Un lucru anume te frapează în Barcelona, dincolo de bulevardele largi din zona turistică, portul care te atrage magnetic, şmenarii de pe Las Ramblas atmosfera destinsă, vremea călduroasă, care-ţi trezeşte un chef de îngheţeată greu de ostoit: faptul că oraşul este stăpânit de admiraţia faţă de doi artişti. Unul a dat o tuşă specifică locului (în urmă cu o sută şi ceva de ani), celălalt îl face să tresalte, acum, a ole!
M-am nimerit în Barcelona la mijloc de luna mai, tocmai când CF Barcelona îşi adjucase titlul. Am văzut oameni pe care lucrul ăsta îi făcea, pur şi simplu, fericiţi. Şi sute de turişti care participau la acest spectacol al fericirii; de exemplu, achiziţionând tricouri cu Messi. Ştiu de la amicii mei mai cunoscători ai fenomenului că Barcelona (echipa de fotbal) n-ar fi ce e fără Xavi (sau Iniesta). Ei spun că, dacă în locul lui Messi, pe poziţia lui, ar fi alt fotbalist, acela ar fi considerat marele rege, că jocul echipei e construit astfel încât să facă vedeta să strălucească mai abitir. O fi. Important e că în locul lui Messi e chiar Messi şi că omul îşi face treaba.
Opera lui nu va dura cât a lui Gaudi, desigur, dar acum e dominantă. Poate şi aici trebuie înţeles geniul lui Gaudi: e cel puţin la fel de pomenit atunci când vine vorba despre Barcelona pe cât Messi, într-un moment în care fotbalistul e la apogeu. Am zis că e pomenit. Poate că nu ăsta e cuvântul. Poate că microbistului din Giuleşti puţin îi pasă de Gaudi. Dar în Barcelona respiri atmosferă gaudiană, de la Casa Calvet, la Casa Mila, Sagrada Familia la Park Guell. Şi asta se întâmplă deşi oraşul a cunoscut geniul unor Picasso sau Dali, ca să-i pomenesc pe cei mai celebri.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 