As vrea să pot spune în 500 de semne de ce îmi plac atât de mult cărtile lui Constantin Chirită (mi-a plăcut si trilogia „Alb”, dar, fireste, mă refer acum în special la Ciresarii).
Coperta volumului 5 al Ciresarilor. Cam jerpelită, dar foarte-foarte dragă mie.
P.S. Click pe foto pentu imagine mărită!
Prima oară am auzit de Ciresari de la un coleg de clasă (cred că eram într-a doua, spre sfârsit). Tudor îl chema (poate Tudor Silaghi, dar nu sunt sigur). Ne întreceam în lecturi, eram mândri că descoperisem plăcerea asta. Mi-a zis într-o zi că a citit el o carte, Ciresarii, care era despre niste tipi care stăteau cocotati într-un cires si aruncau cu cirese (sau sâmburi) în trecători. Mă rog, ceva de genul ăsta. Mi s-a părut deopotrivă stupid si amuzant, asa că mi-am propus să citesc si eu cartea asta. Dar n-o aveam si nu stiam unde s-o caut si, mândru, nu puteam să i-o cer lui.
Apoi a venit ziua mea. Împlineam 9 ani si bunicul meu mi-a pus în brate un pachet în care am găsit cinci cărti cu coperti albe, cam groase pentru puterile mele de atunci, dar asta nu conta, pentru că era vorba de Ciresarii pe care asteptam să-i întâlnesc.
Rândurile pe care bunicul meu le-a scris pentru mine pe prima pagină a volumului 5 din Ciresarii. Mă bucur să le am, mă simt mai aproape de acel moment si mi-l aduc mai aproape, într-un fel, si pe el
Am fost un pic descumpănit, văzând că nu prea e cu poze (dar la finalul volumului 1 erau niste hărti schitate din care, însă, nu prea reiesea unde stăteau ăia care aruncau cu cirese). În fine, descumpănit sau nu, imediat ce am rămas singur în cameră, după ce au plecat invitatii, m-am aruncat în poveste. Dar, vai! Primele pagini mi-au părut un zid de netrecut. O droaie de rânduri, fără linie de dialog, în care era descris un om bătrân, Mos Timofte, care potrivea ceasul din turnul școlii și avea câțiva elevi preferati. Hmmm! Si am lăsat cartea deoparte.
Abia în vacanta de vară următoare m-am încumetat din nou să încep „Ciresarii”. Am trisat (recunosc acum): am sărit peste introducere. Pe urmă am citit, unul după altul, cele cinci volume, iar când le terminam, o luam de la capăt (nu fiti răi, mai citeam si altceva între timp!). Am numărat 13 recitiri. De fiecare dată descopeream altceva.
Primul personaj preferat a fost, cum altfel?, Tic. Era de vârsta mea, nu? Apoi m-a fascinat Victor. Citeam si reciteam rationamentele lui, până când întelegeam cum a gândit. Apoi mi-a plăcut Maria. N-am văzut niciodată în Ionel eroul nesuferit, tot asa cum nu m-a extaziat niciodată Ursu (mi s-a părut cel mai fals personaj, cel mai putin credibil). Nici cu Lucia n-am rezonat prea bine.
Pe Dan l-am descoperit abia la a treia lectură. Îl consider si azi, la bătrânete, personajul cel mai bine conturat, în orice caz, cel mai spumos, cel mai amuzant.
Am făcut si un clasament al volumelor. Cel mai mult mi-a plăcut, mereu, volumul al patrulea (desi m-a zăpăcit un pic prima parte, în care toată lumea era „deghizată” în Ciresari; dar atunci nu întelegeam prea bine cum e cu vedetele). Îmi amintesc mirarea mea atunci când am descoperit că, în prima editie a cărtii, volumul 4 se numea „Teroarea albă”. Probabil că cenzura l-a obligat pe Chirită ca, la reeditare, să schimbe titlul, ajungându-se la metaforicul „Aripi de zăpadă”.
Al doilea, în ordinea preferintelor mele, a fost vol. 2, „Castelul fetei în alb”. Mi-a plăcut enorm intriga si, mai ales, drumul biletului către ciresari si felul în care ei au dezlegat, pas cu pas, enigma.
Pe locurile 3-4 stau vol. 1 („Cavalerii florii de cires” – pe vechi, „Teroarea neagră”) si vol. 3, „Roata norocului”.
Ultimul volum cred că a fost cel mai putin reusit; cel putin asa l-am perceput eu, adolescentul. Poate că mi-a fost ciudă că Maria s-a îndrăgostit de un babalâc, poate mi-a fost ciudă că s-a terminat povestea sau că toată căutarea din acest volum a fost o nălucire.
Voi ce relatie aveti/ati avut cu Ciresarii?
Călin Hera. PA-uri şi mirări 