La început a fost femeia. Striga, aproape cântat: „Fier vechi, fiare luăăm!”. Apoi a apărut, zdrăngănindu-se, căruciorul tras de bărbat. Era ca o melodie urbană din care, ritmul o cerea, nu puteau lipsi claxoanele şi scrâşnetul frânelor. Privită de la balconul etajului X, scena părea jucată prost. Maşina nu s-a răsturnat şi nici n-a explodat. Sângele n-a ţâşnit din capul zdrobit al bărbatului, doar s-a întins o pată mare pe asfalt. Femeia amuţise, deoparte. Mortul nici măcar nu era bărbatul ei.
Aproape totul despre Sonia
Era atât de frumoasă încât, atunci când i-a apărut un neg lângă nara stângă, tuturor li s-a părut că e ceva foarte şic. Cearcănele îi dădeau un aer romantic, iar ridurile de pe gât, care începuseră să coboare, îndrăzneţ, printre sâni, păreau mai degrabă o cale de urmat pentru sărutări. Dar asta se întâmpla cu ani în urmă, pe când Sonia îşi aduna conştiincios amanţii (la pachet cu blestemele). Unul dintre ei i-a şi lăsat, de altfel, garsoniera în care au găsit-o moartă, la o săptămână după deces.
Dl. Lică și teoria soneriei
Fără a-și pierde cumpătul, dl. Lică s-a privit totuși în oglindă înainte de a deschide ușa. Pe vizor n-a privit. Știa cine a sunat. Dezvoltase o teorie: oricât de banală ar fi o sonerie, fiecare om sună în felul lui. Deși trecuseră opt ani, a știut că dincolo de ușă e Fosta.
Părea la fel de frumoasă ca în ziua în care l-a părăsit; îi lipsea din privire doar furia de atunci, pe care el n-a înțeles-o niciodată, dar a socotit-o irezisitbilă (de unde și momentul penibil).
– Pot intra?, a întrebat ea.
Flasc
Omul cu halat albastru îşi întinde mănuşile, cu atenţie, pe fiecare deget în parte. Mişcări precise, ce trădează o practică îndelungată. Asistentele lui, atente la toate detaliile, sunt gata. Una mă întreabă ceva din priviri. Dau din cap că da. Parcă aş fi acolo, parcă n-aş fi. E un amestec bizar de căldură şi răcoare şi un miros specific.
Bărbatul face o incizie, apoi încă una. Carnea se desprinde de os. Nu simt nimic, nici măcar nerăbdare.
– 21 de lei şi 35 de bani, aud. Zic mulţumesc, iau pachetul flasc, plec.
Filosofia matinală a dentistului Isidor E. Gavrilescu. Despre măsele
O măsea plombată e o măsea care încă nu a fost extrasă; avantaj eu, că pacientul va reveni. Isidor E. Gavrilescu îşi deschisese cabinetul stomatologic la parterul blocului şi, în primele luni de funcţionare, sunaseră la interfon doar vecinii care nu-şi găseau cartela de intrare în bloc prin buzunarele adânci. Probabil că nu alesese bine momentul. Aşa i-a zis dl. Lică, un bărbat distins şi sfătos, ale cărui sfaturi erau cu atât mai preţioase cu cât rareori se băga în vorbă fără să fie întrebat. Dl. Lică i-a fost, de altfel, primul pacient. Un pacient cumsecade, care a stat cuminte pe scaun, a clătit când a trebuit şi a plătit fără să comenteze.
Ce îl intrigă pe dl. Lică
Pe dl. Lică îl intrigă, după cum e şi firesc, Omul cu ochelarii de cal-putere, vecinul bizar. Nu râde, nu are restanţe la întreţinere (asta i-a zis-o tanti Vica, ea ştie tot) şi e singurul cu lăcăţel la cutia poştală. Uneori nici nu salută. Merge de parcă n-ar vedea pe nimeni, parcă ar avea o ţintă numai el ştiută, de neîmpărtăşit. Merge de parcă ar fi cel puţin maistru la Fabrica de Ace (dar fabrica a fost demolată). Merge încet, la relanti, nelegănat, robotic. Porneşte şi o ţine langa. Acum îl vezi, acum pare că nici n-ar fi fost.
Dimineaţa omului cu ochelarii de cal-putere
Omul cu ochelarii de cal-putere se trezeşte înainte ca soarele să răsară. Se bărbiereşte pe întuneric. Face economie. Nici plita electrică n-o mai foloseşte. Îşi încălzeşte la lumânare apa pentru cafea. În timpul iernii a scos frigiderul din priză (dar n-a fost o iarnă prea lungă), iar acum, când se priveşte în oglinda din lift (unde e becul aprins), se gândeşte că n-ar fi o idee rea să se transforme în Omul cu barbă şi ochelarii de cal-putere, doar-doar acoperă râurile de pe obraji.
Ochii omului cu ochelarii de cal-putere
Omul cu ochelarii de cal-putere are ochii albaştri ca un colţ de cer, dar nimeni nu-i vede (nici măcar el).
Ce-ar fi putut face Constantin Brâncoveanu
De când s-a desprimăvărat, pe dl. Lică l-a apucat cheful să se plimbe prin parc şi, mai mult, să intre în vorbă. Ieri adunase trei-patru ţânci în jurul lui. Le povestea, să vezi tărăşenie, despre Constantin Brâncoveanu (era într-un parc din cartierul cu acelaşi nume). După ce le-a spus cum era cu otomanii şi cum l-au martirizat ei pe bietul domn valah, insistând şi asupra episodului cu copiii, o fetiţă, care cu greu stătea locului, l-a întrebat uşor iritată: „Dar de ce n-a sunat la poliţie?”.
Cu degetele în priză
Ilarion era decis să-şi bage degetele în priză. Nu ştia cum o va face (are degete destul de groase), important era că găsise suficiente motive pentru un asemenea gest. În plus, avea amintirea uneo senzaţii care-l tenta. Era la Cercul de electronică, îşi pusese nişte căşti pe urechi, se juca de-a operatorul dintr-un turn de control. Se simţea în stare de lucruri măreţe, inclusiv să-i spună Danei c-o place. N-a apucat, fiindcă Dana, mai glumeaţă, a băgat firul de la căşti în priză, la 220 de volţi. A simţit un fulger globular spărgându-i-se între tâmple, gust de sânge în cerul gurii şi o senzaţie de lumină liniştită, alb-gălbuie. Abia spre seară, acasă, i s-a făcut, puţin, teamă. Acestă amintire tentată i-a ridicat un zâmbet, care a ţinut până la pana de curent care a afectat două cartiere şi l-a făcut să-şi reconsidere planul.
Şapte ani acasă
“Seara, toate pisicile sunt negre, iar noaptea toate femeile sunt frumoase. Dar bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic”, gândeşte dl. Lică, cu voce tare. Dar nu-l aude nimeni. Stă în fotoliul preferat, cu paharul preferat în mână, plin până la jumătate cu coniacul preferat, în care plutesc, ciocnindu-se, trei cuburi de gheaţă rotunjite de prea multă şedere la temperatura camerei. S-a făcut destul de târziu şi asta nu fiindcă e deja trecut de miezul nopţii, ci pentru că se împlinesc şapte ani de când dl. Lică s-a despărţit de Fosta.
47
Om conștiincios, dl. Lică s-a prezentat la prima oră la cabinetul de radiologie dentară având biletul de trimitere în buzunar. Și-a dat jos pălăria, și-a aranjat nițel părul (deși e tuns nr. 3, mereu e ciufulit), apoi a spus cine e și ce dorește. Doamna de la recepție l-a privit scurt printre gene, i-a zis cât costă, a încasat, apoi a strigat către o tânără zveltă, îmbrăcată cu un halat alb, scurt până peste genunchi și cu ciorapi numărul III, din mătase roșie:
– Monica, fă-i un 47 lu’ domnu’!
Dl. Lică spală vase
Anul Nou l-a prins pe dl. Lică spălând vase. Îl chemase Ilarion pe la el, hai, Lică, bem un vin, mâncăm o sarma, ne amintim vremurile când aveam neveste şi ne uitam la ele, ascultând ce sporovăiau, şi n-apucam să spunem nimic, dar eram fericiţi şi aşa, deşi nu ne dădeam seama. S-au adunat mai mulţi, era şi inginerul Popescu (suspina încă după doamna expert PR), vorbeau toţi şi nu asculta nimeni. Aşa că dl. Lică s-a retras în bucătărie şi s-a pus să spele vase. Tocmai bubuiau artificii, pe-afară.
Chiorul ajuns rege în Ţara Orbilor
Nu erau oameni prea cinstiţi în oraşul în care se aplica Legea Talionului. Se obişnuiseră să rămână fără un ochi, să li se taie câte o mână. Unul nu mai rămăsese întreg! Primul căruia i s-au scos ambii ochi ieşea rar din casă; la ce să mai umble pe străzi, să dea cu capul de colţurile clădirilor? Au urmat altul şi altul. Treptat, oraşul devenea tot mai liniştit. Dacă tot e întuneric, măcar să fie acasă. Ultimii doi chiori din oraş s-au pândit, s-au încăierat, iar unul i-a scos ochiul bun celuilalt.
Dl. Lică nu poate sta locului
Cina domnului Lică a fost un talmeș-balmeș regesc: mămăligă, brânză dulce, ochiuri, cârnați prăjiți, gogonele, ceapă roșie, fasole frecată (cam mult) plus două păhărele cu palincă. A avut poftă și i-a priit. Iar acum nu poate sta locului. S-ar cufunda în fotoliul lui preferat să privească mai bine în tavan. Dar are mâncărimi. I-a luat mult până să afle cauza acestui neajuns. Inițial a crezut că e de la mâncare. L-a dumirit amicul Ilarion: ”Te mănâncă vecinii de fund”. Ceea ce i s-a părut aiurea.
Culorile
Un cârd de gâște ridică praful de pe uliță, chiar lângă gardul bătrânului Zsigmond Laár. Gard e mult spus. Ulucile, ca o uriașă gură știrbă, abia stau la un loc. Te miri ce le ține laolaltă. Poate culorile. O fi moș Laár un neica-nimeni (a risipit agoniseala de-o viață în șapte ani, de când e văduv), dar sufletul de artist încă nu și l-a băut cu totul. Lunar, când primește bani de la fiu-său, cumpără patru găleți de vopsele și schimbă culoarea ulucilor, după un cod doar de el știut. Și de gâște.
Cum şi-a vândut Filimon Dacia pe-o bere
Adunase bani la CEC, se înscrisese pe listă la Reşiţa (avea o pilă), primise Dacia după un an. O maşină galbenă. A iubit-o. În 1992 s-a făcut taximetrist. Erau totuna, el şi maşina. S-au adunat ceva bani, a pus instalaţie GPL, a moştenit via din Cadrilater, şi-a luat Opel. „Vinde-mi mie instalaţia”, i-a zis vărul Rică din Titu. „Ţi-o dau cu tot cu maşină”. S-au înţeles pentru 100 de euro. Pe drum, l-a oprit un poliţai. N-avea rovignetă. L-a costat trei milioane. Nuţule, s-a dus naibii suta aia de euro, dă şi tu o bere, i-a zis lu’ văru-său când a ajuns la Titu.
Ce poţi face cu 10 bani?
Fetiţa de cinci ani e bucuroasă: taică-său a lăsat-o pe ea să primească restul de la supermarket (plătise cash). După ce şi-a consumat în fel şi chip entuziasmul, zornăind mărunţişul, numărând, punând şi scoţând monedele din buzunar, i-a venit o idee:
– Tati, pot să arunc 10 bani pe trotuar, să aibă cineva noroc?
Prezumţia de clasament
Oameni buni,
Am primit de la Pahico rezultatul votului pentru etapa 1 a concursului de proză arhiscurtă Codul Bunelor Mamifere (CBM). Mă grăbesc să vi-l comunic (deja a trecut multicel, lucru pentru care îmi cer scuze).





