Călin Hera. PA-uri şi mirări

unora le place să se trezească devreme. pentru ei, ora shapte dimineatza e deja târziu, fac deja o mică pauză, să-si adune fortele. mie îmi place să prelungesc somnul, pentru că la sapte dimineata se doarme cel mai bine, când ghiceshti, în somn, cum vecinul de la trei se apală pe dinti, cum copiii celui de la cinci bufnesc naiba stie ce. pentru noi, bijutierii somnului, migălosii lenevelii, intelectualii plăpumii ridicate peste ochi, ora shapte e doar un pasaj. pentru noi, încă-i noapte shi bine face că e.

Era aproape dimineaţă şi tot nu putea să adoarmă. Patul se zgâlţâia prea tare, scârtâia, mirosea neplăcut. Din când în când, prin fereastra murdară intra câte o lumină galbenă. Enervant. A ieşit pe culoar. Mai era cineva. Au intrat în vorbă. Nici ea nu putuse dormi. Poate din oboseală, poate din sictir, au intrat în cuseta ei. A fost un sărut lung, în timpul căruia s-au lovit de peretii cusetei, s-au dezbrăcat, s-au aruncat pe patul care continua să scârtâie. La cinci fără cinci au auzit vocea craincei din statia Filiasi.

Vi s-a întâmplat vreodată să vă curgă sânge din nas? Dar vi s-a întâmplat asta în public? Vreau să spun, să fie de fată si altcineva în afară de mama, tata, vreun frate sau vreo soră sau, să zice, sotia ori, după caz, sotul? Vi s-a întâmplat să vă curgă sânge din nas la teatru, în timpul reprezentației? Altfel spus, vi s-a întâmplat vreodată să vă curgă sânge din nas pe scenă, în fața a două sute de oameni? Care, neștiind că e pe bune, s-ar apuca să aplaude?
Terminând aceste gânduri, actorul de rezervă închise ușa cabinei și coborî, singur, cu batista la nas.

Am boală p-ăştia, zise. Fixase burghiul în butuc. Afară, dobermanul încă mai schelalaia. Cu dinţii rupţi de lovitură, cu sângele baltind, dulăul avea să răsufle ultima oară fix în momentul în care omul în negru deschidea capacul. Întunericul căpătase o tentă gălbuie. Atâta aur nu văzuse în viaţa lui! A fost ultimul lucru la care a privit. Două ţepuşe îi străpunseră ochii, precis. Auzi o voce subţire şoptind „Nenorocitule!”, apoi simţi cum urechea îi e retezată, cu o parte din scalp. Atunci s-a produs explozia. Dar cei din casă nu mai auziră nimic.

Apăruse în sectorul 19, camera 67, rând 10, raft 24, pe la patru după-masa. Ofer aceste detalii fiindcă nimic nu e întâmplător. La timpul potrivit, au trecut-o la puicute. Avea mai mult spatiu, se putea misca. Apoi a început să ouă. Îsi adăuga, nu-i vorbă, cărnită, dar i-a surprins pe toti făcând ouă, cu nemiluita. Au trecut-o în baterie, la ouat. Hala era mai întunecoasă, iar în jur, doar găini bătrâne. Așa a învătat secretul longevitătii. A ouat până a picat din picioare, în vreme ce suratele de la cărnită erau demult trase în tiplă.

La ora două, babele se ouă. Dar asta numai dacă plouă. Aţi văzut vreun ou de babă? Îl descriu ca să mă aflu în treabă: e neted şi lucios, dar are riduri, e pletos şi-i foarte jucăuş. Cândva era din pluş.
La două şi jumate, pleoapa oului se zbate. La trei fără un sfert, oul devine incert. Se micşorează, apoi se trasnforma într-o rază. Fssssll!, se aude, încetişor. Oul devine ouşor. Bate ca o inimă tânără. Baba stă ciuci şi numără.
Oul îl poţi vedea până la ora trei. Apoi strigi de trei ori hei!. Doar dacă vrei.

„Să faci ce spune un jurnalist, nu ce face el”. A scris această cugetare la ora la care îi veneau idei, s-a ridicat, a făcut câţiva paşi, apoi, întrucât privea undeva, în sus, s-a împiedicat şi a căzut printre scaunele tapiţate, oprindu-se sub masa şedinţe, ovală, cu blat masiv, din lemn de cireş, lângă picioarele căreia zăcea acum, obosit, cu tîmpla zvâcnindu-i, sub o julitură roşie, pe care n-a observat-o decât mai târziu, la baie, când s-a privit în oglindă, niţel înspăimântat.

Împușcătura s-a auzit până la capătul uliței. Ecoul zgomotoului, rostogolit printre zidurile caselor săsești, a acoperit urletul de durere. Apoi s-au auzit: un geamăt ușor, câțiva pași grei, prin iarbă, apoi o nouă detunătură. Abia atunci, când zgomotul s-a prelins dincolo de ceea ce s-ar putea numi marginea nopții, au început să urle câinii. Era ca o melodie: când câinii se opreau un pic, se auzeau greierii. Desigur, Ion U. avea urechile înfundate. Dar vedea un colț de cer, cu opt stele.

Evenimentele luaseră o întorsătură bizară în seara aceea de ianuarie, mai degrabă geroasă, în care mirosul de zăpadă dăduse năvală pe străzile oraşului, ca o gloată grăbită, nerăbdătoare, întrucâtva nehotărâtă, parcă aşteptând un semnal, un îndemn, un strigăt, ceea ce, într-un fel, s-a şi întâmplat în momentul în care tânăra gospodină, cu părul prins sub o căciulă groasă, de lână, cu paltonul ei roşu, cu fularul înfăşurat de două ori în jurul gâtului, a deschis poarta de fier a casei cu turn.

Oraşul e la fel de blocat ca în urmă cu două ore, dar sunt altfel de maşini. E o altă senzaţie, nu? Auzi, o fi defect? Nu, nu cred. Poate e doar murdar şi de-aia nu se vede bine. Până la urmă, eu nu mă grăbesc. Tot acolo ajung. Bine, mă enervează ăsta cu Matizu, recunosc. O fi defect? Nu de Matiz întreb. Parcă nu ne mişcăm de multişor. Ai auzit? Ce-a fost asta?! Cum n-ai auzit? De-acolo s-a auzit, uite! Pfoa!

Îl ajunsese frigul. Dacă ar fi avut vlagă, ar fi dârdâit. Până la miezul nopţii se simţise încălzit de amintirile din timpul zilei. De omuleţii care, ţopăind în jurul lui, se hlizeau. Dar acum, odată cu trecerea într-o nouă zi, realizase dintr-o dată că e singur. Asta îi dădea fiori mai reci decât gerul aspru. Brrr! Cineva îi pusese un fular, de parcă asta ar fi ajutat la ceva. Ce ironie!, ar fi putut să spună, în momentul în care i s-a spart nasul, de parcă ar fi fost sticlă, nu un morcov înfipt în cap.