Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Dragi prieteni,
Lipsesc câteva zile din peisaj (dar am avut grijă să instruiesc roboţelul să posteze zilnic câte ceva, mai bun decât aş fi scris eu însumi). Răspunsuri la comentarii nu ştie să dea, voi răspunde eu la întoarcere sau de fiecare dată când voi avea acces la internet. Nici vizite nu vă pot face zilele astea, ceea ce mă sărăceşte un pic (însă voi recupera).
Cu bine,
C.
I-am întâlnit cu totul si cu totul întâmplător. Stiam că există, că sunt frumosi si întelepti. Stiam că fac bine altor oameni, celor în carne si oase. Stiam că sunt ca niste rădăcini. Că nu vorbesc, vreau să zic, nu vorbesc asa, cum stim noi, cu cuvinte omenesti.
Atunci când i-am văzut, m-am mirat că sunt atât de multi. M-am indigant văzând că au, fiecare, câteo etichetă. Cincizeci si nouă de lei bucata. Poti pune, oare, pret unor oameni?, m-am întrebat.
Ardelean fiind, am realizat abia după ce m-am despărtit de ei că as fi putut, la o adică, să-mi cumpăr si eu unul. Dar, măcar, i-am fotografiat. Le-am luat un pic din suflet, fără a mă face stăpân al lor.
Sus, e un grup de oameni. Sfătosi. Jos, e unul pe care l-am văzut din fată. Cred că e un el
Sus, e unul pe care l-am văzut din spate. Cred că e o ea
Aici m-am mai dumirit. Însă ăsta (faza cu ghivecele de la Ikea) e doar un camuflaj.
P.S. Fotografiile au fost făcute cu telefonul.
Asa cum stiti, Sorin Stanciu îmi trimite, din când în când, fotografii. De cele mai multe ori, imaginile sunt însotite de comentarii succinte. Am zis succinte? Să zic zgârcite? Misterioase?
De data asta, lucrurile sunt un pic mai străvezii. Cred.
„Aici sunt banii dumneavoastră” – foto: Sorin Stanciu
Ne mai şi certam, devenise sâcâitor, cu bolboroseala din proteza care-i rămăsese mare, cu zbârciturile galbene tot mai subţiri, cu boala. Uneori făcea pe el. Dar am plâns. Cu ciudă am plâns, cu lacrimi cât ochii, ca în tinereţe. Nu mă întreba de iubire, domnule, după 51 de ani împreună e altceva, nu iubire. E aşa: acum nu mai am rost. Nu va mai urma nimic, nu mai are ce să urmeze. Stau pe banca asta şi aştept. Acasă intru doar atât cât să nu trezesc nici eu nu mai ştiu ce, apoi vin iar aici să mă uit la lume. Atât câtă mai e.
Pe Platoul Muzelor, împreună cu Adi. Dincolo de panou, e bifurcatia. La stânga e drumul către refugiul Refugiul C, “Christos Kakkalos” (2650m), cel din dreapta către Refugiul SEO “Giosos Apostolidis” (2720m). Se fac aproximativ 20 de minute până la fiecare
Au trecut 30 de zile de atunci. Nu stiu prea bine cum anume, dar stiu clar că acea călătorie, cele două zile de Olimp, mi-au marcat viata. Si nu mă refer la faza cu genunchii. Vorba aia, genunchii acum sunt, acum nu sunt. Sufletul, însă, se zice că tine mult mai mult. E, poate, etern.
Cele mai multe lucruri din cele simtite si văzute de mine în Olimp vi le-am spus deja. Vreau să spun, cele mai multe pe care le-am spus. Mă astept ca impresiile să mă tină poate până la sfârsit. Cu sigurantă, voi mai scrie despre Olimp. Acum, am făcut-o si în EVZ. Îmi place enorm layoutul din editia print, de aceea îl aduc si aici, asa cum l-am adus si dincolo. As vrea să nu-l pierd.
Pagina creată de colegul meu Felix Grigore, în care eu n-am pus decât text si foto
Acest document este autentic. A fost depus, probabil, fiindcă erau aprinse luminile din interiorul masinii, mergea radioul si geamul din dreapta-faţă era întredeschis.
Pentru că o anumită rutină de 500 de semne a pornit un fel de joc de-a ghicitul (aici şi în Pahico*), propun şi eu o variantă.
*O variantă Pahico, plauzibilă si ea: „bă data vitore iţ tau caucucurili dacă mai parcezi pe locu mieu”.
Am aflat lucruri interesante de la Varby: cum să împăturesti un tricou în două secunde (se poate!), o fotografie interesantă , o superfată de la pagina 1 si de ce sunt japonezii cei mai buni fotografi. Am zis să vi le arăt.
Ieşise din scara blocului grăbit, ca de obicei. A auzit uşa închizându-se pe când se afla, deja, în parcare. Dimineaţa părea un vuiet răcoros, ceea ce, s-o recunoaştem, era bine.
I-a făcut plăcere când a văzut-o, cu formele ei rotunde, robustă şi suplă în acelaşi timp. Îi venea s-o sărute, dar nu era timp de dulcegării.
Intră cu un fel de respect la care nu putea renunţa, deşi o avea de o jumătate de an (şi-o dorise, însă, de mult mai multă vreme). Era bine, Doamne, ce bine era!
Bileţelul prins de ştergător l-a observat exact în clipa în care a pornit motorul.
Am aflat că dielda va deschide un bar, în Madrid. Iată o posibilă destinaţie turistică!
Deocamdată, îmi aduc aminte de tavernele din Insula Corfu. Aici e o parte din oferta uneia din Roda. Ce comandă doamnele şi domnii?
Am dat un click banal.
Cică: „Blogul de la adresa teogeorgescu.blogspot.com a fost eliminat. Această adresă nu este disponibilă pentru bloguri noi.”
Poate e doar o problemă tehnică. Mă gândesc. Mi-aduc aminte că am trecut prin emoţii în legătură cu blogul lui Andi, apoi n-am putut intra la Anca, la Cristian Lisandru şi lista poate continua.
Dragilor, ţineţi cont, vă rog, că sunt om bătrân cu, dacă aş avea aşa ceva, plete dalbe.
Am, salvată pe desktop, de vreo două luni, o fotografie de care vreau să scap. Mi se pare foarte expresivă. A fost făcută de colegul meu, Răzvan Bunea, undeva, pe Valea Prahovei.
Foto: Răzvan Bunea
Nu e o leapsă explicită (adică nu mi-e explicit adresată), dar mă bag. Fiindcă asa mi-a venit.
Asadar, Leo a preluat de la altcineva (asa-i la leapsa, nu?) provocarea de a numi cinci lucruri care-i fac pe plac.
Iată ce as răspunde acum, dacă as fi întrebat:
1. A călători.
2. A scrie.
3. A dormi într-o cameră sau într-o poiană unde să-mi aud copiii jucându-se.
4. A bucura si a fi bucurat.
5. A bea o nefiltrată cu Vania, rezemati el de cărtile lui (tocite de ochii mei), eu de ale mele (sau invers).
Notă. Nu arunc nimănui leapsa asta. Adică, o arunc, ca pe un buchet al miresei, către toti cei care vor fi stând să prindă.
Câteodată, dimineaţa înseamnă mai pe la prânz, aşa. Deci, n-a mai găsit loc de parcare lângă clădirea biroului. Aşa că a traversat şi şi-a lăsat maşina în parcarea de peste drum. A pus în parbriz, sub ştergător, cartea de vizită. Dacă încurcă pe cineva, să-l sune. Ajunge în 3 minute.
Seara, în toată parcarea, era plin de maşini Fan Courier albe. Plus maşina lui, roşie. Cu două roţi pe jantă. Atunci şi-a amintit ceea ce credea că e doar legendă urbană: şoferii de la Fan Courier pedepsesc aspru orice intrus. Oriunde, oricând, cu plăcere.
Deci, s-a bucurat că a scăpat cu viaţă.
UPDATE. Am făcut si un banner. Dacă mai e cineva indignat, poate să-l folosească:
Sorin mi-a trimis această fotografie. Laconic cum îl stiu, n-a dat nicio explicatie. Doar un titlu bizar al mailului: biblioteca. Asa să-i rămână numele, deci.
P.S. Ati observat că sunt tot mai multi melci în jurul nostru, de-o vreme?
Foto: Sorin Stanciu
Asadar.
Îmi făceam de lucru cu versurile mâzgălite când am dat peste fragmentul de mai sus, care m-a intrigat. Voiam o poezie aparent mai necizelată, mai dintr-una.
Dar acea rimă mi-a dat planurile peste cap. Dacă o las, nu cumva va fi ca o nucă introdusă fraudulos în perete? Atunci mi-am lăsat gândurile să afle, natural, o variantă cu muzicalitate explicită. Dacă „îmi vine” un poem cu rimă OK, înseamnă că asa trebuie să fie, mi-am zis.
Si, la naiba, am impresia că „mi-a venit”. Îmi plac amândouă. Habar n-am de ce. De obicei, sunt foarte exigent. Poate că e încă prea aproape momentul de gratie (desi, din experientă, stiu că după momentul de gratie mă apucă dezamăgirea, îmi vine să mototolesc).
Promit să n-o mai fac altădată, avem fiecare secretele noastre, nu-i asa?, dar azi vă invit în laboratorul meu si vă întreb ce ati alege? Pentru că nu pot rămâne în viată amândouă, asta e clar! Ce ucidem azi?
a) ai scos din viața noastră iubirea sau
b) rochia ta încă neîmbrăcată?
N-am mai fost de foarte multă vreme într-o asemenea încurcătură. Şi cred că am nevoie de ajutor ca s-o descurc. E vorba despre nişte versuri mâzgălite într-o noapte. În care am găsit, la transcriere, o rimă de care n-am putut scăpa. Staţi pe aproape, trebuie să ajung la text, ca să vi-l arăt. Poate facem şi un sondaj (pur literar!)
UPDATE. Iată versurile care m-au încurcat:
…ar fi în bucătărie fum și miros de cafea împroșcată
s-ar rupe tocurile tot așteptându-te s-ar înflora
rochia ta încă neîmbrăcată…
Vă arăt imediat de ce.
Două ture prin Grecia (munte şi mare), plus vacanţa copiilor mi-au dat peste cap statutul de om organizat. Înainte, aveam bune obiceiuri. De pildă, îmi făceam, regulat, plimbarea printre bloguri. Reuşeam, aproape zilnic, să vă vizitez pe toţi, adică cel puţin pe cei din blogroll-ul meu. Asta mă îmbogăţea.
Pentru că, am uitat să spun, am descoperit, în cele şase luni de blogăreala, o lume fascinantă. Am descoperit, cu bucurie, o viaţă culturală intensă, fascinantă, vie. Nu ştiu cum ar fi fost pe vremuri dacă noi, tinerii de pe vremea lui Ceauşescu, am fi avut la dispoziţie acest mediu. Dar cum e acum îmi place.
Am cunoscut, graţie lumii-blog, câţiva autori pe care nu mă sfiesc să-i numesc excelenţi. I-am recomandat şi-i recomand de fiecare dată când am prilejul. Îi citesc cu nesaţ.
Însă, de-o vreme, nu mai apuc să fac asta zilnic. Ceea ce mă supără. E ca şi cum aş căuta un metrou, adică o sală de lectură inedită, dar sigură.
P.S. Pe blogul lui Lisandru n-am mai putut să intru de când i-a schimbat faţa… Leo mi-a spus să încerc cu Mozilla (n-a mers…). Mai sunt bloguri, în special pe blogspot, unde intru greu, unde comentariile mele pot fi publicate abia după o suită de vreo 4-5 click-uri. Asta, în cazul fericit în care nu se întâmplă ca, la al patrulea click, să-mi „dea” eroare. Nu vreau să mă scuz astfel (pentru că m-aş acuza), dar o spun ca o întrebare: aveţi şi voi parte de astfel de probleme sau se mai uită şi internetul la om?
M-a provocat Leo, într-un răspuns la însemnarea mea despre munte vs. mare. Spunea că, într-o vreme, îi categorisea pe oameni în cei de munte, respectiv cei de mare.
Vă propun, aşadar, un joc precum cel pe care spune Leo că-l juca. Ce înseamnă om de munte, ce înseamnă om de mare, de ce sunt diferite cele două tipuri şi cum îţi poţi da seama, pe ce te bazezi când spui despre cineva că face parte din una sau din cealaltă categorie?
De-o vreme, populez blogul cu fotografii făcute în timpul ultimelor mele experienţe greceşti. Am şi adăugat o categorie, Caietele greceşti. La un moment dat, mi-am dat seama că cele două experienţe sunt despre a) mare, b) munte.
Am fost întrebat care-mi place mai mult. Am răspuns, fără să stau pe gânduri, că muntele. Acolo, în munţi, m-am simţit, mereu, cel mai bine. Muntele e ca o iniţiere. Nu e suficient să parchezi maşina. Trebuie să urci, încărcat cu un rucsac greu. Trebuie să ştii să pui cortul. Trebuie să te bucuri când te plouă pentru a te bucura apoi când se sparg norii, când se risipeşte ceaţa şi ţi se dezvăluie priveliştea. Trebuie să simţi mireasma aerului curat, tare. Să priveşti pietrele, să te urci pe ele. Trebuie să alergi pe coclauri sau să le aprcurgi agale, să te bucuri de fiecare pas-descoperire. Trebuie să ai sentimentul uriaş de a ajunge pe vârf. De a afla că, pentru o clipă, e ca şi cum ai fi aflat scopul, capătul drumului. Iar apoi, să-ţi dai seama că muntele e ca viaţa: înseamnă un nesfârşit drum pe care se află vârfuri de urcat, vârfuri de tins.
Marea, câtă vreme n-o explorezi pe dinăuntru, e ceva a cărei măreţie e doar ghicită, un pic înfricoşătoare. Marea o apreciezi mai ales în legătură cu ţărmul de care se izbeşte, pe care-l modelează. Marea e pură, sălbatică, liniştită (până şi marile furntuni sunt doar suprafaţă – aşa pare), romantică, banală, marea e culoare, măreţie calmă. Ciudat, privindu-mi aşa-zisa operă, marea pare că mi-a inspirat mai multă reverie. Poate că, spre deosebire de munte, unde eşti mereu ocupat, marea te lasă să leneveşti, să-ţi pui doar gândurile şi imaginaţia la treabă.
Aleg muntele, cu respect pentru mare, pentru că-l iubesc.
P.S. Tatăl meu m-a dus prima oară pe munte. Aveam şase ani. Fusesem deja la mare, îmi plăcea deja bălăceala. M-a speriat muntele atunci. Era iarnă. Dar m-am descoperit fascinat şi foarte mândru pentru cele mai mici şi neînsemnate isprăvi. Pentru că, pe munte, eram implicat direct în ele, mi se cuveneau fiindcă îmi aparţineau. Mă refer la primul „plug” pe schiurile de lemn, la prima mea cabană. Şi la cele care au urmat.
Tatăl meu iubea marea. Cred că mai mult filosofic. Cred că, în special, ca idee de evadare. Ca şansă de călătorie. A devorat cărţi despre mare. A călătorit, ca mulţi intelectuali ai vremii, prin literatură. Ştia locuri pe care nu le văzuse, pe care şi le imaginase, citind despre ele.
Toate aceste gânduri mi-au fost iscate, acum, de un caiet. Un caiet în care, printre însemnările lui de serviciu (programe, calcule, situaţii, profile în U ş.a.m.d.) am găsit un citat, îndemnul pe care regina Isabela i l-ar fi adresat lui Cristofor Columb. I-ar fi zis să întindă pânzele şi să pornească la drum, iar dacă ţărmurile pe care le caută nu există, atunci Dumnezeu le va crea pentru el, fiindcă a avut credinţa că ele există.
Deci, muntele. Dar ceva-ceva e şi cu marea.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 