La început i s-a părut simpatic. Era mic, alb, ciufulit (aproape pufos) şi lătra jucăuş, dând din coadă. Ilie Dron, om cumsecade, care salută vecinii, era însă prea cătrănit ca să-l binedispuna atâta lucru. Când, un sfert de oră mai târziu, a observat că tâmpiţii ăia i-au „taiat cablul”, i-a venit să spargă ceva. A auzit lătratul, a coborât, a luat câinele în braţe (potaia s-a ghemuit la pieptul lui), a urcat la ultimul etaj, apoi l-a aruncat pe pufos, în gol. Îi flutura coada, în cădere, dar Ilie Dron încă nu se calmase.
NOTĂ. Textul a fost inspirat de întâmplarea asta.
UTIL.
Episoade anterioare:
– Viata la blog. 365 de secvente
– Electrificare
– Lecturile inginerului de la patru
Călin Hera. PA-uri şi mirări 