Archive for ‘PAteorie’

21/10/2009

PAjoc. Mic ghid

Vă propun un joc. Unul care poate dura foarte puţin sau ceva mai mult. Depinde de voi, de noi toţi. 
 
Voi scrie o propoziţie. Apoi, oricare dintre voi, poate scrie o continuare. Voi alege prima continuare cu noimă, care să poată duce povestea mai departe. Propoziţia-continuare va fi aşezată frumos, la locul ei, în poveste. Când se vor împlini cele aproximativ 500 de semne, se cheamă că am scris împreună un PA. Vom vedea atunci dacă va fi ceva de capul lui. Şi dacă vom merge mai departe.
 
Note.
1. Preferabil ar fi ca fiecare autor să aibă o singură intervenţie în acelaşi PA. Această regulă admite însă excepţii. Rare. 
2. E de presupus ca, la un moment dat, să se deschidă mai multe căi pornind de la acelaşi crâmpei de PA. În acest caz, probabil că vom merge cu PA-uri în paralel, iar la sfârşit vom vedea care a fost alegerea mai bună.
3. Fiecare propoziţie va fi un link către blogul autorului ei. (Ar fi haios ca acesta să posteze, la rândul lui, ceva care să contină propozitia respectivă. Nu e o condiţie, dar ar putea rezulta o încrengătură interesantă. Am avea niste bloguri legate prin propozitii. Dacă vi se pare ceva prea complicat, uitaţi de asta! Important e să meargă bine PA-ul nostru!)
 
Gând.
Cred că acest joc ar putea fi util întru înţelegerea mai bună a pahiliteraturii.

Etichete: ,
14/05/2009

PA. Provocare ordinară

Am o ambiţie despre care vreau să vă vorbesc: PA-ul. O aroganţă, dacă doreşte cineva să-i spună astfel. Sau o inocenţă.

Mi-ar plăcea ca genul literar PA să se impună. Să aibă lumea habar de el. Să-l aprecieze. Să-l folosească. Fireşte, la un moment dat, să intre în manuale, în istoria literaturii. OK, puteţi presupune, pe bună dreptate, că am trecut, şi nu degeaba, pe la Papa Caffe-ul lui Vania înainte de a scrie asta. Nu, n-am făcut-o. N-am nicio scuză.

Dar, totuşi, mi-ar plăcea măcar ca unii dintre voi, prietenii mei de PA-uri, poezie şi mirări, să scrieţi PA-uri şi, cine ştie, poate chiar să adăugaţi această categorie, PA, în blogurile voastre. Sunt încurajat de faptul că, deja, am „luat” de la voi câteva texte remarcabile pe care le-am publicat aici, la Musafiri.

Ca să revin cu picioarele pe pământ, cel mai mult mi-ar plăcea să-mi spuneţi, la modul serios, cât de plauzibil vi se pare ceea ce tocmai am aberat.

CH 405

Am făcut această fotografie în grădinile abaţiei Melk.  Pur şi simplu, mi s-a părut că monumentul fusese aşezat acolo pentru mine

 

NOTĂ. Există deja un grup de scriitori şi critici de PA-uri, grupul Pahico. De-a lungul timpului (cam patru ani), au „trecut prin fenomen” în jur de 150-200 de persoane; cred că se poate vorbi despre un nucleu dur de aproximativ 40 de pahiliteraţi. Acela e leagănul PA-ului.

Spun asta pentru a transmite ideea că ambiţia/aroganţa/inocenţa mea e împărtăşită de încă vreo câţiva naivi. Rămâne să alegem: asta înseamnă că nebunia e mai mare sau mai mică?

 

04/05/2009

PA. Mic ghid

Constatând eu că există printre vizitatorii acestui blog un oarecare interes faţă de PA-uri şi fiind un tip parolist (am promis că spun câteva cuvinte despre acest subiect), vă reţin un pic cu câteva consideraţii teoretice.

Într-o anumită conjunctură, am fost pus în situaţia de a scrie nişte texte care să aibă un număr maxim de semne: 500. La început am fost revoltat. La câte am eu de spus, 500 de semne (adică vreo 85 de cuvinte) e prea puţin. Apoi am văzut asta ca pe o provocare. Am descoperit şi alţi oameni care, în acelaşi context, s-au simţit provocaţi. Au avut şi ei, cum se spune, o abordare pozitivă.

Ca să rezum, în jurul acestor 500 de semne ne-am adunat vreo o sută de oameni. O treime – scriitori asidui de PA-uri, câţiva critici şi mai mult de jumătate cititori atenţi. Timp de cinci ani, am scris, fiecare, sute de PA-uri. Probabil, din ce în ce mai bune. Am elaborat câteva teorii. Am stabilit genuri. Săptămânal, ca să ţinem spiritul combativ treaz, am alcătuit clasamente. Ne-am certat, ne-am împăcat, ne-am bucurat. Ne-am împrietenit, deşi faţă în faţă ne-am văzut foarte rar, poate chiar deloc.

Tehnic vorbind, PA = proză arhiscurtă este un gen literar încă neoficial 🙂 a cărui primă caracteristică este concizia, mai precis faptul că trebuie să încapă în cel mult 500 de semne. (Ulterior, am acceptat că limita maximă poate fi uşor depăşită, păstrând ideea de bază – proză arhiscurtă.)

Pahiliteratura are trei mari genuri, cred:

a) PA versuri. Am constatat că destul de multe poezii încap în 500 de semne. Asta m-a bulversat la început pentru că aveam impresia că o poezie, oricât de scurtă, are în ea foarte multe semne, e ceva foarte „plin”. Apoi m-a determinat să accept, în mintea mea, că termenul „proză arhiscurtă” înseamnă mai mult decât proză şi implică (foarte multă) poezie.

b) PA poveste în sine. În acest caz, ideea e să comprimi la maximum o întreagă poveste, să spui esenţialul. Uneori, esenţialul poate fi un amănunt. E o artă să reuşeşti aşa ceva şi mă bucur să am, alături, adevăraţi artişti ai PA-ului.

c) PA crâmpei. Aici vă propun o comparaţie. Imaginaţi-vă că deschideţi televizorul. E un film care a început habar n-ai când. Vezi niţel, să zicem un sfert de oră. Apoi trebuie să pleci. Acel sfert de oră şi-a spus însă o poveste, o parte a ei pe care mintea ta, imaginaţia ta, încearcă să o reconstituiască, să-i pună început şi sfârşit. Alea cinşpe minute sunt PA-ul. Am scris despre asta aici.

Am făcut ţi câteva exerciţii de a aţterne PA-uri pe hârtie.

Astea sunt câteva consideraţii. Era cool să încapă în 500 de semne, dar n-am puut asta. La cerere, revin cu mai multe. Aici este un blog de PA-uri, cam lăsat de izbelişte. Aici, altul. (PA-ul tomată prezent aici e un instrument de lupte pahiliterare, un fel de schimb de replici.) Dacă vi se pare interesant, vă provoc să scrieţi PA-uri. Nu e nici greu, nici uşor. Dar e al naibii de mişto!

Etichete: ,
10/03/2009

Cum să şlefuieşti un microcip

Dacă ar trebui să mă descriu, aş zice că sunt un tip cu programul încărcat. Genul „vreau o zi cu măcar 25 de ore”. Când apuc să văd un film la TV, aproape niciodată nu-l văd cap-coadă. Pierd începutul, finalul, ori le pierd pe amândouă. De cele mai multe ori, văd doar o bucată din cuprins.

Prima oară, chestia asta m-a enervat. Acum mă fascinează. Mi se pare ceva foarte rafinat să reconstruiesc povestea, în mintea mea, aşa cum îmi imaginez că ar fi trebuit să se desfăşoare până în momentul în care o văd la TV. Să descopăr şi să încerc să înţeleg personaje despre care n-am suficiente elemente sau nu le am, în orice caz, pe cele la care a avut acces telespectatorul obişnuit.

Cine e mai câştigat? Eu, că-mi pun la lucru imaginaţia ori, vorba aceea, creativitatea, sau vecinul meu, telespectator normal, că-şi îmbogăţeşte cultura generală şi nu e condamnat doar la propriile-i idei?

Habar n-am. Cred, în orice caz, că varianta la care am fost împins e un exerciţiu excelent, pe care îl recomand oricui. E de încercat, nu e de generalizat. E mai degrabă un rafinament, un experiment util, e o fascinaţie intelectuală, poate. Dar nu calea de a dobândi cultură.

Discuţia mai are un aspect interesant. Pentru că, e adevărat, un film suprinde doar o secvenţa, o parte a poveştii. Cele mai multe creaţii valoroase sunt, de obicei, acelea care, după ce le-ai parcurs, îţi provoacă mintea, ţi-o antrenează pentru a zburda, pentru a scormoni, pentru a crea, la rândul ei.

Aşa îmi place să cred că am ajuns la ceea ce, împreună cu un grup de amici, denumim proză arhiscurta (PA). Dacă e s-o definim superficial, este vorba despre texte foarte scurte, de aproximativ 500 de semne. Sunt texte care încearcă să surprindă esenţa unor gânduri, trăiri sau poveşti cu mai mult sau mai puţin tâlc. Sunt poveşti în sine care trăiesc pe un spaţiu concret extrem de mic, dar care îşi propun să vieţuiască mult mai mult şi mai profund în mintea cititorului.

Foarte pretenţios spus, ambiţia ar fi să vorbim astfel despre un soi de curent literar care încă nu există dar care ar putea semăna cu ceea ce se experimentează în Japonia (unde altundeva?), patria haiku-urilor şi a cip-urilor din ce în ce mai minuscule. Aflam deunăzi, că la Tokio merge foarte bine afacerea literaturii sms. E vorba de texte literare pe care le poţi citi pe telefonul mobil. Abonaţii primesc, de câteva ori pe zi, sms-uri cu texte scrise special pentru a fi citite în metrou sau texte clasice adaptate noii tehnologii şi noului obicei de consum. Scriitorii de sms-uri literare câştiga frumuşel, se pare.

Un prieten bun mi-a spus că literatura sms nu e literatură. Afacerea la care pun botul mii de japonezi e o prostie pentru că nu mai lasă loc fiorului, e doar o cale spre robotizare, e spălare de creier. Poate că are dreptate.

Eu cred, totuşi, că proza arhiscurta merge către şlefuirea giuvaierului. Şi mă încăpăţânez să cred că are o şansa. Poate că e o şansa minusculă ca un microcip japonez. Dar ea există. Mărturie stă cinstită noastră adunare, Grupul Pahico, care vieţuieşte de aproape patru ani în jurul celor 500 de semne. Uneori, ne place să credem că am creat o lume din câteva cuvinte.

28/01/2009

Se transformă PA-ul când trece pe hârtie?

Discuţia despre PA-ul de export lâncezeşte. Vreau să o anim un pic, pentru că eu n-o consider închisă. Apreciez în mod deosebit faptul că PA-ul are susţinători atât de înfocaţi care sunt gata să se bată inclusiv cu mine pentru respectarea strictă a regulilor lui. E ca şi cum ne-am fi făcut o religie.

Poate că aveţi dreptate, poate de aceea s-a şi dezvoltat comunitatea noastră în jurul PA-ului; fiindcă nici să-l vopseşti şi nu poţi îngrămădi mai mult de 500 de semne în locul rezervat.

În pagina specială din hattrick, fiecare enter înseamnă 1 semn. Un spaţiu de un rând între paragrafe „mănânca” alte 2 semne (inclusiv primul rând, adică spaţiul dintre titlu şi text).

Am ales ca exemplu un PA de 496 de semne, „Al treilea infinit”, scris de mine în concursul „24 de ore”.

Pe pagina specială din hattrick, acest PA poate fi publicat într-o formă compactă, folosind cel mult spaţiul dintre titlu şi text şi, eventual, un paragraf (dar fără spaţiu de un rând între două paragrafe). Ceea ce e este OK.

Atunci când vine vorba de „export”, lucrurile cred că trebuie să fie un pic mai flexibile. Postez aici patru tipuri de punere în pagină a acestui PA; mă refer la o posibilă pagină dintr-o carte.

Textul propriu zis rămâne acelaşi, sunt tot atâtea litere. Word count oferă acelaşi rezultat în oricare din situaţii. Lucrurile se complică dacă însă trecem în pagina specială din hattrick una din variantele cu mai multe paragrafe sau chiar oricare variantă cu mai mult de două rânduri între titlu şi text.

Întrebarea pe care mi-o pun este: textul meu încetează să mai fie PA atunci când iese din Pahico atât de „brutal”? Sau serveşte în continuare „cauzei”? În fine, cam asta e nuanţa care mă preocupa.

Pentru ca studiul să fie cât mai ştiinţific, vă invit să votaţi care „model de pagină” dintr-o posibilă carte de PA-uri vi se pare mai ok. Vă multumesc.

26/01/2009

PA-ul de export

Dragii mei,

Odată cu ideea ieşirii PA-ului din Pahico în lumea largă m-am confruntat cu două probleme.

Prima.
O carte de PA-uri arată cam ca o carte de poezii (poeme, dacă vreţi să sune mai bine şi, poate, mai adecvat – cu condiţia să nu luăm din DEX definiţiile „Specie a poeziei epice, de întindere relativ mare”, sau „Creaţie literară de proporţii mari, de obicei în versuri, cu caracter epic, având conţinut bogat în evenimente”, ci să preferăm alta: „Creaţie literară în proză caracterizată prin lirism, ritm şi limbaj metaforic”.)

De exemplu, la corp 14, cu 50-56 de semne pe rând, un PA se întinde în mod normal pe 9-10 rânduri (din cele aproximativ 40-42 câte ar fi pe o pagină). Rezultă doar aproximativ un sfert de pagină scris şi trei sferturi albe. Unde pui titlul, ca să „umpli” mai bine?. În partea superioară, la mijloc, lipit de text?

Eu am ales* o poziţionare la şase rânduri deasupra textului. Sunt mulţumit în proporţie de 66%, ca să zic aşa.

A doua.
Lumii externe puţin îi pasă de limitarea strictă a celor 500 de semne. Cred că importantă e ideea celor 500 de semne (exclusiv spatierile). Adică ideea de text foarte scurt, dar foarte dens şi/sau plin de înţelesuri şi/sau iscător (şic!) de idei şi/sau secvenţa a unei poveşti căreia începutul şi sfârşitul i se conturează în imaginaţia cititorului, care e invitată să zburde.

Prin urmare, cred că putem lua în calcul ideea unei definirii PA-ului de export ca un text de cel mult 85 de cuvinte (sau 100 de cuvinte, pentru a avea o cifră rotundă).

* Când spun că “am ales” mă refer la acea carte de PA-uri despre care v-am mai vorbit, care se află acum în stadiul de manuscris retuşabil şi pe care o puteţi citi aici.
M-ar bucura să fiţi voi primii care o citiţi (mare, foarte mare parte din „marfă” o cunoaşteţi) şi mă vor bucura şi mă vor ajută orice comentarii, sfaturi, critici, chiar şi desfiinţări.

P.S. Desfiinţările nu m-ar bucura, dar le-aş privi cu multă atenţie şi, fireşte, constructiv.

23/01/2009

Cum să şlefuieşti un microcip

Dacă ar trebui să mă descriu, aş zice că sunt un tip cu programul încărcat. Genul „vreau o zi cu măcar 25 de ore”. Când apuc să văd un film la TV, aproape niciodată nu-l văd cap-coadă. Pierd începutul, finalul, ori le pierd pe amândouă. De cele mai multe ori, văd doar o bucată din cuprins.

Prima oară, chestia asta m-a enervat. Acum mă fascinează. Mi se pare ceva foarte rafinat să reconstruiesc povestea, în mintea mea, aşa cum îmi imaginez că ar fi trebuit să se desfăşoare până în momentul în care o văd la TV. Să descopăr şi să încerc să înţeleg personaje despre care n-am suficiente elemente sau nu le am, în orice caz, pe cele la care a avut acces telespectatorul obişnuit.

Cine e mai câştigat? Eu, că-mi pun la lucru imaginaţia ori, vorba aceea, creativitatea, sau vecinul meu, telespectator normal, că-şi îmbogăţeşte cultura generală şi nu e condamnat doar la propriile-i idei?

Habar n-am. Cred, în orice caz, că varianta la care am fost împins e un exerciţiu excelent, pe care îl recomand oricui. E de încercat, nu e de generalizat. E mai degrabă un rafinament, un experiment util, e o fascinaţie intelectuală, poate. Dar nu calea de a dobândi cultură.

Discuţia mai are un aspect interesant. Pentru că, e adevărat, un film suprinde doar o secvenţa, o parte a poveştii. Cele mai multe creaţii valoroase sunt, de obicei, acelea care, după ce le-ai parcurs, îţi provoacă mintea, ţi-o antrenează pentru a zburda, pentru a scormoni, pentru a crea, la rândul ei.

Aşa îmi place să cred că am ajuns la ceea ce, împreună cu un grup de amici, denumim proză arhiscurta (PA). Dacă e s-o definim superficial, este vorba despre texte foarte scurte, de aproximativ 500 de semne. Sunt texte care încearcă să surprindă esenţa unor gânduri, trăiri sau poveşti cu mai mult sau mai puţin tâlc. Sunt poveşti în sine care trăiesc pe un spaţiu concret extrem de mic, dar care îşi propun să vieţuiască mult mai mult şi mai profund în mintea cititorului.

Foarte pretenţios spus, ambiţia ar fi să vorbim astfel despre un soi de curent literar care încă nu există dar care ar putea semăna cu ceea ce se experimentează în Japonia (unde altundeva?), patria haiku-urilor şi a cip-urilor din ce în ce mai minuscule. Aflam deunăzi, că la Tokio merge foarte bine afacerea literaturii sms. E vorba de texte literare pe care le poţi citi pe telefonul mobil. Abonaţii primesc, de câteva ori pe zi, sms-uri cu texte scrise special pentru a fi citite în metrou sau texte clasice adaptate noii tehnologii şi noului obicei de consum. Scriitorii de sms-uri literare câştiga frumuşel, se pare.

Un prieten bun mi-a spus că literatura sms nu e literatură. Afacerea la care pun botul mii de japonezi e o prostie pentru că nu mai lasă loc fiorului, e doar o cale spre robotizare, e spălare de creier. Poate că are dreptate.

Eu cred, totuşi, că proza arhiscurta merge către şlefuirea giuvaierului. Şi mă încăpăţânez să cred că are o şansa. Poate că e o şansa minusculă ca un microcip japonez. Dar ea există. Mărturie stă cinstită noastră adunare, Grupul Pahico, care vieţuieşte de aproape patru ani în jurul celor 500 de semne. Uneori, ne place să credem că am creat o lume din câteva cuvinte.

%d blogeri au apreciat: