Stai și asculți ploaia. Un un limbaj sacadat. Îți tremură colțul de sus al buzei; ar vrea să spună parcă ceva (neapărat). Ud leoarcă ești. Și singur pe afară – în mijlocul bălții rotunde (ca o poveste circulară).
Ar fi normal să tremuri. De frig. Să te doară. Să intri-n trepidație. Să-ți sară stropi de apă din haine – ca țepii scăpați de gravitație. „Eu sunt aici, vă strig, vă chem după nume, să ne uităm în jur cum plouă. Cu spume!”. Poți face asta, desigur. Sau ai putea să nu mai spui o vorbă (privind lung după ea).
Călin Hera. PA-uri şi mirări 