Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
La farmacie. Coadă mică. Discutia dintre farmacistă si vlăjgan creste în intensitate.
– Vă rog să mă scuzati, dar trebuie să cerem, pentru că din medicamentul ăsta se pot face droguri.
– Droguri? Nu pot să cred.
– Da, de aceea ni se spune să cerem.
– Eu nu as face asta niciodată. Cum să iau droguri? N-as lua nici măcar acest medicament dacă n-ar trebui. Auzi, droguri!
Nu știu de ce, dar nu-l cred sincer. Farmacista, însă, pare mai credulă:
– Dumneavoastră n-ați bea nici spirt, dar știți câți vin să cumpere, zilnic, câte două sticle de 200?
Atunci, brusc, mi-a venit poftă
Domnului inginer nu-i plac subiectele cu tentă sexuală, deşi lucrează pe şantier. Dar îi place doamna expert PR şi îi place când, în timp ce fac dragoste, ca acum, ea îi spune ce simte exact atunci când simte. Vecinii s-au obişnuit cu zgomotul specific şi, îşi închipuie domnul inginer, singurul lor regret este că nu-l pot distinge mai clar.
Acum, domnul inginer îşi ţine respiraţia, cât să audă, limpede, bătaia de la miezul nopţii a pendulului pe care de atâtea ori l-a admirat în holul vecinului.
Locul nu-i sărea în ochi decât seara, când lumina neoanelor scălda trotuarul şi-l bucura prosteşte, amintindu-i de vremea când, copil fiind, singurele firme luminoase pe care le vedea erau cele ale hotelurilor de pe litoral, acolo unde, de altfel, a simţit prima oarea plăcerea jocului de noroc, la aparatele în care băga fisele pentru îngheţată puse deoparte pentru joc, ca acum, când însă nu îndrăzneşte să intre: un cazinou de cartier îi pare prea jos, iar unul de pe Calea Victoriei prea sus. Aşa că Ilarion se grăbeşte acasă.
După ce se bărbierea pe un obraz, inginerul Popescu îl întorcea şi pe celălalt. Obiceiul era vechi, din anii liceului, şi avea la bază o superstiţie despre care inginerul Popescu, acum bărbat la a doua tinereţe, nu-şi mai amintea. Dar ştia cu precizie că există.
În dimineaţa zilei de 10.05.2008, inginerul Popescu, cu gândul la lucrurile măreţe pe care le punea la cale, a încălcat vechiul obicei.
– Arăt ca naiba, a recunoscut el, câteva ore mai târziu.
NOTĂ. Am mai publicat acest PA aici. Cred că poate sta în Viaţa la bloc.
Pe vremea lui Ceauşescu, îl trimitea maică-sa la Alimentara după compot de prune. Pe altă vreme a lui Ceauşescu, în loc de Alimentara s-a făcut un Menaj, cu multe ligheane în vitrină. Dup-aia, a fost Consignaţia, apoi Sală de jocuri mecanice, Second-hand, Electronice, Cazino. De doi ani, e sediu de bancă.
De o lună, Biroul Credite şi trei ghişee Relaţii cu clienţii s-au restrâns. Au pus un perete de rigips, cinci măsuţe, o tejghea şi vând opt feluri de cafea, cu biscuiţi. El preferă espresso.
NOTĂ. Acest PA a mai fost publicat aici. Îl reiau, ca să intre în arhiva seriei Viaţa la bloc, care conţine şi texte bune şi texte excelente şi texte aşa şi aşa.
Domnul Lică sapă în grădină. Mai precis, scarpină pământul. Scoate la iveală: sârmuliţe, un prezervativ, capace de bere, agrafe, un pix, coji de banană, o monedă de 10 bani, vertebre, beţişoare de urechi, sâmburi de prună, alte capace de bere.
Un cotor de măr cade razant cu chelia domnului Lică. Grădina e mare. Adică, potrivită. Mulţi copii sar gardul. De fapt, e o spărtura prin gard, dar nu se vede decât dacă te uiţi în sus, mai sus de etajul zece.
Când s-a mutat în blocul de lângă parc, domnul Lică avea 37 de ani. Cu Fişic, vecinul de la trei, se saluta civilizat şi rece. Odată, acesta l-a întrebat, aluziv:
– Lucraţi la Fabrica de Ace?
A doua zi, i-a adus o pungă cu ace, proaspete.
Seara, dl Lică a ieşit pe balcon, să respire. Cânta o mierlă, prin frunziş. Fişic, în pijamale, aplecat peste balustradã, trăgea cu praştia după vrăbiuţe. Lui Lică i-a părut rău că i-a furnizat muniţie, atât de rău încât, două ore mai târziu, când a auzit bufnitura, a zâmbit. Desigur, regretabil.
Dl. Lică priveşte în jur şi abia apoi în ochii trişti ai câinelui alb. Deschide uşa de la intrarea în bloc şi lasă câinele să se strecoare. Dacă ar vorbi, mi-ar spune mulţumesc, se felicită dl. Lică. Aşteaptă animalul cu uşa liftului întredeschisă, apoi apasă pe butonul nr. 10, ca să nu influenţeze. Urcă tăcut. Câinele iese demn din lift şi coboară, respirând greu, până la etajul doi. Încearcă să ridice piciorul lângă uşa administratorului. Dar nu mai are vlagă.Se uşurează pe preşul de la intrare, care se îmbibă, apoi devine băltoacă.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar bănuiesc. Nu ştiu nici dacă ne aflăm într-o prelungire a iernii, dar mă aşteptam la altceva. Mă aşteptam ca ăştia de la Radet să taie cãldura abia atunci când pânã şi Flavia îşi va fiînchis caloriferele. Mă aşteptam la cireşe, la cărăbuşi, la tricou cu mânecă scurtă. Sincer. Nu-i vorbă, accept cu bucurie ce e, nu-mi pierd vremea cu gânduri chinuitoare gen „ce-ar putea să fie”. Dar, totuşi. Inginerul, care, de când l-a părăsit experta PR, citeşte mult şi vede cel puţin un film pe seară, tocmai şi-a descărcat, ironic, filmul ăla cu premiantul clasei care a aruncat o farfurie pe fereastră.
Mesajul administratorului din „Viaţa la bloc”. FOTO: Călin Hera. Click pe foto pentru imagine mărită!
S-or fi iubit sincer (părinţii-campioni), o fi fost doar o dragoste animalică? Dacă ar avea amintiri (dar n-are?), ar vedea în faţa ochilor, ca fiind aievea, o chestie albă şi pufoasă îndrăgită rapid (cum să nu te bucure aşa ceva?!). Îi plăcea laptele, îi place şi acum. N-a făcut niciodată mofturi, dar s-a obişnuit cu binele; a fost mereu un maidanez privilegiat pentru că a ştiut întotdeauna să dea din coadă şi, chiar dacă n-a prea lătrat, i-a ţinut pe vagabonzi deoparte. Acum, toate-s trecut. N-a fost rău, dar parcă ceva nu mai e.
Cineva a scris pe un perete de la etajul opt (proaspăt zugrăvit) o chestie stupidă: „Osama a murit. Trăiască Obama!”. Tanti Ana, de la doi, care habar n-are nici cine e Osama, nici cine Obama, a fost prima care a văzut mojicia. „Ai dracu derbedei, nici o lună n-au ţinut pereţii curaţi!”, i-a zis doamnei Leni Pârvu (lângă uşa ei era inscripţia). Ce-i drept, şi-a zis Doru, s-au mişcat repede; abia trecuse o oră de la anunţul preşedintelui Obama. Din păcate, a fost o zi ploioasă, aşa că discuţiile ulterioare din faţă blocului n-au mai avut loc.
NOTĂ.
Acest text face parte din serialul Viata la bloc.
Sezonul al doilea:
– Sex, bere, meci
– Ce să promiti dacă vrei să câstigi la loto
– Filosofia poşetei
UTIL.
– Primul sezon
– Liviu si Natalie Portman
– Index de personaje
„E de rău să ţii geanta (sau poşeta) deschisă”, spune Flavia, spre uimirea inginerului, care o ştia persoană educată, tânără; n-ai fi bănuit-o niciodată că ar fi superstiţioasă. „De ce, fuge norocul? Se scurg banii?”, o întreabă, uşor amuzat. „A, nu de-aia. Am păţit-o eu anul trecut. Eram de gardă la spital, lăsasem o ciocolată în poşetă când m-au chemat la o urgenţă şi n-am închis fermoarul. Am descoperit şoricelul abia acasă: se ghiftuise cu ciocolată şi prinsese iuţeala. A trebuit să-mi cumpăr pisică, altfel nu l-am putut prinde.”
NOTĂ.
Acest text face parte din serialul Viata la bloc.
Sezonul al doilea:
– Sex, bere, meci
– Liviu si Natalie Portman
– Ce să promiti dacă vrei să câstigi la loto
UTIL.
– Primul sezon
– Index de personaje
Public acest text pentru a treia oară pe acest blog. Prima oară l-am publicat, ca editorial, într-o revistă dedicată PA-urilor, Letopisetul Pahico îi zicea. Chiar, poate n-ar strica să vă arăt, cândva, colectia de letopisete. Revenind la textul ăsta, vă spun că, atunci când l-am scris (si ceva vreme după) mi s-a părut că ar putea reprezenta prefata unei cărti de proză arhiscurtă (dar as mai edita, pe ici, pe colo; de exemplu, experienta oferită de acest blog si prietenia cu voi e de neocolit).
Dar vreau să deschid o discutie despre Teoria PA-ului.
Asadar, iată:
Cum să şlefuieşti un microcip
Dacă ar trebui să mă descriu, aş zice că sunt un tip cu programul încărcat. Genul „vreau o zi cu măcar 25 de ore”. Când apuc să văd un film la TV, aproape niciodată nu-l văd cap-coadă. Pierd începutul, finalul, ori le pierd pe amândouă. De cele mai multe ori, văd doar o bucată din cuprins.
Prima oară, chestia asta m-a enervat. Acum mă fascinează. Mi se pare ceva foarte rafinat să reconstruiesc povestea, în mintea mea, aşa cum îmi imaginez că ar fi trebuit să se desfăşoare până în momentul în care o văd la TV. Să descopăr şi să încerc să înţeleg personaje despre care n-am suficiente elemente sau nu le am, în orice caz, pe cele la care a avut acces telespectatorul obişnuit.
Cine e mai câştigat? Eu, că-mi pun la lucru imaginaţia ori, vorba aceea, creativitatea, sau vecinul meu, telespectator normal, că-şi îmbogăţeşte cultura generală şi nu e condamnat doar la propriile-i idei?
Spălătorie auto
Era murdară. Genul spalamă. Am dus-o unde-i place. S-a ocupat de ea un vlăjgan în maieu mov. Genul macho. Tipul ştia meserie. A făcut-o să geamă de plăcere. A dat-o prin spume, a mângâiat-o, a intrat în cele mai ascunse unghere. A răsfăţat-o. La sfârşit, se vedea pe ea că e mulţumită. Se simţea ca nouă. Am plătit cash (nu se putea cu cardul) unei doamne uscate, apoi a trebuit să-i dau ceva şi vlăjganului. Totuşi. În protofel nu mai aveam decât dolarul meu norocos.
– Bun si ăla, a zis tipul.
Maşina l-a claxonat singură, la ieşirea din spălătorie.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 