Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Peste o săptămână voi pleca la Paris. Voi sta zece zile. Cu gașca. Am o oarecare idee ce voi face în timpul ăla, dar vă întreb: ce să fac, mai ales? Ce locuri îmi recomandați, mai ales?
Pun această întrebare și fiindcă găsesc la -X- o mulțime de pictori pe care aș vrea să-i „aprofundez”.
P.S. Am mai fost de două ori la Paris, copiii mei ajung pentru prima oară acolo.
N-am răgaz să iau la mână blogroll-ul, asa că am schimbat înfătisarea. Dacă vă deranjează, revin la cea veche si lucrez la noapte.
Nu vreau să mă gândesc acum că am renuntat la ceva drag mie (vechea înfătisare a blogului).
O păţesc şi eu, iată. La povestea cu blogroll-ul mă refer. A dispărut. Nu ştiu unde, dar nu-l mai văd la locul lui.
Cred că e vina mea. Cine ştie ce-o mai fi făcut Minitehnicus. Aştept sugestii.
Cum afară e căldură mare (în Bucuresti, vreau să spun), postez repede un desen pe asfalt al amicului Julian Beever. De control, așa.
O anecdotă pe care mi-a amintit-o Gabi m-a făcut să mă „entuziasmez”, pe măsură ce mă apucasem să comentez. Ştiam din copilărie povestea cu copiii care, ca să facă o faptă bună, au ajutat o bătrânică să traverseze strada, când pe un trotuar, când pe altul.
Cum răspunsul meu s-a tot dezvoltat, am zis să-l trec mai degrabă, pe lung, aici.
Bătrânica.
Poate avea treabă. Poate credea că vor s-o răpească. Poate şi-a imaginat că aşa dansează tineretul de astăzi. Eu cred că, dacă ar fi fost dotată cu umor, s-ar fi distrat. Şi-ar fi putut imagina că derbedii ăia îi fac curte. Mi-e teamă, însă, de altceva. Pe vremea când am auzit prima oară anecdota, prin bătrânică înţelegeam o femeie „trecută de 40 de ani”. Raportându-mă acum la proiecţia de atunci, povestea capătă conotaţii interesante.
Derbedeii.
În primul rând, s-au distrat. E amuzant să apuci de subţiori o fiinţă fragilă, s-o determini să facă ceea ce vrei. Chiar dacă atunci au râs, s-au simţit macho, trag nădejde că, pe viitor, s-au potolit. Nu vreau să mă gândesc că vor fi prins pofta de a pune astfel mâna pe femei. Şi îmi place să cred că au învăţat ceva din toată tărăşenia: măcar că se traversează, în siguranţă, pe zebră, la culoarea verde a semaforului (dacă intersecţia e dotată cu aşa ceva; intersecţia în care vizualizam eu întâmplarea n-avea semafor, era cea unde se aflau „alimentara mare”, chioşcul de ziare, blocul lui Mirel şi panoul cu afişele celor trei cinematografe din oraş.)
Trecătorii.
Sunt patru variante.
1) Ori e vorba despre nişte persoane laşe, care nu înxdrăznesc să intervină în joaca periculoasă a unor vagabonzi cărora încă nu le-au dat tuleiele
2) Ori e vorba despre nişte misogini deplini care îşi zic „Aşa-i trebe, dacă pleacă singură de acasă”
3) Ori sunt nişte persoane care preferă să râdă (oarecum filosofic) înainte de a, eventual, acţiona (probabil vocal)
4) Ori, ardeleni fiind (în amintirile mele, toată lumea e ardeleană), oamenii aceia încă se ma întreabă ce naiba se întâmplă într-o intersecţie până atunci liniştită.
Învăţătoarea.
Această bătrânică (sic!), trecută probabil de 35-40 de ani, trebuie să ia o decizie, rapid. E personajul-cheie. Ea trebuie să ştie cel mai bine (e dotată cu intuiţie feminină, nu?) dacă derbedeii fac, cum se spune, mişto, sau dacă sunt, totuşi, de-a dreptul bătuţi în cap. Mai e şi varianta în care puştanii fabulează, pur şi simplu. Au prins o nişă de discurs şi au folosit-o.
La agenţia loto au votat mai mulţi alegători decât la secţia de votare. Iar la agenţia loto urnele s-au închis mai devreme cu vreo opt ore. E de înţeles. Sunt mai mari şanse de câştig la loterie decât de pe urma politicienilor, nu-i aşa? Dar vreau să mă feresc ca de guma deja mestecată de politică pe acest blog. (De-aia, cred, am două bloguri.) Aşa că mărturisesc: am votat în ambele locuri. Cine e curios cum, poate afla. Vreau să spun, numerele câştigatoare.
*V-aţi prins: 6 numere la loto, 33 de europarlamentari.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie îmi e greu să scriu atunci când stăpânesc foarte bine un subiect. Mi se pare că totul e atât de limpede, încât, mai ales dacă sunt stresat de un deadline strâns, mă întreb ce naiba aş putea să spun ca să nu fie banal.
Ieri am rememorat cazul „Florinei, fetiţa-mama”. Mi-am adus aminte de o muncă de o lună pe care am făcut-o, cu pasiune şi cu convingere, în urmă cu un an. Am avut noroc, atunci, de un redactor şef adjunct (Grigore Cartianu) care a simţit subiectul. Pe care n-a trebuit să-l conving. Ne-am întrecut unul cu altul, multă vreme, pentru a duce campania EVZ până în pânzele albe.
Azi a început emisiunea „Evenimentele zilei”, la B1TV, transmisă dintr-un studio făcut în redacţia EVZ. Subiectul-vedetă: cazul Florina, la un an. Am combătut în direct, timp de o oră, alături de Alina Stancu, Mihaela Naftanaila, Teodora Bertzi, Andi Laslău (din redacţie) şi Dan Sofronia (la telefon).
Fotografie făcută de colegul meu, Octavian Cocoloș
Apoi m-am apucat să scriu editorialul EVZ. Am căzut în capcana de a alege acest subiect. Şi m-am trezit că nu mai am ce descoperi. Aveam impresia că spusesm deja tot ce puteam spune. Mă aflam în situaţia de a mă repeta. De a mă plictisi, eu, pe mine. A ieşit un text căznit, plictisitor, de rutină.
Am aflat, astfel, că scriu cu plăcere atunci când nu ştiu precis cum va curge el. Atunci când am fascinaţia descoperirii. Atunci când simt că pot inventa ceva, că pot spune ceva nou. Am observat că, pentru mine, scrisul e o explorare. E ca o călătorie. Chiar şi pe munte, prefer cărările (doar în Retezat merg fix pe pofta inimii, unde mă poartă paşii, dar Retezatul e altceva). Dar atunci când scriu îmi place să mă simt ca în Retezat. Liber şi aflat în căutare. În faţa unei provocări, împreună cu eventualul meu cititor.
Iertată-mi fie această mărturisire.
NOTĂ. Cazul e teribil, spune extraodinar de multe despre noi, şi trebuie să dus până în pânzele albe! Pentru că sunt atât de multe Florine în ţara asta…
Pentru cei care vor să aprofundeze subiectul Florina, fetiţa-mamă, am pus dincolo câteva linkuri.
Aseară. Lansare de carte (Teodor Baconsky, desene Devis Grebu), expozitie desene (Devis Grebu). Atmosferă aleasă (speech Hurezeanu, Baconsky – sub formă de înregistrare video, Devis Grebu). Discutii foarte interesante după. De exemplu, cu Doina Uricariu, cu sotul ei, arhitectul Livio Dimitriu, cu colegul (!) Mircea Mihăeș, dna Coca Grebu etc. (Urmează niste PA-uri 😉 )
Doar o mică anecdotă.
Discut cu un domn care îmi spune că e prieten cu Devis de 60 de ani. Are o șapcă în mână. În timpul discuției, îi cade șapca. Un domn jovial i-o ridică. I-o dă.
– Stii cine ti-a ridicat șapca?, îl întreabă Devis Grebu (i-am pomenit numele de cinci ori, deja!).
– Domnul acela.
– E Mihai Șora, cel mai mare filosof român în viață.
Adevărul e că Șora arăta excelent, era, cu adevărat, jovial.
Cât despre carte, v-o recomand, a apărut în condiții excelente, iar continutul e dens, delicios!
Stiati că în Kîrgîstan, prezidentiabilii dau examen (eliminatoriu) de limba kîrgîză? Examenul e televizat, live. Ce distractie, ce misto! Ceva mai multe despre asta, dincolo.
Zi si eu la multi ani copiilor, adică vouă si copiilor vostri.
Profit de prilej ca să vă arăt o fotografie cu micutii mei. E făcută vara trecută, în Erfurt un oras pe care comunistii germani l-au păstrat mai bine decât au reusit s-o facă cei români cu orasele lor.
În dimineata aia de august a fost mai răcoare decât am preconizat atunci când am iesit din casă. Asa se explică faptul că fiu-meu a îmbrăcat cămasa în carouri a lu’ tac-su.
Autoportret în peniţă, din anii ’85. De: Călin Hera
Azi vă mai fac o mărturisire. Nu stiu s-o expirm în cuvinte, asa că vă arăt o pagină dintr-un caiet vechi, să tot aibă vreo 24 de ani vechime. Era un caiet în care „învătam” la matematică. Se vede treaba că săream lesne de la integrale la alte prostii.
Ciudat e că învătam binisor, s-a întâmplat chiar ca, în anul 1986, să fiu admis la o facultate tehnică.
Un amănunt m-a surprins însă în mod deosebit atunci când, zilele trecute, am dat cu ochii de pagina asta: primul desen, cel mai de sus, e un incredibil de bine reusit autoportret al Călinului care eram atunci.
Pagină din caietul meu de matematică (de lucru) de prin clasa a XI-a. De: Călin Hera
NOTĂ. Pentru a vedea mai bine imaginea şi a face comentarii interesante (inclusiv răutăcioase :P), daţi click aici.
UPDATE. Am adãugat un detaliu al paginii, la începutul articolului (7 iunie 2013)
Acvariu de hârtie şi peşte cu bec. Lucrare de Radu Hera (2009)
O lucrare realizată de propriul meu fiu a stârnit vii dezbateri pe acest blog. Cea mai arzătoare întrebare, formulată pe rând de starsgates, drawforjoy și, am avut eu impresia, încă de mulți alții (eu însumi m-am întrebat, după ce v-am aflat întrebarea), asadar, cea mai arzătoare întrebare este cea despre un personaj aflat în centrul lucrării, jos.
L-am întrebat, ieri, pe fiu-meu şi m-a dumirit.
Asadar, este vorba întra-adevăr despre un peşte cu bec! Vietatea e nevoită să circule aşa prin desen şi prin propria-i vaiță, prelungită, iată, grație curiozității voastre, deoarece acolo, jos, în adâncuri, e întuneric. Asa se explică si de ce, prin contrast, în partea superioară a lucrării, e lumină: pentru că e mai aproape de suprafață, de lumina soarelui.
De caras n-am întrebat.
Autor: LePetitPrince
Se uita cu jind la capsunile rosii, mari si carnoase. Parca zambeau din cutia lor „made in Turcia”.
Le numara: una, doua, trei , patru, cinci, sase, sapte, opt.
Avea patru copii. Veneau exact cate doua de fiecare.
Parca vedea intrebarea din ochii copiilor dupa ce aveau sa goleasca cutia: doar atat?
Trecu mai departe. Gasi capsuni ce se vindeau la kilogram.
Multe, mici si cam stricate. Un kg costa cam cat cutia cu 8 capsuni.
Respecta imperativul momentului si cumpara produse autohtone.
Povestea pietrei miscătoare mi-a amintit alta, ceva mai veche.
Eram student şi-mi luasem câteva zile libere. Am zis să dau o raită prin munţii Vrancei, împreună cu un prieten, Nicu V. Tura a fost neaşteptat de faină, cu băut apă minerală din izvor, cu peisaj lunar, înnoptat într-o baracă de muncitori în care auzeam purecii cum sar şi şoarecii cum se împerechează, cu ursoaica întâlnită la coborâre (noi, în poziţia nemişcat, am lăsat-o să se adape, ea, în poziţia nu-mi pasă, bă, de voi, şi-a văzut de drum).
Cam după faza cu ursoaica, a început să plouă. Temeinic, mărunt. Mocăneşte. Eram grăbiţi, trebuia să prindem nu ştiu ce autobuz, în nu ştiu ce sat, care să ne ducă la nu ştiu ce tren, că aveam de ajuns la nu ştiu ce treabă importantă. Iar ploaia mocănească ne-a grăbit şi mai tare.
Atunci l-am văzut. Era departe şi ne-a atras atenţia din cauza mersului de om beat. Nu avea o traiectorie dreaptă. Era un fel de zig-zag. În principiu, mergea la vale. Uneori se întorcea niţel la deal. O fi diliu, ne-am spus.
– Bună ziua.
– Bună ziua.
Ne-am dat seama că, în orice caz, nu e diliu. Era, însă, foarte ponosit. Cu cizme de cauciuc. Nebărbierit. Cu un sac în spate şi o bâtă în mână. La vreo 40-50 de ani, apreciez. N-a trecut mult timp până ne-am dat seama că sacul era partea cea mai importantă a poveştii. Sacul şi vorbele lui.
Omul culegea melci. Adunase vreo trei kile, cred. Şi-a păstrat mersul ciudat şi în timp ce l-am însoţit. Ochea melcii de la distanţă şi se ducea glonţ la ei. Îi culegea cu evlavie, îi punea în sac şi ochea alţii.
L-am urmat hipnotizaţi. Pentru că, în timpul operaţiunii, omul a început să ne descrie cum îi prepară. Cum îi fierbe până se înroşesc puşin, cum, între timp, într-un ceaun, topeşte untură, iar în untura topită topeşte ceapă tăiată mărunt şi cel puţin 4-5 căpăţâni de usturoi. Cum în pasta aia aruncă la vreo zece roşii, nişte felii subţiri de ardei, cum stinge totul cu o juma’ de vin şi cum, în bolboroseala care urmează după ce mai ţine ceaunul două minute deasupra focului, aruncă melcii roşii, să se pătrundă.
Se vedea că omul avea o pasiune. Că, pentru el, nu era vorba doar de a se alimenta. Vagabondul acela, ca să-i zic aşa, trăia într-o colibă, departe de sat, care s-ar fi dărâmat cu siguranţă peste el dacă, din când în când, omul nu şi-ar fi povestit acolo, sieşi şi dulăului lui, mâncărurile pe care şi le gătea. Ne-a invitat la masă. Se vedea că-i face plăcere că-l ascultăm. Se bucura să nu fie singur la masă, se bucura să aibă oaspeţi, se bucura să împărtăşească secrete culinare.
Regret şi acum, după 22 de ani, că n-am dat dracului treaba urgentă care ne gonea înspre un Bucureşti mohorât, înspre o mâncare sleită la R3, cantina din Regie.
Nu mi-a mai plouat niciodată în gură așa cum s-a întâmplat atunci, temeinic, cu stropi mici, mocăneşte. Şi n-am mâncat niciodată melci. Pur şi simplu nu mi s-a mai ivit ocazia. Poate că atunci a fost momentul. Habar n-am.
Fiu-meu mi-a povestit că, la ora de sport, s-a odihnit un pic la marginea terenului de fotbal. Tot odihnindu-se el, a văzut o piatră ciudată, portocalie, care a început să se miște. Dar cum să se miște o piatră?, s-a întrebat. A observat că piatra are formă de ou. Și-a dat seama că e ou. N-a apucat însă să-l studieze, pentru că un coleg a venit, a luat oul şi l-a aruncat cât colo.
– Cred că era ou de melc, a presupus fiu-meu, cu candoare. Ce, melcii nu fac ouă?, m-a întrebat atunci când l-am contrazis.
Am pătit ceva. Mi s-a făcut sete. Sete rău. Atunci când mi-am pus probleme să-mi astâmpăr setea, primul gând care mi-a trecut prin minte a fost la o halbă de bere. Un gând vinovat, desigur. Eram la birou. Am băut cu nesat trei pahare cu apă. Oricum n-aveam bere prin preajmă.
Apoi am făcut un mic sondaj printre colegi. Care e primul lucru care-ti trece prin gând atunci când ti-e sete? Cu ce-ti astâmperi setea, ce nu dă gres niciodată? Cei mai multi au spus, aproape pe negândite: apa! Doar unul dintre ei a venit mai apoi la mine si mi-a zis, confidential: „Ca să fiu sincer, asa ar rade o bere!”.
Vă întreb, voi, prietenii mei de PA-uri, mirări si poezii, cu ce preferati să vă astâmpărati setea?
NOTĂ. Minitehnicus iar a făcut ceva. Nu știu ce, știu doar că a dispărut poll-ul. Oricum, sunt în măsură să vă spun că aproximativ 71% dintre cititorii acestui blog preferă să-și astâmpere setea cu apă, și în jur de 7-8% au spus că ar merge o bere, un ice-tea sau altceva (fără să precizeze ce). Consider studiul încheiat. Învingătoare la puncte: APA.
Autor: LePetitPrince
Daca esti cinstit ai sansa sa fii sarac. Daca esti sarac ai mai multe posibilitati: sa nu cumperi, sa cumperi putin si bun, sa cumperi mult si prost. Mai exista si alte variante: sa cumperi putin si prost; sa cumperi mult si bun. Ultima e pentru saracii cinstiti smecheri.
NOTĂ. Public acest PA aici, întrucât
a) autorul l-a postat ca simplu comentariu la un articol de aici
b) autorul nu are (încă) un blog personal, asa că îi apartine si lui acest blog, ca vouă, tuturor.
Am primit un link. L-am deschis si m-am râs.
De-aia zic: hai să ne râdem împreună!
Acvariu de hârtie şi peşte cu bec. De: Radu Hera (2011)
Fiul meu mi-a arătat un desen. Trebuia să-l facă pentu nu stiu ce concurs, dar a uitat. Asa că l-a făcut pentru mine. Acum, după ce vi l-am arătat, îl pun deoparte.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
