Trăia odată un om cu suflet mare. În afară de suflet, avea și o gură mare. Imensă. Ar fi încăput lejer în ea un pescar, o balenă, niște câini și încă ar mai fost loc de rafturi întregi cu texte scrise mărunt (gura lui mare se exprima în scris).
Într-o zi, a luat din ghiveciul cu mușcate un pumn de pământ udat potrivit și a făcut o biluță peste care a suflat. Așa a apărut un nou om (cu suflet mare) – după chipul și asemănarea sa. O femeie, mai precis (fiindcă îi pusese fustă). Avea cu cine vorbi.
Au urmat conversații lungi, pline de patos. Fiind vorba de același creator, conversațiile ar fi putut avea loc în gând. Eventual s-ar fi putut spune doar niște inițiale și celălalt ar fi știut ce urmează. Dar discuțiile erau pretutindeni și din ce în ce mai lungi. Omul cu suflet mare începuse să se simtă stingher; femeia îl domina. Vorbea mai mult. Aproape că nu se oprea din povestit.
Așa că, într-o altă zi, a mai făcut o biluță din pământ de flori, peste care a suflat. Și tot așa, până când aproape toate vocile din gura și din capul lui au căpătat câte un personaj.
Deși erau făcute după chipul și asemănarea sa, s-a constatat că unele exemplare mai noi nu mai aveau sufletul chiar atât de mare. Dar erau răi de gură și câteodată cam știrbi.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 