Dacă vrei să vezi emoţie, mergi la aeroport-sosiri! Preferabil e să fii calm, relaxat, să nu-ţi aştepţi copilul de peste mări şi ţări sau soţul sau logodnica. Altfel, vei deveni tu studiu de caz.
Am văzut, la aeroportul din Cluj, într-o zi oarecare de vineri, la o oră oarecare din jurul prânzului, emoţii.
Mame şi taţi nerăbdători să-şi vadă copiii întorşi din cele zări. Ele, făcând din instinct câţiva paşi înspre aşteptaţi, cu cerceii zdrăngănind, cu coafurile pregătite cu grijă scuturându-se, în momentul în care aceştia au apărut dincoace de uşile glisante. Ei, demni, înlemniţi, cu bărbiile tremurate în încercarea de a-şi opri lacrimile, apoi izbucnind în îmbrăţişări ferme, topindu-se apoi, când nu-i vedea nimeni, pentru că acela care conta era în braţe.
Femei care, cu câteva minute înainte erau cenuşiu-preocupate, devenite brusc frumoase, strălucitoare, datorită fericirii de a-şi revedea iubiţii (cred că aşa poţi testa dacă doi oameni se iubesc cu adevărat: studiindu-i înainte de revedere, în momentul ei şi imediat după).
Mie mi s-a părut fascinant, mai ceva ca un film cu actori celebri.





