Archive for ‘PA/Proză Arhiscurtă’

24/11/2009

Mărimea nu contează

– Maimuţoiule!
– Vorbiţi cumva cu mine?
– Nu, cu proasta aia care te despăduchează.
– Aveţi un discurs ales, constat, domnule.
– Stai să vezi ce ştangă am, boule.
– Adineauri mi-aţi făcut cinstea de a mă numi maimuţoi.
– Pot să-ţi spun şi Mister Banană, dacă vreau, dobitocule.
– E adevărat. Nu pot decât să mă înclin în faţa înţelepciunii voastre.
– Înclină-te, botosule. Şi aşa mergi în patru labe.
– Uneori mă ridic. Însă, de regulă, mă deplasez aşa cum aţi avut bunăvoinţă să spuneţi: în patru labe.
– Faci pe deşteptu, bă, creier de găină?
– În realitate, am creierul un pic mai mare. Ştiţi, sunt cazuri în care mărimea nu contează.

 

Se pare că am fotografiat maimutele de la Zoo Nurnberg din toate pozitiile

23/11/2009

Tăviţa copilului de un an

Domnului Lică i-au dat lacrimile, de-aia a ieşit să fumeze ceva, el, nefumătorul. Perceput mai degrabă ca un singuratic, după nefericitul divorţ, dl. Lică a primit cu entuziasm invitaţia la aniversarea de un an a micuţei lui nepoate. S-a strâmbat toată seară la ea, încercând s-o facă să radă. Era caraghios, dar nu-i păsa. Apoi a venit momentul tăviţei. Nepoţica a ales, în ordine: un stiloul, o cărticică şi o perie de păr. Atunci a simţit dl. Lică ochi umezi şi a ieşit un pic. Poate de emoţie, poate fiindcă habar n-avea ce a ales el, când i-a venit rândul. Sau poate fiindcă nici nu a fost pus în situaţia de a alege.

22/11/2009

PAursuleţul de pluş

Fotografia de astăzi am primit-o de la Leo, al cărui blog tot nu-l pot accesa, nu stiu de ce. Până la urmă voi reusi. Deocamdată, vă anunt că noua etapă, a Ursuleţului de pluş, se încheie marti, 23.00. Vă astept PA-urile aici, ca de obicei. Baftă!

 

Farmecul copilăriei starsgates
Unii spun că diamantele sunt prietenii cei mai buni ai fetelor. Nu pot să-i contrazic, probabil multe fete gândesc aşa, inclusiv eu, dar parcă atunci când văd un ursuleţ de pluş mi se înmoaie inima şi-mi vine să-l strâng în braţe şi să nu-i mai dau drumul.
Simt tot farmecul copilăriei adunat în jucăria asta nostimă. Sigur că nu voi considera niciodată un ursuleţ de pluş, un lucru de prisos în casă.

Scluptură în nori Maria
– Tati, tu ştii să scluptezi în nori? mă întreabă Andrada cu ochi rugători.
– Să sculptezi vrei să zici, repet tuşind a surpriză.
– Da, să scluptezi. Vreau să scluptez un ursuleţ de pluş în norul ăla. Şi-mi arată cu degetul spre cer.

Abia are trei ani, bătrâne, şi-i prea devreme pentru astfel de episoade. Şi pentru mine, şi pentru ea. Şi ce ştiu eu despre sculptură? Ah, bătrâne, ce idee năstruşnică! Hai, scoate-mă din asta, vrei?

Mă vede încurcat, aşa că îmi explică zâmbind, cu un soi de simpatie care mă anulează:
– E pentru Tudor. Mami mi-a zis că vine până de Crăciun. Zi, tati, ştii să scluptezi?

Asteptari cristian
-Stau rezemat, retezat, pe perna asta de ani de zile, de cand Iolanda a plecat de acasa. Mi-a furat-o baiatul ala imberb, lung, cu ochelari. Iar ea, nerecunoscatoarea, s-a dus intre bratele lui uitand intr-o clipita noptile de intuneric vascos si negru, cand numai in imbratisarea mea isi putea gasi linistea…
Se aude o sonerie, apoi o usa trantita, voci amestecate…
-Mami, mami, asa-i ca el e Bobo ?
-Da, el e, spuse Iolanda zambind.
-Bobo, vrei sa vii cu noi, intreba fetita?
Atunci Bobo a inceput sa zambeasca uitand intunericul…

Generaţia de pluş Simion Cristian
Copii cred că generaţia noastră este o generaţie de pluş! Cred că noua nu ne lipseşte nimic… şi totuşi ne lipseşte ceva! Ne lipseşte esenţialul: prietenia. Ar trebui să ne dezvăluim gândurile acum când încă mai putem. Cât timp un copil rău nu ne trage de mustaţi. Vrem să fim cu cineva cu care să ne înţelegem reciproc! Asta vrem! Zâmbetele noastre timide nu pot umple sufletul dornic de frumos, de fericire, de prietenie. Noi toţi dorim şi vrem să avem prieteni! Dar, nu toţi prietenii sunt buni…

Amintiri din copilăria ei cell61
Camera ei e neschimbată. Pătuţul e făcut, iar ursuleţul de pluş stă rezemat cuminte de pernuţa ei preferată. Pe unul dintre pereţi încă mai e desenul abstract trasat pe la 2 ani. Doar o mâzgălitură pentru adulţi, care nu reuşesc decât rar să pătrundă înţelesurile lucrurilor făcute cu atâta seriozitate de cei mici. Adesea, pătrund tiptil în cameră şi mă aşez pe pat. În linişte, închid ochii şi o văd venind cu braţele întinse spre mine, râzând cu tot sufletul ei de copil. Ce repede trecură anii…

Dor de copilărie Mariana
„Of! Ştiu! Ştiu că mă aştepţi cu zâmbete de pluş…Încă un pic…mă cam împletucesc în papucii moi de casă…Of! Şi ochelarii..unde mi i-am pus?! Doar n-or fi pe nas, ca-n poezie…Nu, nu-s acolo, că-s în mână…Şi mâna asta ce mai tremură!!!…O fi nerăbdarea să te atingă?…Mai aşteaptă un picuţ că vin acuşica.”…spune tremurând, nu fetiţa de alaltăieri, ci…străbunica…

Pacea de la căpătâiul micului om Teodora
A petrecut prima noapte în coşul de jucării, înghesuit de o duzină de musculoşi înarmaţi până-n dinţi, cu feţele ascunse sub căşti hidoase, dinadins făcute să înspăimânte. N-a închis un ochi, de teama acelor bestii lipsite de minte şi suflet. A doua zi, însă, a reuşit să cucerească inima băieţelului cu ochi căprui. A fost târât de colo, colo, oriunde puştiul, împleticit, voia să ajungă, a fost smotocit, tras de urechi, nasul i-a fost muşcat… dar au devenit prieteni. Din acea seară a dormit alături de patul copilului, cu grijă spijinit de o pernă moale, întotdeauna cu faţa spre micul om. Un zâmbet fericit i s-a desenat pe faţă, şi nu l-a mai părăsit niciodată.

Căutare de Pluş Mariana
L-aţi văzut cumva pe Pluş
Cel cu zâmbet de ghiduş?
Îl tot cat de-o vreme bună
Şi prin stele şi pe lună,
Dar el stă pitit şi tace…
Nu vrea să-l găsesc, şi pace!
Crede că-l culc pe-o căpşună
Iar el vrea să se mai joace…
…şi căpşuna nu-i prea place…
– Tare-aş vrea vreo două mure!
spune ursuleţul trist…
Ia să m-ascund în pădure!

Silentium Leo
În camera prost luminată domnea o dezordine desăvârşită. Mă invitase să văd manuscrisele religioase despre care-mi povestise la ultima noastră întâlnire.
Se avântă înăuntru, învolburând cu haina largă aerul stătut. O linişte stranie umplea spaţiul. Într-un colţ, singurul neatins de harababura generală, un urs galben îşi odihnea capul pe o pernă, într-un pătuţ de copil.
Îmi făcu semn să mă apropii. Apoi, cu arătătorul pe buze, îmi şopti abia, arătând spre pat :
– Ssst, încet, că doarme !

Culpă Leo

– Cine a mâncat toate prăjiturile ?
– Tot ursul !
De la o vreme, ursul galben se ţinea de ghiduşii. A pătat faţa de masă cu acuarele, a spart vaza albastră, ba chiar a pus apă în tubul de pastă de dinţi !
– Tare obraznic ursul ăsta ! Ema, cum zici tu să-l pedepsim ?
Fetiţa abia şopti, posomorâtă :
– Să-l punem să resolve probleme de matematică din culegere…
Acum, ursul se odihneşte şi vinovatul îşi ispăşeşte cuminte pedeapsa.

Nostalgie şi împlinire Mariana
Era tare băieţoasă! În toate cele… Odată şi-a rupt mâna la fotbal, că, deh, mingea aceea era prea grea, venită glonţ din şutul lui Petre, drept în mâna ei.
Totuşi ceva îi trăda feminitatea, încă de micuţă. O imita pe mama ei, ca o umbră de pluş. Când o punea mami pe surioara ei la culcare, îl punea şi ea pe Martinică…
De când a plecat , Martinică o tot aşteaptă…Şi o să aştepte mult şi bine…
Azi, de mână cu David şi în braţe cu Nadine, ciocăneşte la uşa casei părinteşti…
Martinică tresare de fiecare dată şi surâde, apoi se preface că doarme…

Nu vreau alta jucarie LePetitPrince
Ursuletul meu de plus
Zice ca sunt jucaus
Ca mereu il scol din somn
Cand el sforaie molcom
N-are liniste si pace-
zice ca sta ca pe ace.

Ursuletul meu de plus
Nu vrea sa faca nici dus
Vrea sa fuga in padure
(Cred ca-i miroase a mure)
Eu de vanator ii spun-
el vrea apa si sapun.

Asa cum e somnoros
Dificil si mofturos
L-as alege dintr-o mie
Nu vreau alta jucarie!

PA-SF Dan
Jurnal de bord, ziua 398.12
am reuşit în sfârşit să remediem defecţiunea de la motorul 6, pierderi 2U;
raportul comandoului aflat la sol e îngrijorător, pierdut alţi 20U;
sper să ajungem totuşi în timp util, Salvarea trebuie sa se producă în coordonatele stabilite: U2U va fi recuperată!
…indescifrabil…
fragment din mesajul interceptat recent, transmis către Bază de comandantul navei venite să elibereze prinţesa moştenitoare a R.U.P, ostatică pe planeta bipezilor războinici ~ decodare aproximativă

Gând pufos Călin
Deci, nu-s într-o ureche. În schimb, sunt moale şi pufos. Uneori râd (am zâmbet nepereche). Când dorm, visez frumos. Când dorm în braţe, zic. Visez că mă ridic şi-apoi dansez, în gând. Şi vă sărut, pe rând.

Lacrimi de dor LordDIf
Tanti Ludmila trebăluia de zor prin cameră. Zărind ursuletul de plus cu nas rosu si esarfă portocalie odihnind cuminte pe pernută se opri, asezandu-se la marginea patului. Mângâie cu drag locul gol din spatele acestuia, lăsând sa-i scape un oftat: Cine-i va mai spune povestea de seară acolo printre straini fetitei mele dragi?
Lacrimi calde îi umplura ochii, oglindind în ele dorul de copilul ce alerga prin gradină fluturi pictati în culorile curcubeului.

Urs nehotarat Paul Gabor
Eu am sa fiu nesupus. Si alb. Voi dormi pe gheata si-mi voi croi visele din fulgi de aurora boreala. Nu stiu daca lista mea de idealuri va fi pusa la dosar, dar am sa trec din cand in cand prin casele voastre sa va pun o oglinda sub nari. Pana atunci, iubiti-va… Si dati-mi o tulpina de bambus, va rog.

PUBLICAT DUPĂ DEADLINE. NEELIGIBIL PENTRU CLASAMENTUL DE ETAPĂ, DAR ADUCĂTOR DE 1p ÎN CLASAMENTUL GENERAL

Fetita ce mergea mereu… zbordefluturee
Fetita ce mergea mereu pe acelasi drum spre casa, iarasi se opri in fata vitrinei.
Ana era numele ei si prietenul ei din vitrina, Ursuletul de Plus, deja stia acest lucru.
De cate ori venea de la scoala, stateau de vorba. Ii povesea despre copii rai care radeau de ea ca nu putea fi ca si ei. Ca nu avea decat o mana …. Si cu ea nu putea scrie ca si ceilalti, nu se putea juca…Iar lacrimile din ochii Anei nu ii vedea decat prietenul ei de plus, care o privea cu drag si o asculta cu atentie de fiecare data.
Azi Anei i se paruse ca vede o lacrima pe obrazul de plus…

Etichete: ,
21/11/2009

The Land of Choice

La două săptămâni după ce a vizitat România, englezul Hans a fost întrebat cum e pe acolo. Înainte de a răspunde a mai cerut un pahar cu bere. A sorbit apoi, prelung. Şi-a şters spuma de pe barbă (de când cu aventurile mongo-ruse nu şi-a mai arătat obrazul dezvelit) şi a spus, cu accentul lui de Nottingham:
– E o ţară frumoasă. E atât de frumoasă, că te fură până şi peisajul.

19/11/2009

Palinkul fără palincă

Deşteaptă-te, române!, le spune grecul. Şi marea s-a trezit!
Eugen şi Petre stau pe gânduri. E o zi incertă, în oraşul cu multe palate, acolo unde i-a purtat turul brownian al României. Iar portofelul le e gol.
– Fac apel la voi, personaje ale unei poveşti pe care am inventat-o, se aude.
– E doar o reclamă la hârtie igienică, mormăie vagabondul purpuriu, eternul boem din Celula 61.

19/11/2009

Mireasa din PA

Era după-amiază când am făcut această fotografie. Eram pe malul celălalt al lacului de lângă Mănăstirea Dragomirna. Am un zoom bunicel. Nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Era după-amiază când am făcut această fotografie. Eram pe malul celălalt al lacului de lângă Mănăstirea Dragomirna. Am un zoom bunicel. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Foto: Călin Hera

Înainte de a vă spune ceva despre fotografia următoare, vă fac o mărturisire: am vrut să propun o temă electorală (am multe fotografii relativ faine cu bannere si afise electorale). Am zis însă că e mai bine să ignorăm, aici, aceste realităti. Dacă, însă veti fi mai multi care-mi veti spune că e bine să abordăm si acest subiect, vom merge cu două PAfototeme în paralel.

Deocamdată, însă, ne jucăm cu mireasa pe care am fotografiat-o pe pajistea mănăstirii Dragomirna, în luna august a acestui an. Vă astept să postati PA-uri (texte de aproximativ 500 de semne) inspirate de această fotografie aici, până cel târziu duminică, 13.00. Baftă!

read more »

18/11/2009

Persoană fizică autorizată

Era o după-amiază mohorâtă, de noiembrie. Ai fi zis că e apă deasupra oraşului, o apă ca trecută prin cenuşă. După ce a îmbrăcat geaca de piele, domnul Lică şi-a agăţat umbrela de încheietura mâinii, de parcă ar fi fost o brăţară cu prelungire, şi a ieşit să înfrunte Oraşul. N-a ajuns mai departe decât la restuarantul Florinela, ridicat în locul gheretei de la fosta Fabrică de Ace. După a doua bere, a devenit romantic. „Aş face sex cu o persoană fizică autorizată”, şi-a zis, apoi a format un număr de telefon.

16/11/2009

PAmintiri dinainte de Epoca de Piatră

Mă bucur să anunt începerea etapei cu maimute.
Fără prea multe comentarii, vă spun doar că astept să publicati aici, sub formă de comentarii, texte de aproximativ 500 de semne inspirate de fotografia de mai jos.

Termen: joi, 10.00. Baftă!

 

CH 268Am făcut această fotografie în Grădina Zoologică din Nurnberg, în luna august a anului trecut

 

 

Rudele mele din provincie

Teodora

Darwin ne-a dovedit că maimuţoii ăştia sunt rudele mele îndepărtate. Vadim, Becali şi alţi „oameni” politici mă conving că Darwin avea dreptate. Vasăzică, când mă uit la poza asta, trebuie să zic „Sărumâna mătuşă, bună ziua unchiule, ciao verilor” („ciao„ e obligatoriu, în loc de „noroc”, căci maimuţoii cei tineri sigur sunt plecaţi la muncă, în Italia). În plus, când şeful mă ia la puricat, n-am voie să mă mai supăr: puricatul e o ocupaţiune arhaică în neamul nostru, după cum vă demonstrează şi tanti Vali, din stânga pozei, ce tocmai o purică pe nepoata ei, Ruxi.

Copii perfecte cell61
Ţii minte cum te imitam când eram mic? Ca o maimuţică, repetam orice gest al tău, fiecare grimasă pe care o făceai o repetam iar şi iar, până te vedeam râzând în hohote.
Am ales acelaşi drum, am urmat fiecare pas pe care l-ai făcut, dorind să-ţi împlinesc visele pe care soarta ţi le-a spulberat nemiloasă. Doar pentru a te vedea fericit.
Dar te-am rugat să nu mai bei. De câte ori ţi-am zis că nimic bun nu va ieşi din asta? Obişnuit să fiu aidoma ţie, acum, că te-ai dus, mie ce-mi rămâne de făcut?

Evolutie inversa LePetitPrince
Ar trebui sa ma bucur ca am aceiasi origine cu Edison, Mozart sau Hemingway. Dar n-o fac. Nu acum cand stiu ca exista fiinte rupte din habitatul lor natural si obligate sa traiasca intr-un spatiu decorat cu pretexte de copaci si cu asfalt odios sub talpi care stiu prea bine ce e impactul. Atata timp cat fiinta superioara ia vama pe suflete, teoria evolutionista ar trebui sa-si schimbe macar denumirea. In zadar incercam sa fim draguti cu fratii nostri de dincolo de gratii. Privirea lor spune: nu vreti sa inversam?

Mărimea nu contează Călin
– Maimuţoiule!
– Vorbiţi cumva cu mine?
– Nu, cu proasta aia care te despăduchează.
– Aveţi un discurs ales, constat, domnule.
– Stai să vezi ce ştangă am, boule.
– Adineauri mi-aţi făcut cinstea de a mă numi maimuţoi.
– Pot să-ţi spun şi Mister Banană, dacă vreau, dobitocule.
– E adevărat. Nu pot decât să mă înclin în faţa înţelepciunii voastre.
– Înclină-te, botosule. Şi aşa mergi în patru labe.
– Uneori mă ridic. Însă, de regulă, mă deplasez aşa cum aţi avut bunăvoinţă să spuneţi: în patru labe.
– Faci pe deşteptu, bă, creier de găină?
– În realitate, am creierul un pic mai mare. Ştiţi, sunt cazuri în care mărimea nu contează.

Redevenire Mariana
Trist. Cenuşiu-roşcat…Uscat şi sec de orice bucurie. Omul ce a fost odată OM, se întoarce resemnat înapoi în pom. Singuratic, cu capul plecat spre ţărână, dorind parcă o redevenire, o recreere, merge în patru labe…Amintirea unei mâini calde şi a îmbrăşişării e dincolo de ceaţa timpului..Ar vrea să privească Cerul, dar nu mai ştie să stea vertical…O maimuţică ar vrea o oglindă, un ochi de apă, sau măcar un ochi limpede de confrate…
Convoiul se îndreaptă tăcut cu regretul că ar fi putut deveni îngeri…

Gând…pocnit de-o portocală starsgates
,,Hmmm, dacă în loc să-l însoţească pe zeul focului, vreuneia dintre ele i-ar fi trecut prin minte să fure focul pentru suratele ei, azi noi am fi fost în locul lor,, gândeşte omul privind ţarcul gorilelor, apoi aruncă o banană maimuţelei micuţe.
Se întoarse să plece când simte o lovitură zdravănă în ceafă iar o portocală îi cade la picioare.
,, În fond nici nu suntem atât de diferiţi de ele,, cugetă frecându-şi ceafa.

Nepotrivire Dan
Sărmanul Charlie (Darwin) a fost un biet novice sau ne-a dezinformat cu bună ştiinţă. Ce legătură ar fi putut el să vadă între aceste inteligente, sociabile, carismatice, nebeligerante şi drăgălaşe fiinţe familiste din imagine şi bipezii sluţi, fără pic de blană, pene, solzi, coadă, gheare, coamă ori măcar o trompă cât de mică?
Nu ştiu ca vreun exponent al ordinului primate, fie el gibon, urangutan, cimpanzeu, babuin ori chiar gorilă, să-şi fi scris autobiografia într-un sui-generis “Sein Kampf”!

Greva cristian
-Hmmm, iar se zgaiesc astia la noi !
-Hei, Darwinel, nu iesi din rand ! Tine-te frumos de coada cea mai apropiata !
-M-am plictisit !
-Cat ne mai invartim prin tarana asta ?
-Banane sau mandarine ?
Asa gandeau in sinele lor participantii la greva pentru o padure libera…

Acceptare Leo
Îi povestise lui mama că rudele lor locuiesc într-o ţară însorită, unde bananele cresc în copaci. El se născuse aici, la închisoarea de animale.
– Dar maimuţa aceea mare, care merge pe două picioare şi are blană doar pe cap, e ruda noastră ?
– Acela e un Om, o rudă îndepărtată de-a noastră, chiar dacă el nu vrea să recunoască.
– Şi Omul ne e prieten, ori duşman ?
Maimuţa-mamă se gândi o clipă. Omul îi căpturase întreaga colonie. Tot el le hrănea şi le curăţa zilnic cuşca.
– El e stăpân, puiul meu.

Replică Leo
Ajunşi în dreptul cuştii maimuţelor, Maricica exclamă cu ironie :
– Ia te uită, Maricele, rudele tale !
Era obişnuit cu şicanele ei, după atâţia ani de convieţuire. Tăcu ca de fiecare data şi, doar
atunci când Maricica se întoarse cu spatele să arunce o banană, scoase limba la ea, cu ciudă. O maimuţă îi imită strâmbătura întocmai, ca o reflexie in oglindă.
– Tii, comedie ! Uită-te la ea ! Se strâmbă la mine, maimuţa !
– Nici nu mă mir. Te-au plăcut dintotdeauna rudele mele…

Frauda-m-as si n-am cui Marius Ola
Mi-a spus mie cineva că eu am evoluat, astfel încât turismul electoral nu mă mai atrage. Chiar dacă mi s-au oferit banane şi portocale de o să-mi ajungă până trece criza econimică, iar singura obligaţie era să particip la mitinguri săltăreţe şi maimuţării prin grădinile zoologice din ţară îmbrăcată în geacă de partid, eu, ca o maimuţă cinstită ce sunt, am rămas cuminte în cuşca. Acum, sunt tristă, singură sub un trunchi de copac. Nu mă mai bagă suratele în seamă. Sondajele spun însă altceva, iar atunci zâmbesc cu subînţeles.

Recreere şi re-creere Mariana
Cu palmele mirosind a Cer
l-a creat pe primul om,
făptură gingaşă, cu Cerul în priviri,
ce lăsa două urme pe aleea inimii…
Dorind recreere, s-a plimbat prin Rai,
s-a urcat în pom
gustând din fructul căderii…
Acum lasă patru urme prin tina arsă
de dorul raiului pierdut..
,,Of! Suntem toţi la fel,
dar nu mai suntem ca El…
Mai este vreo speranţă de re-creere?”
se-ntreabă trist un maimuţoi mai om…

De ce râzi ? gabi
Două picături de cer şi zâmbetul tău m-au făcut maimuţă.Sunt haioasă doar când te strecori în mine şi spiritul tău mă însoţeşte imitându-ţi senzaţiile. Azi te-a durut capul sau ai fost nervos, iar eu am empatizat cu tine când am intrat în storcătorul unei feline de mare rang ce maimuţărea şi ea. De ce râzi ? te-am întrebat surâzând eu însămi ca o ironie a cărei tandreţe se întoarcea mereu în interior.

Kiss Paul Gabor
Ma saruti astazi? A venit si randul meu. Daca nu o faci, ma pun la rand si astept pana iti trec nervii. Un val de caldura trecea peste capul meu si ma palmuia din cand in cand. Nu stiam ce sa fac, rugamintile mele nu mai aveau succes si tocmai de aceea insistam. Ma saturasem sa-i vad pe cei din jur, radiind de fericire, multumiti, fiecare plecand cu urme de buze pe obraji. Soarele plonja perpendicular. In moalele capului. Maimutica imi ignora rugamintile.

Nitica ranchiuna Paul Gabor
Pisica mea este o aventuriera. Dar dimineata, dupa ce-si strange toate urmele de pe acoperis, vine la marginea patului si-mi aduce o ceasca cu ceai fierbinte. Si-mi surade – cum altfel? – felin… Astazi lipseste zaharul. Semn ca greselile mele din trecut nu au fost inca uitate. Imi suiera printre dinti: “Darwin ala al vostru… Tot din maimuta s-a coborat si el?”

Imparteli Paul Gabor
E multa bucurie-n cusca, din cate se poate observa cu ochiul liber. Supozitii si curiozitati. Inca nu s-a mai vazut asa ceva pana acum, miroase a nou si a bumbac din ala bun. De dincolo de gratii lumea rade cu gura pana la urechi si flutura niste carpe colorate. Se dau pijamale, oameni buni, ranjitelor… Suratelor, si-s din alea cu gaurica-n fund… Sa iasa coada la aer liber.

Monkey bun Paul Gabor
Kinita, caci asa o cheama astazi, a iesit la o mica plimbare in padure. Tocmai plouase iar aerul racoros o facea sa tremure putin, dar eu cred ca de fericire. Ea m-ar putea contrazice: “Mi-e teama, au cazut lacrimi din cer. Inseamna ca plange cineva, nu?”

Pe langa drumeag, acolo unde tulpina copacului saruta pamantul, iesisera ciuperci. Iar Kinita avea bratele pline de umbrele. Mi-a spus ca va pune cate una pentru fiecare ciuperca… Sa nu le-apuce plansul si pe ele…

Transoceanic Paul Gabor
Mereu si-a dorit sa cunoasca lumea de dincolo de ape, sa evadeze cateva momente dintre banani si gratii. Si s-a dus cateva clipe pe malul oceanului, acolo unde nu se poate vedea nimic, doar poti banui ca acolo, in zare, apa e cer si cerul e val… A pus piciorul pe primul vapor, al doilea picior pe un altul… Si tot asa, pasind din barca-n barca, cu pasi gigantici, a trecut pe malul celalalt. Nu i-a trebuit mult sa-si dea seama ca bananii sunt peste tot la fel…

Pe perna Paul Gabor
Eu mai cunosc o maimuta. Care nu are somnul profund, dimpotriva… Atunci cand e impinsa de la spate face niste lucruri grozave, chiar si tumbele ii ies mai altfel decat ale celorlalte. Dar oboseste repede pentru ca noaptea nu e facuta doar pentru clipe de amor. Ci si pentru calatorii care nu merg cu soarele pe cer. Si pentru barcile care urasc nisipul. Iar cea pe care o cunosc eu se duce la culcare. Cu capul plecat…

Etichete: ,
15/11/2009

Domnul Lică se conectează

Dl. Lică şi-a cumpărat laptop. La Fabrica de Ace n-a avut calculator. Exista, e drept, Sala de Calculatoare. Îi plăcea acolo, pentru zumzet. Se aşeza pe un balot de cartele perforate să aţipească un pic, în pauza de masă. Neastâmpărat şi cu sete de cunoaştere, ieri a dat click pe o chestie yahoo connect nu ştiu ce. “Adică?”, l-a întrebat inginerul Popescu. “Cred că am dat un click aiurea”, a scăldat-o dl. Lică. “Faza e că am dat şi eu către doamna expert PR şi uneia RozBombon. Suntem conectaţi cu toţii, da’ nimeni nu ştie la ce si de ce”, s-a dumirit inginerul.

13/11/2009

Şpriţul

Îl ştia pe puştan de când stătea în braţe la maică-sa, o frumuseţe. Maică-sa, adică. Ăla micu’ era gălăgios. L-a mai întâlnit în câteva rânduri, de-a lungul timpului. La înmormântarea maică-sii a aflat că puştanul e băiat mare, doctorand. Acum, stând aşa, fâstâcit, pare din nou puştan. I-o prezintă pe femeie. „Curăţică”, îşi zice domnul Lică. Îi apucă mâna şi o sărută, galant. Nu-i dă drumul. Se uită la tânăr. Îi place emoţia lui, l-ar strânge în braţe. Dar nu-şi poate stăpâni drăcuşorul. „Are mâna rece. Să veniţi la vară, să-mi ţină şpriţul”.

 

 In memoriam

gheorghe-dinica

12/11/2009

PArhitectura

Tema etapei a patra e inspirată dintr-o fotografie marca Sorin Stanciu, căruia îi multumesc încă o dată că există si, fireste, că „furnizează” :P.

micul arhitec_SS
„Micul arhitect”. Foto: Sorin Stanciu

Vom lua în considerare PA-urile postate aici până duminică, 23.59.

Baftă!

Fiasco  Dan
Lumea îl poreclise “Micul Gaudi” în semn de recunoaştere a curajului, originalităţii şi a fanteziei debordante pe care le demonstrase cu prisosinţă. Marele lui noroc era acela că pe strada lor nu ploua niciodată. Catastrofa s-a produs în ajunul Marii Vizite Electorale care a bulversat întreaga urbe: maşina de la serviciul de salubritate a spălat toate trotuarele aflate pe Traseul Oficial. Şi aşa a ajuns capodopera dedicată Sfintei Familii să se scurgă în rigolă şi de acolo direct la canal.

Gardul de la început Călin
Am patru ani. Bine, încă nu i-am împlinit, şi? Am un frate, o soră, o mami, un tati, o buni şi mami are un bebe în burtică. Avem două camere, o baie şi o bucătărie. Stăm la bloc, da mie mai mult îmi place la buni ailaltă, la ţară. De-aia îmi place, că pot să stau afară. Uite-aşa e: ca un bloc mic, cu parter şi pod. Are gard, uite-aşa. Da nu-ţi arăt ce e în spatele gardului, vino acolo şi-o să vezi!

O casă la umbra gardului Teodora
Când voi fi mare, aşa un gard o să-mi fac. Înalt până la cer, să nu sară hoţii peste el. Dacă aş avea bani, mi l-aş face din plăci prefabricate din ciment, cum am văzut eu la vecinul meu, colorat în roz şi cu doi lei puşi la intrare. Dar tata zice că n-avem bani, deci o să fac unul ieftin, din scânduri rebut. Sus de tot o să-l tai ascuţit şi, dacă o să am bani de un colac de sârmă ghimpată, o să trag şi două rânduri pe deasupra. Ah!, am uita să spun, în dreapta e casa mea. E modestă, fiindcă am băgat toţi banii în gard.

Căţel cell61
– Ionuţ, cum ai vrea să fie casa?
– Să am camera mea, jucării, să fie o curte maaare, şi un căţel pe care să-l cheme Căţel. Să-l chem toată ziua: Căţeel! Căţeel! Şi el să vină ca să-l mângăi. Mara, hai s-o desenăm!
***
– Ionuț, Mara, veniți înăuntru! Avem oaspeți, posibili părinți.
– Dar încă nu l-am desenat pe Căţel!
– Ionuţ, dacă ești cuminte, poate te iau cu ei și vei căpăta în dar unul adevărat.
– Bine, vin. Hai, Mara. Nu-ţi fie frică, dacă nu mergi și tu, Căţel poa’ să rămână singur.

Prezicere Leo
N-am o memorie prea bună, însă îmi amintesc limpede ziua în care, oprindu-se pe bancă să-şi aprindă pipa, mi-a vorbit pentru prima şi ultima oară : “Viaţa-ţi va transforma în realitate orice dorinţă desenată pe trotuar.” Nu l-am înţeles prea bine, nici nu l-am luat în serios. Îl porecleau “Nebunu’”, şi umbla în haine ponosite. Cu creta colorată între două degete, desenam mereu : case, maşini… Acum le am pe toate. Posed. Regret atât : că n-am priceput atunci să desenez o fericire mare.

Casa dintre ziduri Leo
Copilul care-am fost odinioară încă mai desenează pe trotuarul din faţa sufletului meu case cu ferestre din zahăr ars, care cern lumina arămiu, caramelizand-o în întreaga fiinţă şi umplând fiecare colţişor ondulat cu zvonuri dulci, solare. Casa nu are pereţi. Doar ferestre care te învaţă ce simple pot fi miracolele. Şi nu trăieşte nimeni sub acoperişul ei. Mai degrabă, ea e cea care trăieşte între zidurile mele fără ferestre.

Piatra cristian
Pe apa face volute. Cercuri mai mari sau mai mici, mai multe sau mai putine. Cat de dibaci e Aruncatorul. Numai ca Aruncatorul nu sta intotdeauna pe marginea apei.
Aruncatorul de la bloc trebuie sa fie la fel de dibaci. Intotdeauna aruncarea unei pietre te poate duce in Casa.
Insa trebuie sa stii Sotron. Pe asfalt. Si sa ai o piatra buna.

Casuta pe asfalt LePetitPrince
Micul arhitect ar fi vrut sa-si cladeasca o casuta, ca orice casuta. Dar in timp ce o proiecta a indragit-o atat de mult incat a prins a se teme pentru ea. Ca sa nu se darame niciodata a construit-o culcata.

Copilul si cutiuta LePetitPrince
Copiii se jucau cu masinute, papusi, ursuleti, fiecare cu ce avea. Cand se plictiseau de jucaria proprie se luau la harta dorind alta jucarie. Un singur baietel nu se certa niciodata. Nimeni nu ravnea la jucaria lui. Gasise o cutiuta si se juca cu ea. Isi imagina ca acea cutiuta e o casuta. O casuta plina cu fel de fel de jucarii de care stia numai el.

Dorintă starsgates
– Uite! Vezi aşa arată o căsuţă, explică băieţelul cel sfătos copilului de lângă el. Are uşă, ferestre, un acoperiş roşu un gard înalt să nu poată să-l sară hoţii…
– Şi înăuntru? Întrebă celălalt curios.
– Acolo stau eu cu mama, cu tata cu surioara mea…
– Ai terminat căsuţa?
Două mâini gingaşe ridicară băiatul în braţe…
Celălat rămase privind desenul; ,, Ştiu ce-o să-i cer Moşului anul acesta! Sigur că da, o căsuţă cu o mămică, un tătic şi…o surioară dacă nu-i prea mult, doar am fost foarte cuminte.

Acasa mea Mariana
Domnişoara Liza păşea uşor pe asfaltul crăpat printre ghemotoacele de copilaşi cu degetele pline de praful colorat. Oftă! Toţi, fără vreo excepţie, au desenat case. Case şi garduri… Bine măcar că-s diferite! Ajunge la ultima fetiţă, mult prea retrasă. O întrebă scurt:
– Tot casă ai desenat şi tu? Fetiţa o privi cu ochii mari şi răspunse fericită:
– Ata e acata mea!!! Io n-am o cată…
Domnişoara Liza oftă din nou, înlăcrimată, amintindu-şi că e prima zi de muncă la Casa de copii.

Alee Simion Cristian
Era un zgomot infernal. Când treceau prin dreptul lui trecătorii iși puneau mâinile la urechi. El nu îi vedea, muncea cu sârg și cu gândul în altă parte! Avansa încet-încet, metru cu metru… Pe banca din parc, copilul era trist! Privea spre aleea plină de desene. Căsuța albă cu acoperiș roșu era primul său desen. Omul cu pickhammer sparge bucăti mari de asfalt. În curând casuța dispare. Când o să fiu mare, o să mă fac arhitect!

Sperantă gabi
Pe mine lăsaţi-mă să fiu mic şi să mă joc cu creta colorată.Iată-mă, stau în faţa blocului şi cu amândouă mâinile trasez cu ciudă gardul care mă desparte de viaţă. Alături de mine rămân zilele, rămân anii şi casele-n mal neclădite. Iar pe când timpul, va ridică în voi alt val de temeri, eu voi muri veşnic într-o splendidă pictură naivă.

Secretul LordDIf
In căsuta cu mansarda roz e liniste. Trecem grăbiti în drumul nostru pe langă ea nebanuindu-i secretul. Lumea noastră a uitat de farmecul culorilor desenate cu naivitate pe asfalt. Ganduri pictate in nuante de gri ne împiedică să privim dincolo de aparente. Pentru noi e doar o simplă mazgăleală, pentru el e schita in care a ascuns cu dibăcie ceea ce noi ne-am pierdut demult, inocenta.

12/11/2009

Julieta de la trei

bucov 004
Fotografia a fost făcută de fiică-mea

Dl. Lică a trăit toată viaţă la bloc. Nu chiar toată, dar prima parte, aia de la ţară, nu se pune – e prea mult de atunci. A avut parte numai de blocuri tip cutie de chibrituri. A stat la diferite etaje, a deschis şi a închis tot felul de uşi, a luptat cu igrasia şi cu gândacii de bucătărie, a inundat şi a fost inundat. Şi a iubit, Doamne cât a iubit! Căci, spune dl. Lică, nimic nu e dacă dragoste nu e, iar dacă dragoste e, atunci blocul de zece etaje, care e ca trupul, se însufleţeşte. Însă, mormăie Lică, acum mai cinic, cum naiba să-ţi imaginezi o Julietă în balconul scorojit de la trei?

11/11/2009

Muc cel mic pe scăunel

Am un aparat de fotografiat. Nu e de jucărie. L-am primit când m-am făcut mare. Da, am împlinit cinci ani, şi? Îmi place să fac poze. Îmi plăcea mult să fotografiez cu aparatului lui tati. Acum e altfel. Nu mai pot să pozez chiar orice. Trebuie să fiu atentă. Are dreptate şi tati: trebuie să mă gândesc un pic înainte de a face click. Fratele mei zice că am făcut o rimă. Eu vreau să fac poze frumoase. M-am hotărât, voi fotografia jucăriile. Nu pe toate, că n-am destui giga. (Nu ştiu ce-s ăia, dar îmi place cum sună.)

muc cel mic
Fotografie de Carina

11/11/2009

Cum s-a golit jumătatea plină

Domnului Lică îi place vinul roşu. Îşi torna, mereu, în două pahare, deşi e singur. De data asta, e năpădit de pesimism, chiar dacă vinul din sticlă ajunge abia pe la mijlocul etichetei. „Sticla e pe jumătate plină. N-am cu cine”, îsi spune. Atunci, între primul şi al doilea pahar, o vede trecând pe văduva contabilului Fişic. N-are nimic pe sub tricou. „E pe jumătate goală”, îşi spune, devenind optimist.

10/11/2009

De două ori câte 500 de semne despre PA

Postez câteva idei de Teorie a PA-ului, întrucât au fost destul de multi care au întrebat, în ultima vreme, ce e, dom’le, PA-ul si cu ce se mănâncă?

1. Acolo de unde vine PA-ul, ca gen literar (sic!), definiţia principală, scurtă, concisă, e „maximum 500 de semne”. Primul PA pe care l-am scris pe acest blog a fost măsurat de maşinăria wordpress. Au ieşit 82 de cuvinte. Dar nu asta e important. Pot fi şi 100 de cuvinte, dacă altfel nu se poate. Importantă e ideea unui text foarte scurt, arhiscurt, care să spună multe în puţine cuvinte. Care să sugereze. Să trezească o poftă. Să incite, să excite, să provoace imaginaţia cititorului, să-l facă să continue povestea, în mintea si-n inima lui.

2. Despre genul literar cu pricina: pahiliteratura. Există entuziaşti care văd deja un viitor şi care vorbesc deja despre un gen literar. Şi există realişti care spun că e cazul, măcar, să apară o carte-două, o cronică-două. E clar: ne trebuie pahicritică şi ne trebuie pahicritici. În orice caz, eu sper ca PA-ul, ca specie literară, să nu rămână ceva doar la nivel de blogereala (deşi n-ar fi de colo nici aşa!). Sper să publicăm, în curând, cărţi de PA-uri. Deci, îmi place să cred, se poate.

08/11/2009

Nuiaua ruptă din rai

A.
I-a întins un măr. A rupt o nuia.
S-a întins mai mult. A căzut.
Se-ntindea după ea.
Şi-a rupt o coastă.
Da, îl durea.
Nu ştiu cum, dar din coastă
s-a procopsit cu ea.

Din măr rămăsese gustul.
Era relativ gustos.
Mărul.
Însă cam şerpos.

Din nuia rămăsese un şuierat.
Cam pripit, dacă mă-ntrebaţi.
Dar binemeritat.
Desigur.

Doar suntem între bărbaţi.
Suntem macho.
Am fost în Rai.
Ne-am ales cu nuiaua.
O, vai!

B.
I-a întins un măr. A rupt o nuia. S-a întins mai mult. A căzut. Se-ntindea după ea. Şi-a rupt o coastă. Da, îl durea. Nu ştiu cum, dar din coastă s-a procopsit cu ea. Din măr rămăsese gustul. Era relativ gustos. Mărul. Însă cam şerpos. Din nuia rămăsese un şuierat. Cam pripit, dacă mă-ntrebaţi. Dar binemeritat. Desigur. Doar suntem între bărbaţi. Suntem macho. Am fost în Rai. Ne-am ales cu nuiaua. O, vai!

NOTĂ.
Am postat şi varianta „proză”. Care arată mai bine, A sau B?

06/11/2009

Tămâia diavolului

Toată lumea aştepta. Cei din cor aveau vocile încălzite, rudele şi invitaţii jucau de pe un picior pe altul, scoţând aburi la fiecare vorbă şoptită. Cei mai pioşi se rugau în gând, miresei i se făcuse frig, mirele râdea tâmp. 
Fane Ochi trăgea cadru după cadru. Doar naşul îi spusese clar: „Pozezi tot!”. Din una-n alta, s-a strecurat în altar, de unde ieşea un fum uşor, fum de tămâia diavolului. „Nu mă fotografia cînd fumez, te rog, că Tata nu ştie că fumez”, i-a zis popa, stingând chiştocul.

05/11/2009

Un copil mare

Domnul Lică e încruntat. Scotoceşte prin memorie ca să-şi afle cea mai veche amintire. Deodată se înseninează. Parcă vede căruciorul cu acoperiş din muşama, albastru, roţile cu spiţe lungi, parcă aude cum oamenii întâlniţi prin parc o întreabă pe maică-sa: „ Nu e, totuşi, prea mare să-l plimbaţi în cărucior?”.

(Text inspirat dintr-o amintire a lui Vlad Craioveanu, rostită la Radio Guerilla)

04/11/2009

Primul urcuş pe vârful Retezat

Îmi scuipam plămânii de mi se uscase gura. Îmi bubuiau tâmplele. Îmi ţineam strânsă inima în tricou, sub cureaua de la rucsac. Îmi curgea în ochi toată apa băuta la tăul Ştevia.
Luptam pentru fiecare centimetru pe care îl urcam şi cu fiecare metru cu care încrederea îmi cobora. Nu-mi mai doream nimic, decât să scap de asta.
Când am ajuns pe vârful Retezat, mi s-a părut că nu mai ştiu nimic şi că am aflat totul, o, Doamne!