Călin Hera. PA-uri şi mirări

Se trezise urcând o pantă abruptă. Habar n-avea ce-l mânase într-acolo. Oricum, era prea concentrat la urcuş pentru a se mai putea gândi la asta. Urca temeinic, ca dintr-o poruncă, cu bărbia în piept. Lucra la fiecare pas cu îndârjire. Ca un melc hotărât. Privit de departe, era ca un punct după care îţi mijeşti ochii. Privit de aproape, mirosea a transpiraţie.
Când a ajuns în vârf a răsuflat de două ori, ca să facă legătura între aerul rarefiat şi plămâni, apoi s-a întrebat, probabil în gând:
– Iar acum?

Mergea cu maşina, ca tot omul. Mă rog, ceva mai repede, era un Golf puternic. A văzut refugiul destul de târziu. Mai precis, l-a simţit. Ca să fiu sincer, la început nu şi-a dat seama ce-i. Ştie doar că a fost cool şi că, la sfârşit, i-a fost frică. Mai degrabă îi era greu să stea aşa, cu capul în jos.
– A văzut cum stătea cu capul în jos?
– Ca un liliac.
– Ca un cheţ gelat.
– Maşina e zob şi el n-are nimic.
– Şi n-a venit nici tramvaiul.
– Dar ne-am distrat.
– Păcat de băbuţă.

Auzise despre căpăţâna de măgar de pe aşternuturile condamnatului la moarte şi despre ramura de măslin, ca semn al păcii înşelătoare.

Odată a venit acasă cu o duzină de porumbei albi cărora le scosese ochii, apoi i-a aruncat în văzduh, zboară, puiule, zboară, striga.

Dar el era chinez, cel puţin aşa spunea turcul după a treia bere: îi văd pe ambii cum se uită la mine bă, urâţilor, bă, drogaţilor, bă, chinezilor, verbul la mine, focul la ei! Aşa făceau când se îmbătau, îi îmbăta imaginaţia.

Atunci când tu mă priveşti mă simt ca în copilărie, când nu puteam să mint. Sunt ca o carte deschisă. Sunt răsfoibil. Sunt o succesiune de pagini scrise mărunt. Şi totuşi, nu sunt transparent. Altfel, ai vedea până dincolo de mine, ai putea admira peisajul din spatele meu. Ai spune: iată o iluzie optică. Şi ai trece mai departe. Dar tu, tu te mulţumeşti să mă răsfoieşti. Nu ştiu cum faci, dar ajungi să te lăfăi prin zona în care am inima, ca o pisică interioară răsfăţată.

Am auzit ochii pădurarului. Tu aveai o bluză roşie, atât de roşie încât parcă zburase de la sine, mototolită, pe covoraşul negru. Îţi muşcam buzele şi degetele tale lăsau şanţuri pe spatele meu gol. Delicat şi deopotrivă sălbatic!

Te veneram, cu respect şi cu poftă, ca un poet muza, ca un leopard femela. Culorile toamnei înnobilau pădurea. Prinţul meu, parcă-mi spuneai, trăgându-mă spre tine.

Apoi am văzut pădurarul privindu-ne, cu ochii lipiţi de parbriz, cu fruntea îngustă, tâmpă, transpirat.

Azi s-a schimbat ora. Adică nu chiar azi. Nici nu-mi pasă cât e ceasul. Adică îmi pasă, dar nu contează dacă e după ora veche sau după ora nouă.

Oricum, e după nouă seara. Îmi dau seama de asta pentru că e întuneric. Şi fiindcă sunt în drum spre casă.

Cred că e mai degrabă ora nouă pentru că întunericul nu e atât de deplin. Adică, e un punct de vedere relativ, îl exprim tocmai în momentul în care trec prin pasajul de la Obor.

În fine, precis că încă nu e ora zece. Adică, aşa cred.

Când doi îţi spun că eşti beat, trebuie să mergi la culcare. N-am pus ghilimele pentru că e una din vorbele de duh cele mai cunoscute românilor, deci ne aparţine tuturor.

Mă gândesc la asta şi înjur, civilizat, băieţii de la IT. Fireşte, nu e oră de somn. E ora la care şterg sutele de spam-uri care mi-au intrat în mailbox peste noapte. Din una-n alta, am ajuns să mă întreb de ce naiba mai mult de jumătate din ele îmi recomada să cumpăr viagra, Doamne iartă-mă!

Îmi place că e fierbinte ca un foc, noaptea, când mă urc pe ea. Din toată peştera, doar mie frig nu mi-e. Ea frige. Mereu altfel, ca desenele din foc. În flăcări văd ca-n nori. Numai ploaie nu văd. Femeia de la râu, în schimb, e ca o ploaie rece. Ca un jar într-un bulgăre de gheaţă. Ca o tăietură de peşte prin râu. Ea e rece ca şi cum ar fi acolo zăpadă. Atunci de ce-mi vine mereu să mă urc pe ea, să se urce pe mine? Are pielea ca apa dusă pe foc înainte să sfârâie.

În Jurnalul lui M. Sebastian, un tip s-a îndrăgostit de schi şi de o actriţă care, deh, se iubea cu mai mulţi. Gagiu’ era avocat şi scriitor dar l-au dat afară din casă, că veniseră legionarii la putere şi el era evreu. Ajunsese naşpa, nu mai avea bani, era dezamăgit de Mircea Eliade, da’ tot a scris nişte piese cool (într-una a jucat şi Mişu Fotino; cam prost, zice în Jurnal).

În final, autorul a murit călcat de un camion, dar despre faza asta n-a mai scris, deşi era importantă, nu crezi?

O angajaseră ca hostesa. I s-a părut un bun început de carieră. Încă nu ştia ce fel de carieră. Ştie doar că, la prima „misiune”, au pus-o să împartă fluturaşi-reclamă la tampoane.

Cam naşpa. Mai ales că, între timp, colega ei cu sânii mai mari decât creierul stă picior peste picior pe capota unui Audi Q5 roşu-văpaie!

Ooops!, ce-i cu ăsta? Un tip drăguţel, dar cam transpirat, vine spre ea. Sigur nu pentru tampoane, devine fata cochetă. Apoi râde în sinea ei: fraierul urcă pe o scară care coboară.