Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
– Deşteptarea!, strigă locotenentul Mitran.
E momentul lui suprem. Toţi dorm, numai el e treaz. A dormit bine azi-noapte, incredibil de bine, ţinând cont de şpriţurile băute până seara târziu cu tatăl soldatului Faur, un pămpălău. Soldatul, adică. Tatăl e de gaşcă, i-a dat două cartuşe de BT şi a plătit şpriţul.
Uite-l pe puşti. Se întoarce în somn. Are faţa mânjită cu pastă de dinţi. Pămpălăul.
– Deşteptarea, bă, aici e armată, nu amantă!. Am făcut o glumă bună, îşi zice, încântat.
Prinzi cinci minute în care nu urlă nimeni. Nimeni nu te iscodeşte. Eşti într-un lan de porumb. Dincolo, dealurile Bacaului. Între tine şi ele, o şosea lungă şi albastră. În jurul tău, praf. Deasupra şoselei, cer senin. De aici, unde te-ai pitit, nu se poate vedea indicatorul pe care scrie „Brasov”. Dar îl ştii acolo şi, la naiba, asta îţi face bine!
Ai de depănuşat ştiuleţi de pe un rând de o sută de metri. A depănuşa. Ce noţiune înălţătoare! Degeaba te grăbeşti. Cine termină primul, are onoarea să înceapă primul noul rând. Şi tot aşa, până seara. Cel mai bine e să rămâi „în pluton”, să nu fi nici printre primii, nici printre ultimii, să te strecori. Aste e prima lecţie a armatei.
Până la urmă, a fost mai bine că ai ajuns cu întârziere la întâlnirea cu UM 01184 (chiar, oare ai voie să scrii pe hârtie codul unităţii miliare?). Ai scăpat de batjocora la care au fost supuşi primii sosiţi. Câţiva au fost tunşi la piele. Par stingheri. Adică: ar face pe şmecherii, dar le lipseşte ceva. Pe toţi cei care au ajuns la timp, sau chiar mai devreme, i-au fugărit nişte soldaţi cu table subţiri pe umeri. Cică: „Bă, studenţache, lasă nasul jos, aici eşti la armată, comanda la mine!”.
În unitate sunt vreo 15 soldaţi la termen, cu toţii gradaţi, şi vreo 1.500 terişti, nou-nouţi. E clar cine-i şeful. După un du-te vino aiurea pe la infirmerie, magazie, dormitoare, îl cunoşti pe locotenentul Mitran. Îţi dă impresia că n-a mâncat în viaţa lui decât borş. E conştient că are de a face cu viitori intelectuali (dacă studenţii la Politehnică pot fi numiţi astfel). Îşi forţează simţul umorului. E caraghios. Unii râd când el face mişto de ceilalţi. Timp de 9 luni, el e Dumnezeu.
Ţi-a venit rândul. Nu te simţi mai bărbat decât alţii, nici măcar decât cei care au reuşit s-o fenteze cu câte un ulcer de ultima oră. Nu te simţi nici mai fraier. Dar ciudă îţi e. Te aşteaptă nouă luni de zile idioate. Pierdere de vreme.
De la V. ţi-ai luat rămas bun acasă. N-avea rost să te petreacă la gară. O să-ţi lipsească. Şi când gândeşti asta, îi simţi încă gustul pe buze, îi simţi mirosul impregnat în tine. A plâns un pic. Tu nu. Tu trebuie să fii bărbat. Doar eşti major, nu?
Tragi valiza. Încerci s-o ţii depărtată de corp. Muşchii îţi sunt încordaţi. Trebuie să pari puternic. Eşti doar un copil nevoit să plece din cuib, dar n-ai recunoaşte asta. Ai obrajii plini de salivă lipicioasă de la aceia care au vrut să te pupe, să te încurajeze. Cu cei mai mulţi atunci te-ai întâlnit prima şi ultima oară.
Până la Simeria, stai cocoţat pe valiză. Mare lucru valizele astea din lemn. Sunt încăpătoare, se pot transforma în scaune, li se poate pune lacăt şi duc la oaste generaţii întregi. Poate fiindcă sunt rare. Chiar, de ce nu s-or găsi la magazin? S-ar vinde.
Peste tot miroase a alcool şi a vomă. Vagonul scârţâie. Auzi asta doar când trag aer în piept canteretii; sau când trag câte-o duşcă. Observi că însoţitorii sunt cei mai activi. Au şi de ce: nu merg mai mult de 2-3 staţii. Recruţii par mai visători, inclusiv aceia deja beţi turtă. Se strâng în braţe, se pupă, trec sticlele de la unul la altul. N-ai încotro: bei şi tu câte o înghiţitură.
În fiecare gară, hărmălaie. Orăştie, Sebeş, Sibiu, Făgăraş, Braşov. La Sibiu, mult după miezul nopţii, fix 26 de persoane îl conduc pe Dudu care nu nimereste scara trenului. Calcă în noapte. Până la urmă, ajunge în tren şi te bucuri pentru el. Te afli într-o stare în care te impresionează părinţii care se despart de flăcăi, fetele care îşi săruta iubiţii, încurajările naive „Las’, c-o să fie bine!”, urările „Armată uşoară!”, promisiunile „Te astept”, „O să-ţi scriu zilnic” şi alte astfel de prostioare.
În gara Ploieşti Vest trenul îţi pleacă de sub nas. Erai atent la un grup de olteni care-şi făcuseră tabără în mijlocul peronului. Mâncau pâine cu praz şi cu parizer şi vorbeau tare, la perfectul simplu. De unde sunteţi, băieţi? „Din Caracal”, răspunde unul din ei, cu gura plină. Râzi, în timp ce zdrăngănesc ultimele vagoane ale acceleratului.
Pe ordinul de recrutare scrie că trebuie să fii la unitate la ora 11 fix. Următorul tren pleacă din Ploieşti la zece jumate. „Doar n-o să mă dea dezertor”, îţi zici, şi cumperi o carte poştală stupidă pe care scrii repede câteva cuvinte pentru cei de acasă.
Fluturaş de prezentare a unei expoziţii Ion Dumitru
Cred că n-am să scap de obsesia asta decât atunci când voi pune mâna pe ea. Nu știu unde ar putea fi, cât ar putea costa, cred că m-aș mulțumi, pentru început, și cu o copie.
Despre ce este vorba? Este vorba despre niște tablouri semnate Ion Dumitru – unul cu o căpiță de fân, altul cu o căruță cu oiștea căzută (sau poate ambele elemente sunt în același tablou).
Am văzut o expoziție a lui în anul 1987, la Bacău (eram în armată, găsiţi aici însemnări din acea perioadă), și m-a marcat. Am scris chiar niște versuri sub impresia expoziției și a imaginilor despre care v-am pomenit la început.
Acum mai am doar acest fluturaș, realizat cu ocazia unei expoziții ulterioare, mult ulterioare, și tare îmi doresc mai mult.
UPDATE. Între timp, mai mulţi prieteni din blogosferă mi-au spus că se vor interesa, că vor întinde nişte fire. Încă nu am tabloul, nici măcar nu m-am apropiat de el, dar e, vorba aceea, on going. Zic.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 