Dacă-l vezi pe stradă, nu dai doi bani pe el (de Nigel Kennedy vorbesc). Dacă-l vezi pe motocicletă, zici că-i de-acolo. Dacă tipul ia o vioară în mână, te-a dat gata!
Captură din filmul „There's something about Mary”
L-am așteptat vreun sfert de oră. Apoi a venit. Cu pantalonii lui cu ținte și cu ghete de rocker. Cu frizura punk și părul ridicat ca a lui Cameron Diaz în „There’s something about Mary”. În fine, ați reținut ideea.
P-ormă n-ar mai fi atât de multe de spus.
Omul a început să cânte (la o vioară Laufont Guarneri „del Gesu”, am aflat). La început, Bach. Știu că sună banal, dar tipul chiar a umplut scena, de parcă ar fi fost, în vioara lui, o orchestră. Apoi și-a prezentat prietenii din Nigel Kennedy Quintet. Nu-i înșir, că nici nu le-am reținut numele.
Apoi a început ceva așa, ca o ploaie în pădure. Întâi vioara, care a umplut totul, ca la început, apoi, când credeai că nu mai e loc de nimic, au intrat în peisajul muzical, pe rând, contrabasistul, pianistul, saxofonistul, bateristul. Imaginați-vă că fiecare spectator s-a umplut de muzică, vrând-nevrând.
Câte un leu pentru fiecare minut de prestație de la fiecare spectator
Ceea ce mi-a plăcut la tipul ăsta e că n-a făcut caz, nicio clipă, de faptul că e genial. Poate, zic poate, și-a îngroșat un pic latura excentrică. Atât cât să dea bine la spectacol. Fiindcă a fost un spectacol fără pretenții de ștaif, dar cu imens ștafi artistic.
Una peste alta, a meritat fiecare leu pe care l-am plătit (chiar m-am gândit că omul & trupa au primit câte un leu pentru fiecare minut de prestație de la fiecare spectator).
Călin Hera. PA-uri şi mirări 