Public acest text pentru a treia oară pe acest blog. Prima oară l-am publicat, ca editorial, într-o revistă dedicată PA-urilor, Letopisetul Pahico îi zicea. Chiar, poate n-ar strica să vă arăt, cândva, colectia de letopisete. Revenind la textul ăsta, vă spun că, atunci când l-am scris (si ceva vreme după) mi s-a părut că ar putea reprezenta prefata unei cărti de proză arhiscurtă (dar as mai edita, pe ici, pe colo; de exemplu, experienta oferită de acest blog si prietenia cu voi e de neocolit).
Dar vreau să deschid o discutie despre Teoria PA-ului.
Asadar, iată:
Cum să şlefuieşti un microcip
Dacă ar trebui să mă descriu, aş zice că sunt un tip cu programul încărcat. Genul „vreau o zi cu măcar 25 de ore”. Când apuc să văd un film la TV, aproape niciodată nu-l văd cap-coadă. Pierd începutul, finalul, ori le pierd pe amândouă. De cele mai multe ori, văd doar o bucată din cuprins.
Prima oară, chestia asta m-a enervat. Acum mă fascinează. Mi se pare ceva foarte rafinat să reconstruiesc povestea, în mintea mea, aşa cum îmi imaginez că ar fi trebuit să se desfăşoare până în momentul în care o văd la TV. Să descopăr şi să încerc să înţeleg personaje despre care n-am suficiente elemente sau nu le am, în orice caz, pe cele la care a avut acces telespectatorul obişnuit.
Cine e mai câştigat? Eu, că-mi pun la lucru imaginaţia ori, vorba aceea, creativitatea, sau vecinul meu, telespectator normal, că-şi îmbogăţeşte cultura generală şi nu e condamnat doar la propriile-i idei?
Călin Hera. PA-uri şi mirări 