Foarte pe scurt: povestea filmului Silver Linning Playbook nu e foarte complicată, ba, pe alocuri, devine previzibilă. Chiar şi aşa, nespectaculoasă numaidecât, povestea are foarte multe vârfuri (e vorba în special de scenele de Niro, dar nu numai), are dinamism (dat inclusiv de faptul că în mare parte din film protagoniştii aleargă, dansează, fac exerviţii fizice) şi beneficiază de trei actori cărora rolurile le-au prins mănuşă. Mă refer, desigur, la nominalizaţii la Oscar Bradley Cooper, Jennifer Lawrence şi Robert de Niro.
După ce am văzut filmul prima oară m-am mirat un pic văzând numeroase nominalizări la capitolul Comedie. Apoi l-am povestit cuiva. Am făcut-o cu bucurie şi am observat că persoana căreia îi povesteam râdea cu poftă de fiecare dată când vorbeam despre fazele în care personajul de Niro era în transă în timpul meciurilor la care paria. Aşa am ajuns la o a doua vizionare, am aşteptat fazele cu pricina şi m-am amuzat.
Am găsit pe imdb şi câteva gafe (sunt inevitabile) – de exemplu, peisajul primăvăratic de Halloween, jacheta de pe trupul sportiv al lui Pa, care ba e, ba nu e, cu ocazia cinei de la Ronnieşi Victoria şamd.
Recunosc, am „atacat” cu un uşor scepticism filmul lui David O. Russel. Nu mai aveam chef de filme cu nebuni. În plus, Bradley Cooper nu m-a impresionat niciodată prea mult. Jennifer Lawrence, în schimb, îmi plăcuse în Winters Bone şi eram curios cum e rolul secundar al lui Robert de Niro.
Până la urmă, însă, Silver Linning Playbook este preferatul meu pentru Oscar 2013, alături de Life of Pi, cu mare deosebire că în cazul lui SLP aş vota liniştit pentru cel puţin trei premii.
Notă. Am mai scris despre Django Unchained. Am mai văzut Lincoln, Angro. Am început Zero Dark Thirty.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 