deci (îi zic):
domniţă scumpă am inima
zăvorâtă îndărătul zalelor de fier
dar gropiţa din obrăjorul tău stâng mi-a
topit-o
şi s-a scurs în pământ
de unde au răsărit florile astea
vesele pe care te rog să le prinzi în păr
să nu te vadă
pentru că ar păli în faţa frumuseţii tale neasemuite
iar ea râde (clipind ştrengar) şi fuge
lăsându-mă
cu florile în mână
apoi se întoarce ia buchetul
şi-mi trimte un sărut (prin aer)
lăsându-mă nătâng
şi pe gânduri:
ce-a putut vedea ea (din mine)
în afară de armură
şi dacă m-a confundat cu altul?
NOTĂ.
Acest text există si în varianta PA niţel mai vechi, dar tocmai i-am descoperit o aură poetică ce-mi place rău. Pe care o preferati?
P.S. Şi n-am mai postat poezie de multicel:(
Călin Hera. PA-uri şi mirări 