Călin Hera. PA-uri şi mirări

Ţi-a venit rândul. Nu te simţi mai bărbat decât alţii, nici măcar decât cei care au reuşit s-o fenteze cu câte un ulcer de ultima oră. Nu te simţi nici mai fraier. Dar ciudă îţi e. Te aşteaptă nouă luni de zile idioate. Pierdere de vreme.

De la V. ţi-ai luat rămas bun acasă. N-avea rost să te petreacă la gară. O să-ţi lipsească. Şi când gândeşti asta, îi simţi încă gustul pe buze, îi simţi mirosul impregnat în tine. A plâns un pic. Tu nu. Tu trebuie să fii bărbat. Doar eşti major, nu?

Tragi valiza. Încerci s-o ţii depărtată de corp. Muşchii îţi sunt încordaţi. Trebuie să pari puternic. Eşti doar un copil nevoit să plece din cuib, dar n-ai recunoaşte asta. Ai obrajii plini de salivă lipicioasă de la aceia care au vrut să te pupe, să te încurajeze. Cu cei mai mulţi atunci te-ai întâlnit prima şi ultima oară.

Până la Simeria, stai cocoţat pe valiză. Mare lucru valizele astea din lemn. Sunt încăpătoare, se pot transforma în scaune, li se poate pune lacăt şi duc la oaste generaţii întregi. Poate fiindcă sunt rare. Chiar, de ce nu s-or găsi la magazin? S-ar vinde.

Peste tot miroase a alcool şi a vomă. Vagonul scârţâie. Auzi asta doar când trag aer în piept canteretii; sau când trag câte-o duşcă. Observi că însoţitorii sunt cei mai activi. Au şi de ce: nu merg mai mult de 2-3 staţii. Recruţii par mai visători, inclusiv aceia deja beţi turtă. Se strâng în braţe, se pupă, trec sticlele de la unul la altul. N-ai încotro: bei şi tu câte o înghiţitură.

În fiecare gară, hărmălaie. Orăştie, Sebeş, Sibiu, Făgăraş, Braşov. La Sibiu, mult după miezul nopţii, fix 26 de persoane îl conduc pe Dudu care nu nimereste scara trenului. Calcă în noapte. Până la urmă, ajunge în tren şi te bucuri pentru el. Te afli într-o stare în care te impresionează părinţii care se despart de flăcăi, fetele care îşi săruta iubiţii, încurajările naive „Las’, c-o să fie bine!”, urările „Armată uşoară!”, promisiunile „Te astept”, „O să-ţi scriu zilnic” şi alte astfel de prostioare.

În gara Ploieşti Vest trenul îţi pleacă de sub nas. Erai atent la un grup de olteni care-şi făcuseră tabără în mijlocul peronului. Mâncau pâine cu praz şi cu parizer şi vorbeau tare, la perfectul simplu. De unde sunteţi, băieţi? „Din Caracal”, răspunde unul din ei, cu gura plină. Râzi, în timp ce zdrăngănesc ultimele vagoane ale acceleratului.

Pe ordinul de recrutare scrie că trebuie să fii la unitate la ora 11 fix. Următorul tren pleacă din Ploieşti la zece jumate. „Doar n-o să mă dea dezertor”, îţi zici, şi cumperi o carte poştală stupidă pe care scrii repede câteva cuvinte pentru cei de acasă.