Posts tagged ‘Expres’

10/03/2010

Oraş Dr. Petru Groza

În anul 1993, spre final, am făcut un reportaj în Oraşul Dr. Petru Groza. A fost o călătorie fascinantă. I-am spus articolului de atunci Oraşul care nu poate scăpa de numele său. Oraşul avea să-şi schimbe, totuşi, numele, trei ani mai târziu, în 1996, de când i se zice Ştei. M-a bucurat să citesc, în anul 2008, un reportaj din Ştei, în Dilema veche. Unele lucruri nu s-au schimbat…

 


Dacă daţi click pe imagine, puteţi citi articolul în condiţii acceptabile

Am citit o carte bună despre Petru Groza, scoasă de ed. Compania: Adio lumii vechi!.

Etichete: ,
08/03/2010

Despre vrăjitoarea arsă aiurea pe rug

Scotocirea prin colectia revistei Expres a dat la iveală tot felul de lucruri. Cum e, de pildă, povestea* despre vrăjitori.

Pe scurt, întâlnisem eu la un moment dat doi tipi simpatici, Tibor Leman si Peter Leb, care scoteau o publicatie despre ozeneuri, padurea baciului si alte asemenea lucruri. Era piată pentru asa ceva atunci, e si acum. Ei o făceau oarecum studenteste, adică folosind o redactie mică, dar cu multă pasiune si departe de fanatismele pe care le-am întâlnit între timp.

Din una-n alta, au descoperit prin arhive că la Târgu Mures ar fi fost ultimii vrăjitori arsi pe rug din Europa. N-am verificat niciodată dacă e pe bune, dar pare foarte plauzibil. Si s-au gândit atunci (cred că a rămas doar gândul…) să redeschidă procesele cu pricina si să obtină ceva despăgubiri pentru urmasi.

În fine, fascinantă a fost incursiunea în procesele verbale ale proceselor cu pricina, cu declaratii despre care ai spune că sunt savuroase dacă n-ar fi avut urmări tragice.

O femeie a fost arsă fiindcă alta a spus că se transformase în gâscă albă, dacă se uita urât la vaci, dobitoacele nu mai dădeau lapte samd.

Desigur, povestea ultimului ras pe rug, unul Olah, e demnă de un film artistic: sforile cu care era legat de stâlp au ars înaintea lui si omul a luat-o la fugă, în flăcări. Porniti în urmărirea lui, oamenii nu l-au putut opri decât printr-o minciună: că, scăpând el de foc, nu contează cum, a scăpat de pedeapsă. Asa că „vrăjitorul” s-a oprit. iar ăia l-au legat fedeles si l-au ars încă o dată. Acum, temeinic.

* N-am cum să dau link, va trebui ca altii să dea, dacă vor dori, link la această postare. Din câte stiu, încă nu s-a învrednicit nimeni să salveze electronic colectiile de ziare dinainte de epoca online. Asa că aceia care vor să citească întregul articol trebuie să se multumească a deschide jpg-ul de mai jos. E lizibil.

05/03/2010

Limba pe care o grăiesc nu-i limbă de nimic

La câteva săptămâni după ce am scris prima oară despre băiasii de lângă Pecs, am revenit cu un articol (semnat de Dan Necsa) despre deschiderea unui liceu al băiasilor.

 


articolul cu pricina

Pentru cei care nu stiu despre ce vorbesc, câteva cuvinte: am descoperit (fără a fi cine stie ce exploratori) în Ungaria, lângă Pecs, o comunitate de oameni care foloseau limba română din timpul lui Tudor Vladimirescu. Plecaseră din România pe vremea pandurului, la o dezrobire. Prin cine stie ce miracol, oamenii si-au păstrat traditia, cultura, limba aproape intacte, timp de 200 de ani (mă rog, vreo 170). Un posibil secret: povestasul, cum i-am zis atunci, probabil sub influenta eroului lui Llosa (stiu, în Amazon era un pic altceva), seful comunitatii care îi aduna pe toti, seară de seară, să le zică povesti.


mi-a plăcut enorm această fotografie, găsită într-un album de-al băiasilor

 

Când i-am întâlnit noi, vorbeau un amestec de română arhaică si ungurească nouă (aproape fără cuvinte tigănesti). Adevăratul descoperitor a fost Tibor Derdak, un prof de franceză repartizat în satul băiasilor, căruia graiul lor i s-a părut ca prea are sorginte latină (când l-am cunoscut, Tibor vorbea cursiv româneste, mă rog, cam arhaic, din manuale si din interactiunea cu copiii băiasilor) si cu povestile lor).

27/02/2010

Băiaşii. Fata ku păru dă ar

Am ales să vă arăt separat un fragment din povestea fetei cu părul de aur, aşa cum a fost ea transmisă, oral, de băiaşi. Cam aşa sună limba lor.

27/02/2010

Băiaşii. În limba lui Tudor Vladimirescu

Fotocopie a articolului despre băiaşi, primul de acest fel din presa românească, apărut în revista Expres în anul 1994. Scris de Călin Hera şi Dan Necşa.

Am descoperit, în vremea revistei Expres, împreună cu Dan Necşa, o comunitate fascinantă: băiaşii. O comunitate de ţigani care a părăsit teritoriul actualei Românii pe vremea lui Tudor Vladimirescu. S-a aciuat în Ungaria, zona Pecs, şi a păstrat o cultură ciudată, un amestec de cultură românească veche, cu grai de acum 200 de ani, cultură ţigănească şi accente ungureşti.

Ştiu că atunci când am scris despre ei (era anul 1994) a fost oareşce vâlvă (dar nu erau televiziuni). Prin 1998-1999, am fost de-am făcut un reportaj la băiaşi, pentru ProTV. Nu mai am caseta.

Acum, am redescoperit povestea printată din Expres. Nu mă pot apuca s-o culeg, încer să o redau fotografiată.

 

Le mulţumesc celor care au ajuns aici cu lectura. Sper că n-a fost imposibilă (n-am găsit altă modalitate de arhivare…)

26/02/2010

Sub pământ, serele*

Am căutat articolul despre care vorbeam aici. Nu l-am găsit. Am dat peste altul. Nu e cine ştie ce, dar în perioada aia se căuat genul ăsta de subiecte.


Sper ca aceia care, eventual, ar fi curioşi de ceea ce scrie aici să poată citi din această foto-copie. Menţionez că articolul a fost publicat în revista Expres, în luna octombrie 1994

NOTĂ
Răsfoind colecţia revistei Expres, constat pe propria-mi piele faptul că fala articolelor mele „politice” nu mai înseamnă nimic azi. Singurele articole la care m-aş opri acum sunt reportajele, documentarele şi traducerea cărţii lui Deletant, despre Securitate.

* E doar un joc de cuvinte 😉

Etichete: ,
17/02/2010

Reporter de modă veche. Cu bere

Într-o parcare din Dobrogea, la o bere. Foto: Gig Motoianu

Am descoperit câteva fotografii alb-negru, făcute în vremea în care eram reporter la revista Expres (prin 1993-1995). Am zis să le public aici.

read more »