă urc pe ea. M-a zgâriat. M-a muşcat. A plecat. Stau singur lângă râu. Acum e prea linişte. Nu-mi place să fiu doar cu mine. Cred că am greşit ceva.

16/07/2010

Aveau un lemn izbit cu piatra

Am fost la râu. Am mâncat o broască fără picioare. A venit slbănoaga. Am fugit. Voiam să mă urc, dar am fugit. Nu mult. Până la copacul cu şarpe. M-am urcat, să văd mai bine. Am văzut. Au venit ăia care m-au bătut. Era şi grăsana. Nu aia cu degete moi, alta. Aveau un lemn izbit cu piatra. Lemnul râdea de ei. Fugeau în jurul lui, dar nu repede. Am vrut să râd. Au venit doi lupi cu linii. Au mâncat trei. Slăbănoaga a fugit. Un lup cu linii a făcut apă caldă pe lemnul izbit.

15/07/2010

Ziua fără bolovan

Azi stau. Am un picior zdrelit. Ea a zis nu împinge bolovanul. Eu am vrut să-l împing. Era greu. Era ziuă deja. A fost rău. Acum mănânc o broască veche. Mă uit la umbre pe cer. După noapte, mai împing iar în bolovan. Trebe.

14/07/2010

Am râvnit la slăbănoagă

Grasa cu degete moi a venit la râu cu una mai slabă. Avea ţâţe mai mari ca ale grăsanei. Am vrut să mă urc pe ea. M-a zgâriat. I-am dat o broască, să mă lase. Una verde. A râs, a mâncat-o şi a plecat. M-am bucurat că a râs. Nu m-am bucurat că a mâncat-o şi apoi a plecat. M-am dus şi eu. Voiam să mă urc pe ea. Am trecut prin râu, am trecut prin nisip. M-a ars la tălpi. Am trecut prin mărăcini. Mi-a curs sânge. Lângă peştera lor, erau patru urâţi care mi-au luat toate broştele. M-au bătut. M-au urcat într-un copac. M-au aruncat. Mi-a curs sânge. Au râs. Am plecat abia-abia.

13/07/2010

Ea era nu

Dormeam, dar mergeam pe un deal înalt. L-am văzut pe omul cu barbă. Mi-a zis să fiu bun. Bun, dar mi-e foame, am zis. Fii bun, a zis omul cu barbă. Eram în peşteră. Omul mic ţipa. Am vrut să-l arunc afară. Dar am fost bun. I-am dat un os. L-a băgat în gură. N-a mai ţipat. A adormit. Am ieşit afară. Erau lumini pe cer. O broască mi-a sărit pe picior. Era a mea. Am mâncat-o. A fost bună. Ea era trează. Mi-a cerut. M-am urcat pe ea. Nu m-a lăsat. Voia broască. M-am culcat. Ce să fac?, l-am întrebat pe omul cu brabă. Dar eram pe alt deal. Era un om fără păr care mi-a zis. M-am trezit. Ea era nu.

12/07/2010

Omul mic

 Cât a lipsit, mi-a fost frig. M-am urcat pe sora ei, dar tot frig mi-a fost. I-am zis. A râs. N-a înţeles nimic. E complicat. Sau poate că nu ştiu eu cum să spun. Dar a fost bine când ea s-a întors. Avea un om mic cu ea. Ţipa. Omul mic. De-aia plecase, să vină cu un om mic. Nu i-am zis că m-am urcat pe sora ei. N-ar mai fi râs. Acum m-am urcat pe ea şi mi-a fost cald. Omul mic l-am agăţat în crengi. Stă acolo şi dă din mâini. Parcă zboară. Când mă dau jos de pe ea, ea îi dă să mănânce. Deci omul mic nu e de mâncare. Cred că va sta mai mult cu noi. Va trebui să pescuiesc mai multe broaşte.