Dl. Lică, despre care se ştie că-i om de treabă, adeseori hâtru, îşi potriveşte paşii cu cei ai femeii de care aproape s-a izbit la intrarea în mall. Nu ştie ce-l poartă după ea şi nici nu-i pasă. Se va întreba după aceea, în singurătate-i. Acum o urmăreşte ca hipnotizat. E o femeie tânără, cu picioare atât de lungi încât dl. Lică se întreabă firesc la ce-i folosesc tocurile uriaşe. Femeia mai are ceva aparte, pe lângă mersul aparent fragil, nesigur: un năsuc mic (ceea ce e neaşteptat de bine).
Teoria despre Big Bang a domnului Lică. Secretul vitezelor
Imediat după momentul Big Bang o undă primordială a străbătut Universul, creând-ul instantaneu (cu o viteză infinită). Unda luminoasă a săgetat Universul deja creat (cu viteza lumii). Unda de şoc nimicitoare a pornit-o mai agale înspre toate cele (cu viteza sunetului). Lumina Big Bang va ajunge la noi după o călătorie de zeci de miliarde de ani. După alte câteva mii de miliarde de ani va veni bubuitura, care ne va nimici, sfârşind ceea ce a început deodată. Vitezele diferite ne-au permis să fim.
Ultima conversaţie cu Ilarion
Ultima conversaţie pe care a avut-o cu Ilarion i se pare domnului Lică acum, când a trecut o săptămână de când nu şi-a mai văzut vecinul, oarecum curioasă.
Zicea Ilarion:
– Am trăit s-o apuc şi p-asta! Să vezi, vine la mine o distinsă doamnă a străzii (eram la semafor la Tineretului) şi-mi zice: „Conasule, dă și mie 50 de bani, să iau un detergent”. Am rămas perplex, n-am schiţat niciun gest, pur şi simplu am traversat când s-a făcut verde. Doamna nu ştiu cum s-a făcut, a trecut la alt pieton.
Domnul Lică şi pisica neagră
Domnului Lică îi plac pisicile negre. E ceva ce ţine dinainte de a fi fost cu Fosta (la gândul căreia încă se simte tânăr). Avea 22 de ani când s-a trezit la uşă cu pisoiaş plângăcios. I s-a făcut milă şi drag în acelaşi timp, iar Mandela, căci aşa i-a zis felinei, i-a intrat pe sub piele şi i-a încălzit picioarele vreme de două ierni. Deşi sunt ani mulţi de la accident, domnului Lică nici nu i-a mai trecut prin cap să-şi ia alt animal de companie. Acum pisicile negre îi plac doar aşa, ca idee.
Domnul Lică, traversat de gânduri
„Traversăm şi noi mai cu talent?!”. Dl Lică nu ştie că întrebarea îl vizează. Stă de câteva minute pe bordură şi priveşte fascinat intersecţia prin care trec zeci de maşini pe minut (asta când nu stau, oprite de semafor, şi mişună printre ele vânzători ambulanţi, cerşetori şi ştergători de parbrize). Zeci de maşini şi cel puţin tot atâtea poveşti pe care nu le va afla niciodată, dar îi face bine să-şi imagineze frânturi. Alungă astfel, preţ de câteva minute, gândurile despre propria lui poveste.
Cum a devenit dl Lică un fandosit
Mai întâi au fost grătarele în piramidă, cu peştii care sfârâiau până deveneau crocanţi. Au urmat corturile – temple demontabile închinate Bucuriei. Cu toţii cântau, italienii erau cei mai gălăgioşi. Fete cu piepturi robuste cărau câte opt halbe de un litru (e o barbarie să-i spui halbă unei mass, dar a recurs la şiretlic ca să priceapă mai bine vecinii de bloc). De dragul amintirii, dl Lică a spus nu invitaţiei la Oktoberfest-ul din Parcul Tineretului.
– Un fandosit, a îngânat vecinul refuzat.
Dl. Lică și teoria soneriei
Fără a-și pierde cumpătul, dl. Lică s-a privit totuși în oglindă înainte de a deschide ușa. Pe vizor n-a privit. Știa cine a sunat. Dezvoltase o teorie: oricât de banală ar fi o sonerie, fiecare om sună în felul lui. Deși trecuseră opt ani, a știut că dincolo de ușă e Fosta.
Părea la fel de frumoasă ca în ziua în care l-a părăsit; îi lipsea din privire doar furia de atunci, pe care el n-a înțeles-o niciodată, dar a socotit-o irezisitbilă (de unde și momentul penibil).
– Pot intra?, a întrebat ea.
Filosofia matinală a dentistului Isidor E. Gavrilescu. Despre măsele
O măsea plombată e o măsea care încă nu a fost extrasă; avantaj eu, că pacientul va reveni. Isidor E. Gavrilescu îşi deschisese cabinetul stomatologic la parterul blocului şi, în primele luni de funcţionare, sunaseră la interfon doar vecinii care nu-şi găseau cartela de intrare în bloc prin buzunarele adânci. Probabil că nu alesese bine momentul. Aşa i-a zis dl. Lică, un bărbat distins şi sfătos, ale cărui sfaturi erau cu atât mai preţioase cu cât rareori se băga în vorbă fără să fie întrebat. Dl. Lică i-a fost, de altfel, primul pacient. Un pacient cumsecade, care a stat cuminte pe scaun, a clătit când a trebuit şi a plătit fără să comenteze.
Ce îl intrigă pe dl. Lică
Pe dl. Lică îl intrigă, după cum e şi firesc, Omul cu ochelarii de cal-putere, vecinul bizar. Nu râde, nu are restanţe la întreţinere (asta i-a zis-o tanti Vica, ea ştie tot) şi e singurul cu lăcăţel la cutia poştală. Uneori nici nu salută. Merge de parcă n-ar vedea pe nimeni, parcă ar avea o ţintă numai el ştiută, de neîmpărtăşit. Merge de parcă ar fi cel puţin maistru la Fabrica de Ace (dar fabrica a fost demolată). Merge încet, la relanti, nelegănat, robotic. Porneşte şi o ţine langa. Acum îl vezi, acum pare că nici n-ar fi fost.
Ce-ar fi putut face Constantin Brâncoveanu
De când s-a desprimăvărat, pe dl. Lică l-a apucat cheful să se plimbe prin parc şi, mai mult, să intre în vorbă. Ieri adunase trei-patru ţânci în jurul lui. Le povestea, să vezi tărăşenie, despre Constantin Brâncoveanu (era într-un parc din cartierul cu acelaşi nume). După ce le-a spus cum era cu otomanii şi cum l-au martirizat ei pe bietul domn valah, insistând şi asupra episodului cu copiii, o fetiţă, care cu greu stătea locului, l-a întrebat uşor iritată: „Dar de ce n-a sunat la poliţie?”.
Şapte ani acasă
“Seara, toate pisicile sunt negre, iar noaptea toate femeile sunt frumoase. Dar bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic”, gândeşte dl. Lică, cu voce tare. Dar nu-l aude nimeni. Stă în fotoliul preferat, cu paharul preferat în mână, plin până la jumătate cu coniacul preferat, în care plutesc, ciocnindu-se, trei cuburi de gheaţă rotunjite de prea multă şedere la temperatura camerei. S-a făcut destul de târziu şi asta nu fiindcă e deja trecut de miezul nopţii, ci pentru că se împlinesc şapte ani de când dl. Lică s-a despărţit de Fosta.
47
Om conștiincios, dl. Lică s-a prezentat la prima oră la cabinetul de radiologie dentară având biletul de trimitere în buzunar. Și-a dat jos pălăria, și-a aranjat nițel părul (deși e tuns nr. 3, mereu e ciufulit), apoi a spus cine e și ce dorește. Doamna de la recepție l-a privit scurt printre gene, i-a zis cât costă, a încasat, apoi a strigat către o tânără zveltă, îmbrăcată cu un halat alb, scurt până peste genunchi și cu ciorapi numărul III, din mătase roșie:
– Monica, fă-i un 47 lu’ domnu’!
Dl. Lică spală vase
Anul Nou l-a prins pe dl. Lică spălând vase. Îl chemase Ilarion pe la el, hai, Lică, bem un vin, mâncăm o sarma, ne amintim vremurile când aveam neveste şi ne uitam la ele, ascultând ce sporovăiau, şi n-apucam să spunem nimic, dar eram fericiţi şi aşa, deşi nu ne dădeam seama. S-au adunat mai mulţi, era şi inginerul Popescu (suspina încă după doamna expert PR), vorbeau toţi şi nu asculta nimeni. Aşa că dl. Lică s-a retras în bucătărie şi s-a pus să spele vase. Tocmai bubuiau artificii, pe-afară.
Plăcerile lui Moș Nicolae
– Tati, de ce-i plac așa mult lui Moș Nicolae ghetele?
Băiețelul care întreabă are vreo opt-nouă ani. E îmbrăcat cu o pufoaică verde, umflată, ca un balon înfipt în două bețe mișcătoare. Picioarele n-au astâmpăr și dl. Lică aproape aleargă după cei doi, foarte curios să afle cum va decurge discuția.
– De ce crezi că-i plac?, întreabă tatăl.
– Păi, n-aduce cadouri dimineața dacă ne facem ghetele seara? Înseamnă că-i plac.
– Poate răsplătește hărnicia.
– … Sau îi place mirosul de cremă de ghete?, îi vine să râdă băiatului.
Nu mai crede în Moș Nicolae de la ultimul Paște, de când i s-a părut aiurea, dintr-o dată, că un iepuraș doldora de cadouri poate țopăi printre blocuri. Dar asta n-are de unde s-o știe dl. Lică, însă e liber să și-o imagineze. După ce își va trage sufletul, desigur.
Dl. Lică nu poate sta locului
Cina domnului Lică a fost un talmeș-balmeș regesc: mămăligă, brânză dulce, ochiuri, cârnați prăjiți, gogonele, ceapă roșie, fasole frecată (cam mult) plus două păhărele cu palincă. A avut poftă și i-a priit. Iar acum nu poate sta locului. S-ar cufunda în fotoliul lui preferat să privească mai bine în tavan. Dar are mâncărimi. I-a luat mult până să afle cauza acestui neajuns. Inițial a crezut că e de la mâncare. L-a dumirit amicul Ilarion: ”Te mănâncă vecinii de fund”. Ceea ce i s-a părut aiurea.
Dl Lică şi fleica lui Ilarion
În zilele însorite de toamnă, domnul Lică se plimbă prin parc. În oraşul lui sunt mai multe parcuri decât weekend-uri frumoase, aşa că îi ajunge un an ca să le ia la rând. Întrucât trăieşte vremuri în care totul e schimbător, inclusiv peisajul, s-a mirat domol descoperind, la marginea unui parc recent, înşirate, o droaie de grătare aşteptând orăşeni cu doruri ancestrale. Bunăoară vecinul Ilarion, împăcat cu nevastă-sa la o fleică matinală. S-a ales şi dl Lică cu o bucată (cam în sânge).
Aţi accesat căsuţa vocală a domnului Lică
Dl. Lică se blochează (inexplicabil) atunci când, în loc să-i răspundă la telefon destinatarul apelului „intră” căsuţa vocală. În urmă cu mulţi ani a avut şi el un robot telefonic (adus din America), montat la aparatul fix de acasă. Avea o noimă, fiindcă pe vremea aia nu existau telefoane mobile (abia-abia apăruseră pagerele). Dar acum, când toată lumea are cel puţin un telefon la purtător, ce rost are să laşi un mesaj. Cine îşi mai ascultă mesajele, când poate să răspundă la telefon sau să nu răspundă!?
Guguştiucul de la etajul opt
Dl. Lică (întors acasă după un concediu prelungit) a descoperit un cuib de guguştiuc la fereastră. Cum uitase să-şi plătească abonamentul la cablul TV, a găsit de cuviinţă să privească la un alt fel de Animal Planet. A observat că guguştiucul-mamă (guguştiuca) a stat aproape neclintită în ciub, cu ochii rotunzi şi umezi, dilataţi, în toată perioada de arşiţă, în care soarele a bătut pe faţada blocului. Abia când a plecat a văzut dl. Lică un pui (cam bleg şi cam pestriţ) în cuib. Oare guguştiucii îşi fac cuib la ferestrele oamenilor buni?, s-a întrebat dl. Lică, cochet.
Sforăitul. Două şcoli de gândire
Câteodată, domnului Lică îi e atât de somn încât începe să sforăie înainte de a se băga în pat. Sforăitul, îşi zice dl. Lică, n-are niciun haz dacă nu deranjează pe nimeni. Sforăitul trebuie împărtăşit. E drept, uneori dl. Lică sforăie suficient de tare încât să se trezească pe sine însuşi.
Odată a vrut să monteze o cameră video ca să verifice o teorie, fiindcă există două şcoli de gândire: una care zice că te trezeşti la primul sforăit, alta potrivit căreia trebuie să treacă cel puţin cinci-şase sforăituri. Dar l-a luat somnul.







