Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Ca să îndulcesc un pic tonul, trebuie să vă spun că există si o altă abordare. I-am spus metromaidanezul, specie pe cale de aparitie.
Pe scurt, se pare că maidanezii ar fi mai inteligenti decât multe rase de câini, gratie conditiilor vitrege în care trăiesc (jungla orasului). Un lucru e sigur: traversează pe zebră!
Fotografia a fost făcută de amicul meu Remus Suciu, în Hunedoara
Pe lung, puteti da un click aici. Am mai abordat fenomenul, e drept, mai altfel, într-un PA.
Grup mic de maidanezi fotografiat în preajma Doamnei Ghica
Recunosc: nu-mi plac maidanezii. Asa cum nu-mi plac nici sobolanii, nici gândacii de bucătărie.
Cred că sunt de modă veche, dar atunci când văd o haită de câini vagabonzi năpustindu-se nu încerc să-mi dau seama dacă patrupedele dau din coadă, deci au intentii pasnice (asta să i-o spuneti lui mutu’!). Nu vreau să fac pe eroul, deci recunosc: mi se face frică, pentru că maidanezii îmi par imprevizibili (ca România).
Nu mă consolează cu nimic faptul că am văzut droaie de maidanezi în centrul orasului Salonic, deci au si altii. Pur si simplu, as vrea să nu dau peste ei peste tot pe unde mă poartă picioarele. Mi-e rusine cu ei. Mi-e teamă de ei. Vreau să nu mai fie. Nu-mi cereti solutii, că nu candidez.
– Maimuţoiule!
– Vorbiţi cumva cu mine?
– Nu, cu proasta aia care te despăduchează.
– Aveţi un discurs ales, constat, domnule.
– Stai să vezi ce ştangă am, boule.
– Adineauri mi-aţi făcut cinstea de a mă numi maimuţoi.
– Pot să-ţi spun şi Mister Banană, dacă vreau, dobitocule.
– E adevărat. Nu pot decât să mă înclin în faţa înţelepciunii voastre.
– Înclină-te, botosule. Şi aşa mergi în patru labe.
– Uneori mă ridic. Însă, de regulă, mă deplasez aşa cum aţi avut bunăvoinţă să spuneţi: în patru labe.
– Faci pe deşteptu, bă, creier de găină?
– În realitate, am creierul un pic mai mare. Ştiţi, sunt cazuri în care mărimea nu contează.
Se pare că am fotografiat maimutele de la Zoo Nurnberg din toate pozitiile
Era după-amiază când am făcut această fotografie. Eram pe malul celălalt al lacului de lângă Mănăstirea Dragomirna. Am un zoom bunicel. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Foto: Călin Hera
Înainte de a vă spune ceva despre fotografia următoare, vă fac o mărturisire: am vrut să propun o temă electorală (am multe fotografii relativ faine cu bannere si afise electorale). Am zis însă că e mai bine să ignorăm, aici, aceste realităti. Dacă, însă veti fi mai multi care-mi veti spune că e bine să abordăm si acest subiect, vom merge cu două PAfototeme în paralel.
Deocamdată, însă, ne jucăm cu mireasa pe care am fotografiat-o pe pajistea mănăstirii Dragomirna, în luna august a acestui an. Vă astept să postati PA-uri (texte de aproximativ 500 de semne) inspirate de această fotografie aici, până cel târziu duminică, 13.00. Baftă!
Statie de tramvai (34) din intersectia Mihai Bravu. Oarecum plină
Da, de când cu explozia gripei porcine, merg mai mult cu masina decât cu metroul. Iar de când cu greva de la metrou (da, am aflat că s-a încheiat!), cu atât mai mult. Azi dimineata am zis că, dacă tot petrec mai mult timp în trafic, să fac niste fotografii. Că tot e campanie electorală, deci pot fi poze istorice. Vă arăt doar una, am pus mai multe dincolo, dacă e cineva interesat.
Intersectia Rond Baba Novac, unde flutură în vânt mai toti candidatii
Tema etapei a patra e inspirată dintr-o fotografie marca Sorin Stanciu, căruia îi multumesc încă o dată că există si, fireste, că „furnizează” :P.
„Micul arhitect”. Foto: Sorin Stanciu
Vom lua în considerare PA-urile postate aici până duminică, 23.59.
Baftă!
Fiasco Dan
Lumea îl poreclise “Micul Gaudi” în semn de recunoaştere a curajului, originalităţii şi a fanteziei debordante pe care le demonstrase cu prisosinţă. Marele lui noroc era acela că pe strada lor nu ploua niciodată. Catastrofa s-a produs în ajunul Marii Vizite Electorale care a bulversat întreaga urbe: maşina de la serviciul de salubritate a spălat toate trotuarele aflate pe Traseul Oficial. Şi aşa a ajuns capodopera dedicată Sfintei Familii să se scurgă în rigolă şi de acolo direct la canal.
Gardul de la început Călin
Am patru ani. Bine, încă nu i-am împlinit, şi? Am un frate, o soră, o mami, un tati, o buni şi mami are un bebe în burtică. Avem două camere, o baie şi o bucătărie. Stăm la bloc, da mie mai mult îmi place la buni ailaltă, la ţară. De-aia îmi place, că pot să stau afară. Uite-aşa e: ca un bloc mic, cu parter şi pod. Are gard, uite-aşa. Da nu-ţi arăt ce e în spatele gardului, vino acolo şi-o să vezi!
O casă la umbra gardului Teodora
Când voi fi mare, aşa un gard o să-mi fac. Înalt până la cer, să nu sară hoţii peste el. Dacă aş avea bani, mi l-aş face din plăci prefabricate din ciment, cum am văzut eu la vecinul meu, colorat în roz şi cu doi lei puşi la intrare. Dar tata zice că n-avem bani, deci o să fac unul ieftin, din scânduri rebut. Sus de tot o să-l tai ascuţit şi, dacă o să am bani de un colac de sârmă ghimpată, o să trag şi două rânduri pe deasupra. Ah!, am uita să spun, în dreapta e casa mea. E modestă, fiindcă am băgat toţi banii în gard.
Căţel cell61
– Ionuţ, cum ai vrea să fie casa?
– Să am camera mea, jucării, să fie o curte maaare, şi un căţel pe care să-l cheme Căţel. Să-l chem toată ziua: Căţeel! Căţeel! Şi el să vină ca să-l mângăi. Mara, hai s-o desenăm!
***
– Ionuț, Mara, veniți înăuntru! Avem oaspeți, posibili părinți.
– Dar încă nu l-am desenat pe Căţel!
– Ionuţ, dacă ești cuminte, poate te iau cu ei și vei căpăta în dar unul adevărat.
– Bine, vin. Hai, Mara. Nu-ţi fie frică, dacă nu mergi și tu, Căţel poa’ să rămână singur.
Prezicere Leo
N-am o memorie prea bună, însă îmi amintesc limpede ziua în care, oprindu-se pe bancă să-şi aprindă pipa, mi-a vorbit pentru prima şi ultima oară : “Viaţa-ţi va transforma în realitate orice dorinţă desenată pe trotuar.” Nu l-am înţeles prea bine, nici nu l-am luat în serios. Îl porecleau “Nebunu’”, şi umbla în haine ponosite. Cu creta colorată între două degete, desenam mereu : case, maşini… Acum le am pe toate. Posed. Regret atât : că n-am priceput atunci să desenez o fericire mare.
Casa dintre ziduri Leo
Copilul care-am fost odinioară încă mai desenează pe trotuarul din faţa sufletului meu case cu ferestre din zahăr ars, care cern lumina arămiu, caramelizand-o în întreaga fiinţă şi umplând fiecare colţişor ondulat cu zvonuri dulci, solare. Casa nu are pereţi. Doar ferestre care te învaţă ce simple pot fi miracolele. Şi nu trăieşte nimeni sub acoperişul ei. Mai degrabă, ea e cea care trăieşte între zidurile mele fără ferestre.
Piatra cristian
Pe apa face volute. Cercuri mai mari sau mai mici, mai multe sau mai putine. Cat de dibaci e Aruncatorul. Numai ca Aruncatorul nu sta intotdeauna pe marginea apei.
Aruncatorul de la bloc trebuie sa fie la fel de dibaci. Intotdeauna aruncarea unei pietre te poate duce in Casa.
Insa trebuie sa stii Sotron. Pe asfalt. Si sa ai o piatra buna.
Casuta pe asfalt LePetitPrince
Micul arhitect ar fi vrut sa-si cladeasca o casuta, ca orice casuta. Dar in timp ce o proiecta a indragit-o atat de mult incat a prins a se teme pentru ea. Ca sa nu se darame niciodata a construit-o culcata.
Copilul si cutiuta LePetitPrince
Copiii se jucau cu masinute, papusi, ursuleti, fiecare cu ce avea. Cand se plictiseau de jucaria proprie se luau la harta dorind alta jucarie. Un singur baietel nu se certa niciodata. Nimeni nu ravnea la jucaria lui. Gasise o cutiuta si se juca cu ea. Isi imagina ca acea cutiuta e o casuta. O casuta plina cu fel de fel de jucarii de care stia numai el.
Dorintă starsgates
– Uite! Vezi aşa arată o căsuţă, explică băieţelul cel sfătos copilului de lângă el. Are uşă, ferestre, un acoperiş roşu un gard înalt să nu poată să-l sară hoţii…
– Şi înăuntru? Întrebă celălalt curios.
– Acolo stau eu cu mama, cu tata cu surioara mea…
– Ai terminat căsuţa?
Două mâini gingaşe ridicară băiatul în braţe…
Celălat rămase privind desenul; ,, Ştiu ce-o să-i cer Moşului anul acesta! Sigur că da, o căsuţă cu o mămică, un tătic şi…o surioară dacă nu-i prea mult, doar am fost foarte cuminte.
Acasa mea Mariana
Domnişoara Liza păşea uşor pe asfaltul crăpat printre ghemotoacele de copilaşi cu degetele pline de praful colorat. Oftă! Toţi, fără vreo excepţie, au desenat case. Case şi garduri… Bine măcar că-s diferite! Ajunge la ultima fetiţă, mult prea retrasă. O întrebă scurt:
– Tot casă ai desenat şi tu? Fetiţa o privi cu ochii mari şi răspunse fericită:
– Ata e acata mea!!! Io n-am o cată…
Domnişoara Liza oftă din nou, înlăcrimată, amintindu-şi că e prima zi de muncă la Casa de copii.
Alee Simion Cristian
Era un zgomot infernal. Când treceau prin dreptul lui trecătorii iși puneau mâinile la urechi. El nu îi vedea, muncea cu sârg și cu gândul în altă parte! Avansa încet-încet, metru cu metru… Pe banca din parc, copilul era trist! Privea spre aleea plină de desene. Căsuța albă cu acoperiș roșu era primul său desen. Omul cu pickhammer sparge bucăti mari de asfalt. În curând casuța dispare. Când o să fiu mare, o să mă fac arhitect!
Sperantă gabi
Pe mine lăsaţi-mă să fiu mic şi să mă joc cu creta colorată.Iată-mă, stau în faţa blocului şi cu amândouă mâinile trasez cu ciudă gardul care mă desparte de viaţă. Alături de mine rămân zilele, rămân anii şi casele-n mal neclădite. Iar pe când timpul, va ridică în voi alt val de temeri, eu voi muri veşnic într-o splendidă pictură naivă.
Secretul LordDIf
In căsuta cu mansarda roz e liniste. Trecem grăbiti în drumul nostru pe langă ea nebanuindu-i secretul. Lumea noastră a uitat de farmecul culorilor desenate cu naivitate pe asfalt. Ganduri pictate in nuante de gri ne împiedică să privim dincolo de aparente. Pentru noi e doar o simplă mazgăleală, pentru el e schita in care a ascuns cu dibăcie ceea ce noi ne-am pierdut demult, inocenta.
Fotografia a fost făcută de fiică-mea
Dl. Lică a trăit toată viaţă la bloc. Nu chiar toată, dar prima parte, aia de la ţară, nu se pune – e prea mult de atunci. A avut parte numai de blocuri tip cutie de chibrituri. A stat la diferite etaje, a deschis şi a închis tot felul de uşi, a luptat cu igrasia şi cu gândacii de bucătărie, a inundat şi a fost inundat. Şi a iubit, Doamne cât a iubit! Căci, spune dl. Lică, nimic nu e dacă dragoste nu e, iar dacă dragoste e, atunci blocul de zece etaje, care e ca trupul, se însufleţeşte. Însă, mormăie Lică, acum mai cinic, cum naiba să-ţi imaginezi o Julietă în balconul scorojit de la trei?
Am un aparat de fotografiat. Nu e de jucărie. L-am primit când m-am făcut mare. Da, am împlinit cinci ani, şi? Îmi place să fac poze. Îmi plăcea mult să fotografiez cu aparatului lui tati. Acum e altfel. Nu mai pot să pozez chiar orice. Trebuie să fiu atentă. Are dreptate şi tati: trebuie să mă gândesc un pic înainte de a face click. Fratele mei zice că am făcut o rimă. Eu vreau să fac poze frumoase. M-am hotărât, voi fotografia jucăriile. Nu pe toate, că n-am destui giga. (Nu ştiu ce-s ăia, dar îmi place cum sună.)
Fotografie de Carina
Am descoperit în aparatul de fotografiat al fiicei mele câteva fotografii din primul set. Sunt un pic, dar numai un pic, surprins. A trebuit să-i fac blog, asa că sunt în negocieri cu ea: ar putea să vrea să publice la ea sau deloc. E o serie foarte interesantă.
Extrag, totusi, două fotografii, care oricum nu fac parte din seria despre care pomeneam. Au o poezie în ele, veti vedea.
„Uite, necalificatule, o fotografie cu numele de „Sluj pe orizontala”, pentru blog.
Asa mi-a zis Sorin în mailul care a însotit fotografia de mai jos.
Foto, desigur, de Sorin Stanciu
Copiii se joacă, dar parcă nu cu foarte mare tragere de inimă. Explicaţia vine imediat:
– Tati, mie, lu’ Ana şi lu’ Carina nu ne place clovnul. Cât a costat?
Iată o problemă pe care nu-mi imaginam c-aş putea-o avea pe vremea când eram, la rândul meu, copil şi prin înfăţişare.
Serios vorbind, nu mă dau eu în vânt după locurile de joacă tip din Bucuresti, dar acolo unde am organizat petrecerea de ziua fiicei mele, duminică, a fost foarte OK. Recomand!
Cunoasteti vorba aia, că, după ce dai mâna cu cineva celebru, nu te-ai mai spăla un an, să nu piară senzatia. Oare omul ăsta pictat cu ce sentiment îsi spală câinele de pe pumn?
Hai, noroc! Adică, eu n-as da mâna cu vulturul ăsta plesuv. Pentru că mi-as vrea-o înapoi, intactă.
Voi publica, în acest weekend, niste picturi pe mână. Să zicem, la zece seara si la zece dimineata. Le-am primit prin e-mail. Presupun că e o serie care a circulat mai mult decât de la G.P. până la mine. Dacă sunteti multi care le-ati mai văzut, mă voi opri. Dacă stiti cine sunt autorii (pictură + foto), vă rog să-mi spuneti.
„Tu nu pescuiesti si de asta chelesti, dar nu-i târziu”. Asta am aflat din ultimul mail de la Sorin Stanciu.
Sorin Stanciu nu doar că fotografiază excelent, dar si desenează niste acuarele foarte faine. Ieri mi-a trimis-o pe aceasta. De data asta, a fost mult mai darnic cu vorbele.
În principiu, mi-a spus că acuarela de mai jos „e realizata dupa un salău prins zilele trecute pentru faimosul blog (n. mea – se referă, bănuiesc, la blogul aflat în prezent pe locul 1070 în Zelist). Acuarela si pescuitul, două pasiuni de care nu reusesc sa ma despart”.
Sorin a mai spus că lucrarea de mai jos „este o schita pentru o acuarela mare cu doi pesti”.
Acuarela lui Sorin Stanciu, denumită sugestiv „Salăul”
Mi-e dor de Retezat. Mi-e dor si doare. „Răsfoiesc” fotografiile lui Remus Suciu, ale lui Romeo, si nu stiu dacă asta îmi ostoieste dorul sau mi-l sporeste. As vrea să fiu acolo. Să mă plouă, să-mi fie soare sau să mă ningă. Să-mi tiuie urechile de vânt, să-mi clipească ochii ca să alunge ceata. Pfui, m-a apucat dorul de Retezat!
Autorul acestei fotografii, Remus Suciu, a denumit-o „Zgârie nori”. As completa: „Zgârie nori, zgâltâie suflete de se lipeste de ele”
În satul Marginea, de lângă mănăstirea Suceviţa, am fotografiat un contrast: limuzina şi căruţa. Sunt multe contraste acolo. De exemplu, am căutat cu lumânarea case vechi, de Muzeul satului, şi am găsit mai ales viloace frumuşele. A mers bine turismul în zonă, s-au tăiat ceva păduri şi s-au întors oamenii cu bani de pe şantierele italiene şi hispanice. Oricum, e plăcut, iar kitschul local – acceptabil.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 