Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Vă propun să ne mai jucăm încă o dată, asa cum am făcut-o în urmă cu niste zile.
Vă astept sa aduceti aici, la comentarii, un link către orice articol doriti, aflat pe blogul vostru. Lângă link asezati si titlul cu pricina. După două-trei zile voi posta toate aceste linkuri, încercând să încheg o poveste cu cuvinte date (titlurile voastre).
Precedentul experiment, aici.
La mulţi ani, dragii mei! Mă bucur să-mi amintesc lectura din cartea de Citire (clasa a treia?) în care un copil striga chestia din titlu, din cârcă de la taică-său. Îmi imaginam atunci că sunt eu însumi prichindelul si pronuntam dodoloaţă cu o satisfacţie pe care mi-e greu s-o descriu acum, când sunt cal bătrân. Îmi plăcea forma rotundă a României si felul în care îmi vorbeau tatăl meu si dascălul de istorie, câtiva ani mai târziu, despre Basarabia. Asadar, trăiască România dodoloaţă!
NOTĂ. Ascultam dimineată la un radio, cred că la Realitatea FM, un nene care era supărat că multă lume lucrează azi. Nu cred că ziua liberă e pasul suficient pentru ca românii să-si sărbătorească ziua, dar ar putea fi un început. Zic asta pentru că azi, când veneam la serviciu (sic!), am văzut destul de multi oameni iesiti la fumat, semn că selucrează si la HP 😉
UPDATE.
Am pus acest text si dincolo. Apoi am căutat pe google referinte la dodoloaţa noastră. Am găsit astfel o însemnare făcută în urmă cu doi ani de Richie. El povesteste că a făcut un drum la Alba Iulia împreună cu patru prieteni găsiti în urma unui anunt pe blog. M-a impresionat chestia asta. Stiu, uneori sunt sentimental.
Pentru un intelectual, pentru o personalitate gata să devină un reper de moralitate, cel mai mare risc este să înceapă să laude pe cineva aflat la putere. Riscă să parcurgă rapid drumul de la credibil la penibil.
Ca să îndulcesc un pic tonul, trebuie să vă spun că există si o altă abordare. I-am spus metromaidanezul, specie pe cale de aparitie.
Pe scurt, se pare că maidanezii ar fi mai inteligenti decât multe rase de câini, gratie conditiilor vitrege în care trăiesc (jungla orasului). Un lucru e sigur: traversează pe zebră!
Fotografia a fost făcută de amicul meu Remus Suciu, în Hunedoara
Pe lung, puteti da un click aici. Am mai abordat fenomenul, e drept, mai altfel, într-un PA.
În urmă cu ceva timp (au trecut fix sase luni de atunci!) am intrat într-o mică (dar vioaie) si foarte scurtă polemică pe blogul Lorenei. Pe scurt, la un articol al ei, am emis următoarea teză:
„Dragostea se poate transforma în ură, mai degrabă decât în indiferență. Cu cât dragostea e mai mare, cu atât șansele să devină mai degrabă ură decât indiferență sunt mai mari.”
În replică, Lorena a spus:
„Imi pare rau, “calinhera”, nu sunt de acord cu ceea ce spui tu. Cum putem degrada un sentiment atat de sublim ca iubirea, reducandu-l la ura. Pentru mine ura, agresivitatea fac parte din sentimentele care degradeaza fiinta umana. Iubirea nu poate fi degradata…ea se poate singe…dar niciodata uitata.”
Desi mi-am propus să explic încă de atunci de ce cred că e corect ce spun, s-a întâmplat să mă iau mereu cu altele. Revin astăzi, când am de scris un comentariu greu, despre alegeri. (Dacă asa s-a nimerit, înseamnă că asa trebuia să se întâmple)
Explicatia mea e simplă, ca un PA: dragostea, fiind cel mai intens sentiment, nu poate esua în indiferentă. Atunci când iubesti total rupi toate puntile dindărăt. Nu mai există pasul înapoi, nu te mai retragi. Iubesti si gata, sută la sută. Uneori, se întâmplă ca lucrul ăsta, dragostea mare, să nu tină la infinit. Când dragostea e totală, asteptările sunt, si ele, uriase. Dacă, dintr-un motiv sau altul, sunt înselate, dezamăgirea e si ea imensă. Unii se sinucid, unii se îmbată, altii, simtindu-se trădati, pun semnul minus sentimentului total, care se transformă în ură. Iubirea transformată în ură (două sentimente la superlativ) e ceva mult mai logic decât stingerea pur si simplu a iubirii.
P.S. 1 Ura care a fost initial iubire nu înseamnă neapărat un sentiment manifestat explicit. Dar această ură legitimiează, cumva, iubirea, ca sentiment puternic. Altfel, nici iubirea n-a fost imensă, ci doar romantică.
P.S. 2 Cred si în ura care se transformă în iubire.
M-a iscat dAImon la o discuţie despre scrisul de mână. Povestea lui mi-a amintit un gând mai vechi, vechi de vreo treizeci şi ceva de ani.
Este vorba despre scrisul de mână.
Mi-amintesc orele de caligrafie din clasele I-IV în care mă străduiam să rotunjesc literele, să fac toate buclele alea cât mai bine. Şi-mi amintesc încântarea din clasa a V-a, când nimeni nu mai stătea îndărătul meu să verifice cum scriu, ci doar ceea ce scriu.
M-am întrebat mereu cât de departe a ajuns Angela, colega mea din banca din spate, care caligrafia fără cusur, ale cărei caiete de scriere, ireproşabile, erau mereu date exemplu.
La ce foloseşte să faci un perfect H de mână sau S de mână pe care n-o să-l mai foloseşti, în felul ăla abecedăresc, deloc? Nu-i, oare, aiurea să sileşti copiii la astfel de detalii puţin trebuincioase în loc să încerci să-i obişnuieşti cu ideea că învăţătura le foloseşte în viaţă? Ce înţeleg copiii din această caznă? Oare nu doar că şcoala e aiurea şi stupidă?
OK, caligrafia e o artă, adică era prin Evul Mediu. Acum există fonturi.
NOTĂ. Am găsit aici exemplul de mai sus şi cele de mai jos (mi-e mai simplu aşa decât să scanez abecedarul) şi, pentru cine doreşte, un îndrumar de caligrafie.
Un coleg şi-a dus fiica la şcoală. Grămadă de copii şi de părinţi la intrare. Nu trece nimeni decât după ce e consultat sumar şi dat pe mâini cu o supersubstanţă.
Copiii mai mari se amuză, cei mai mici sunt un pic speriaţi. Câţiva părinţi, uşor nervoşi. Sunt cei care întârzie la serviciu. Nervoşi, dar înţelegători. Ştiu că virusul A/H1N1 bântuie prin ţară, că e nevoie de măsuri ferme şi că persoanele cele mai expuse sunt copiii.
Fata colegului meu, după ce trece cu brio „testul”, îşi ia la revedere de la taică-său şi îşi trage nasul. E un tic nervos. Ghinion: gestul e surprins de medicul şcolii, care sare în faţa ei. „N-ai voie să intri în şcoală dacă n-aduci adeverinţă de la medicul de familie”, îi zice, vigilent. „Dar n-am nimic, m-aţi controlat adineauri, aşa-mi trag eu nasul, nici muci n-am”, răspunde fata. Însă medicul rămâne neînduplecat.
Prin urmare, colegul meu rostogoleşte o înjurătură mică, îşi ia fiica şi o duce la medicul de familie. Aveau o relaţie familiară, el şi medicul, fireşte. Stă la coadă, îi vine rândul, intră. Îi spune omului păsul, zâmbind, ca şi cum ar fi povestit o glumă proastă. Proastă, dar glumă. Medicul de familie se dă, însă, îndărăt. „Nu pot să vă dau adeverinţă!”, zice. Scoate o foaie dintr-un sertar, scrie ceva pe ea, ştampilează şi zice, întinzând foaia, cu vârful degetelor: „Trebuie să mergeţi la Balş”.
Vrând-nevrând, colegul meu îşi ia din nou fiica şi merge la Spitalul de Boli Infec ţioase, unde stă la coadă, de-a lungul unui hol lung, alături de câteva zeci de oameni. Unii tuşesc. Unii ştiu totul despre gripa cea nouă, mai bine chiar decât medicii. Se simt importanţi când le dau explicaţii celorlalţi. Alţii sunt nervoşi. Au treabă şi, într-un fel, se simt ca într-un film SF.
În fine, în atmosferă pluteşte o oarecare teamă. După alte ore de aşteptare, colegul meu intră în cabinetul de la „Balş”, împreună cu fiică-sa. Medicul, vădit obosit, întreabă: „Care-i problema?”. Colegul meu povesteşte tărăşenia. Nu mai e amuzat. Acum e nervos. Dar îşi ascunde starea, medicul din faţa lui n-are nicio vină. „Asta-i culmea, domnule!”, zice medicul de la „Balş”. Pare că-i vine să râdă. Un fel de râsu’-plânsu’. Priveşte fata. „N-are nimic, dar o voi consulta, dacă tot aţi venit până aici. Până la urmă, asta e procedura, aţi intrat, vă consult. Dar, vă spun, au înnebunit cu toţii, o să ne omoare isteria asta”, mai bombăne el.
Bineînţeles că fata n-avea nimic, era sănătoasă. De ieri, n-are nimic cu hârtie la mână. Mă rog, nu vreau să cobesc, dar n-aş băga mâna în foc că acea hârtie a protejat-o de toate tusele prin care a trebuit să treacă din momentul în care vigilentul medic şcolar n-a vrut să rişte s-o lase în şcoală.
Duminica trecută mi-am aşezat copiii pe canapea şi ne-am uitat la oscarizatul „Vagabond milionar„. (Mi-am adus aminte de această fază după ce am citit ceva la Maria Postu.) Îl văzusem şi insistasem vreo opt-nouă luni să-l vadă şi ai mei. Degeaba. Trebuia să le spun să nu care cumva să se uite, ca să obţin efectul contrar. Dar nu mi-a trecut prin cap să aplic schema asta simplă.
Am avut, totuşi, o satisfacţie pentru care, cred, a meritat să aştept o viaţă de preom (Aici e alt subiect la care nu mă refer însă acum.): „Tati, am înţeles de ce ai vrut de-atâta vreme să ne arăţi filmul ăsta”, mi-a zis fiu-meu. Cei doi fraţi din film tocmai evadaseră din „lagărul cerşetorilor”, fiind pentru prima oară fraţi cu adevărat.
Avea vreo 40 de ani, păr rosu. Era înaltă, pistruiată si se străduia să vorbească limba română. Puternic accent englezesc. Voia să ajungă la Eroilor. Am oprit-o să urce în metroul din care tocmai coboram. I l-am indicat pe celălalt. Mi-a multumit de parcă i-as fi dat apă. Atunci mi-am dat seama că gresisem. Eram captiv lecturii tocmai întrerupte, probabil de-aia. Mi-am cerut scuze, i-am spus că am gresit. M-a privit cum sunt priviti băstinasii si mi-a multumit cu indulgentă, de parcă în apă ar fi fost mormoloci (adică, deh, asa beti voi apa, cu mormoloci). S-a îndepărtat zâmbind amabil. Fireste.
Aşa zisa mea erudiţie e o glumă proastă
în faţa acestui zid de piatră năpădit de smochini
la care, dacă ai cap, îţi dai căciula jos şi te închini.
Bărbatul care l-a ridicat nu ştia carte. Ştia să pescuiască,
ştia să întindă plase pe sub măslinii din deal
ştia să-şi bucure nevasta, banal.
Ştia să jupoaie caprele la vremea potrivită
şi ştia să aşeze o piatră peste alta, uneori,
la mijlocul distanţei dintre linia mării şi nori.
Zidul năpădit acum de smochini a cunoscut marele cutremur.
Atunci, pietrele s-au aşezat mai bine,
de parcă s-ar fi închegat un fagure de albine.
Zidul acesta a sprijinit-o pe fata cu ochii negri
atunci când bărbatul ei a rămas pe mare.
Durerea ei parcă a intrat în zid. Iată o piatră pe care o doare.
Într-un fel, zidul acesta năpădit de smochini
a adunat în el atât de mult vânt și ploaie şi durere
încât a ajuns ca o civilizaţie dezvoltată până la supremă tăcere.
Cunoasteti vorba aia, că, după ce dai mâna cu cineva celebru, nu te-ai mai spăla un an, să nu piară senzatia. Oare omul ăsta pictat cu ce sentiment îsi spală câinele de pe pumn?
Hai, noroc! Adică, eu n-as da mâna cu vulturul ăsta plesuv. Pentru că mi-as vrea-o înapoi, intactă.
Voi publica, în acest weekend, niste picturi pe mână. Să zicem, la zece seara si la zece dimineata. Le-am primit prin e-mail. Presupun că e o serie care a circulat mai mult decât de la G.P. până la mine. Dacă sunteti multi care le-ati mai văzut, mă voi opri. Dacă stiti cine sunt autorii (pictură + foto), vă rog să-mi spuneti.
Am în memoria telefonului numere ale unor apropiaţi care au murit. Ştiu că niciodată n-o să le mai folosesc, dar nu le pot şterge. Dacă aş face-o, aş accepta că ei au murit.
În satul Marginea, de lângă mănăstirea Suceviţa, am fotografiat un contrast: limuzina şi căruţa. Sunt multe contraste acolo. De exemplu, am căutat cu lumânarea case vechi, de Muzeul satului, şi am găsit mai ales viloace frumuşele. A mers bine turismul în zonă, s-au tăiat ceva păduri şi s-au întors oamenii cu bani de pe şantierele italiene şi hispanice. Oricum, e plăcut, iar kitschul local – acceptabil.
Zilele astea două din urmă pare că m-a preocupat, habar n-am de ce, problema părului. A fost acel PA despre părul lung scurtat şi dilema „mai scurtez o dată sau las să crească”, a fost celălalt PA, cu cea mai simplă coafură şi a fost comentariul Micului Prinţ („părul scurt este banal”), căruia mi-am permis să-i răspund, beneficiind de oarecare experienţă în domeniu: „O fi el banal, dar să vezi cum e când nu e!”.
Discuţia a fost dusă de Maria Postu către tărâmurile feminităţii care poate sta (şi) în podoaba capilară.
Recunosc, e un subiect mai de fete, aşa, dar trebuie să încercăm şi noi, bărbaţii, să mai înţelegem câte ceva. Nu?
Ploua mărunt, atât de mărunt încât ploaia intra în buzunare, făcând mici bălţi. Şobolanii urcau, vânjos, pe harta patriei. O ţară frumoasă ca o zi de octombrie însorită şi bogată ca o iarnă cu crivăţ. Amurgul amintea de clima temperat continentală ca-n lecţiile de geografie din şcoala veche. Acum şcoala e în manele şi în tevebingo. Acum nu mai au speranţă decât naivii şi aceia care, uitând să plece, au rămas să facă lumină, noaptea, cu cheliile lor ca nişte girofaruri ridate. Coafurile lor simple sunt petele de culoare ale unei ţări ca o ploaie cenuşie în care, culmea, încă se mai nasc copii.
Sorin a început să mă/ne răsfete. Am primit două fotografii de la el, însotite de următoarele rânduri:
„Pentru ca astazi (n. mea – ieri) viitorii studenti participa la festivitatea inmanarii carnetului, uite doua imagini pentru blog. Am intrat in Europa, bine ca nu au fost victime.”
„PA-uri si mirări”. Foto: Sorin Stanciu
„Alt semn, altă mirare”. Foto: Sorin Stanciu
Călin Hera. PA-uri şi mirări 