Călin Hera. PA-uri şi mirări

Domnului Lică îi place vinul roşu. Îşi torna, mereu, în două pahare, deşi e singur. De data asta, e năpădit de pesimism, chiar dacă vinul din sticlă ajunge abia pe la mijlocul etichetei. „Sticla e pe jumătate plină. N-am cu cine”, îsi spune. Atunci, între primul şi al doilea pahar, o vede trecând pe văduva contabilului Fişic. N-are nimic pe sub tricou. „E pe jumătate goală”, îşi spune, devenind optimist.

Toată lumea aştepta. Cei din cor aveau vocile încălzite, rudele şi invitaţii jucau de pe un picior pe altul, scoţând aburi la fiecare vorbă şoptită. Cei mai pioşi se rugau în gând, miresei i se făcuse frig, mirele râdea tâmp. 
Fane Ochi trăgea cadru după cadru. Doar naşul îi spusese clar: „Pozezi tot!”. Din una-n alta, s-a strecurat în altar, de unde ieşea un fum uşor, fum de tămâia diavolului. „Nu mă fotografia cînd fumez, te rog, că Tata nu ştie că fumez”, i-a zis popa, stingând chiştocul.

Era odată un om. Scriitor modest, dar pasionat. Într-o zi, i-a venit în minte poemul perfect. L-a trecut pe hârtie. Mai avea foarte puţin de cizelat la el când un alt om, foarte bine informat, i-a atras atenţia că în acea zi vine sfârşitul lumii. Să dea naibii poemul perfect, că şi aşa n-o să-l mai citească nimeni. Dar omul nostru şi-a văzut de treabă. Câţiva amici au lăsat deoparte pregătirile de final şi au venit cu el. Sfârşitul i-a găsit scriind pentru niciodată, dar fericiţi.

  
 Stătea pe marginea aleii către Castelul Peleş şi, calm, azvârlea bumerangul care se întorcea la el, fără greş. Un artist a cărui pricepere te convingea să cumperi, chiar fără să ai nevoie. Dar spectacolul încântător s-a sfârşit prost. Câţiva metri mai la deal a apărut un alt tip cu o vioară şi a început să cânte. Fabulos. Omul cu bumerangul a întors privirea. Vă daţi seama ce s-a întâmplat: în acea secundă, bumerangul aruncat cu atâta măiestrie s-a întors, cuminte, izbind.

Turcii sunt instalatori, cei mai buni. Filipinezii sunt dulgheri. Cei mai buni şi ei. Chinezii sunt paznici. Au mai fost nişte bulgari, dar au plecat acasă după trei săptămâni. Au zis că e prea multă muncă. Inginerii sunt, cu toţii, irlandezii. Mai puţin inginerul Popescu. El e român. Poate singurul. Până acum i-au plecat în Spania opt echipe de muncitori. Numai el a rămas acasă, ca prostul, de dragul doamnei expert PR.
Luni vine un lot de thailandezi. Ăştia sunt bun la masaj. Adică astea.

  
Când era mic, maică-sa i-a observat fruntea îngustă. Dar ce zic eu îngustă, n-avea frunte deloc, îi crescuseră sprâncenele fix în creştetul capului. Apoi, băieţelul a crescut şi a devenit bărbat (în urma unei întâmplări bizare despre care poate vom mai vorbi). 
Într-o zi, pe când stătea chinuit pe vine după ce mâncase mormoloci, l-a atacat un berbec (probabil gelos). Atunci l-au văzut viu pentru ultima oară, dar şi-au adus mereu aminte de el, cum stătea pe vine, cu sprâncenele fluturând în vânt.

Oamenii făceau valuri, încântaţi. Nu, nu alcătuiau o gloată, ci un grup. Unii cu ochelari, alţii cu chelie şi burtică, câţiva cu alura sportivă, de multinaţională. Era unul dintre ei!
Era comod în tribună. În adâncul sufletului ştia însă că, într-o zi, va şi el intra în luptă.
Pe tabela electronică tocmai fuseseră afişate cele 500 de semne. Lumea era în delir. Parcă le-ar fi scris el. Dar lipsea o virgulă, un punct şi-o virgulă. „Asta e!”, zise. Şi îşi suflecă mânecile.

Ajută-mă, Doamne, să fiu bun. Să fac bine şi, dacă se poate, să primesc înapoi bine. Dă-mi, Doamne, înţelepciune şi curaj, dă-mi noroc şi pricepere. Dă-mi forţă. Ajută-mă să pun cele mai bune întrebări, să ştiu să caut. Ajută-mă, Doamne, să înfăptuiesc. Ajută-mă să uit ceea ce trebuie uitat şi să nu greşesc. Iartă-mi greşelile. Fii îngăduitor cu mine şi ajută-mă să fiu îngăduitor cu ceilalţi. Ajută-mă să-mi bucur familia. Ajută-mă, Doamne, să iubesc mai mult şi dă-mi voie să fiu iubit.