La început a fost blogul. Apoi a fost blogrollul, un instrument care te ajută să ajungi mai lense acolo unde găseşti texte care-ţi plac. E simplu. În caul meu, primele două consemnări au fost Alin Fumurescu şi Mihnea Măruţă. S-au adăugat, treptat, Cuburile Angelei, a Anca, Raza de soare şi ceilalţi prieteni din blogosferă. Cercul de prieteni se mărea, fabulos. La fel, blogrollul, alcătuit, cu egoism, pentru uz propriu şi prea puţin pe principiul reciprocităţii (cel puţin în prima fază… Dar şi acum, când sunt bătrân, un sfert de linkuri din blogroll duc către bloguri care nu linkuiesc spre mine, ceea ce mă face să cred, cu sinceritate, că nu sunt destul de bun. La Mihnea în blogroll, de pildă, deşi suntem amici şi în real, nu se află niciunul dintre blogurile mele. Şi? Citesc mai rar blogul lui sau cu mai puţină plăcere? Nu.)
O menţiune importantă: în vremurile romantice, treceam regulat pe la tot blogrollul, şi arătam asta, fără să mă simt obligat să o fac şi fără să simt că vizitaţii ar trebui să se simtă obligaţi să întoarcă vizita. Era, dacă vreţi, egoismul meu: făceam ceva ce îmi plăcea – îi citeam şi gata. Treptat, mi s-a împuţinat timpul şi mi-a crescut blogrollul. Am aflat, la un moment dat, despre ZeList. Am încercat să observ ce face dintr-un blog un blog de succes. Ce au atât de special blogurile din Top 100? Din Top 10? Unele mi s-au părut remarcabile, altele imposibile. Nu era nicio logică.
Apoi am aflat despre valenţele zelistene ale blogrollului şi, ambiţios cum mă aflu uneori (sic!), am deschis o pagină dedicată Skimbului de link. Un compromis, probabil, dar care m-a adus în contact cu câteva bloguri deosebite. Deci nu există alb sau negru. Trăim într-o lume color.
Ca să scurtez, pot înţelege preocuparea de a aduna puncte ZeList. E o joacă, similară celei de a aduna puncte într-un joc fantasy, de pildă. Nu ştiu dacă poziţia în ZeList şi atât poate aduce bani. Îmi doresc să fie aşa. La nivelul meu nu e. Într-un joc există jucători mai pasionaţi decât alţii. Şi asta se ştie. E problema fiecăruia.
Ceea ce observ însă, de-o vreme, e că paginile de comentarii ale blogurilor pe care le mai frecventez (unde e ora 25??) sunt tot mai pline de pinguri. Am senzaţia că ne citim tot mai puţin, cu adevărat, dar ne pinguim tot mai mult. Forma bate fondul, deci. Asta e trist, din punctul meu de vedere.
Am mai aflat, recent, pentru că mi-a spus-o el, că Paul Gabor şi-a ascuns blogrollul. A făcut o pagină separată pe care n-o mai ţine la vedere. Aşa, şi? Păi, nu mai dă puncte în ZeList! Am încercat să râd. Cui naibii îi pasă, într-adevăr, de ZeList?? Vreau să spun, cui dintre cei care îl citesc pe Paul Gabor pentru că le place ce scrie el? Şi eu mi-am propus recent să fac o curăţenie de primăvară. Dar n-am avut timp pentru asta.
Miza ZeList mi se pare minoră. Nu e treaba mea să-i critic pe cei care au scopul de a da bine acolo. E jucăria fiecăruia. Dar sunt amărât atunci doi prieteni ai mei, Vania şi Paul Gabor se ceartă. Paul a ajuns la concluzia că blogosfera e mizerabilă.
Se spune că prietenii prietenilor mei sunt prietenii mei. Dar duşmanii prietenilor mei îmi sunt duşmani? Şi dacă ajung să se „duşmănească” prietenii între ei, ce trebuie să fac? Să aleg unul? Nu. Să încerc să-i împac şi să le spun, cu pritenenie, ce cred eu că au greşit. Cu riscul de a-l supăra pe unul, pe celălalt sau pe amândoi.
Mie mi-e greu să înţeleg, atunci când vorbim despre oameni cu scaun la cap, o ceartă pornită de la un subiect atât de minuscul, cum e ZeListul. Dacă asta ne ţine aici, atunci mai bine plecăm acasă şi cultivăm roşii (de exemplu). Pot înţelege neskimbul de link. Tot aşa cum pot înţelege că oamenii, oricât de maturi ar fi, se pot enerva. Mi-e greu să înţeleg vorbele grele. Detest violenţa, de orice natură ar fi ea. Vreau pace.
CONCLUZIE ÎN CEL MULT 500 DE SEMNE
Blogosfera din jurul meu trece printr-un moment delicat. E riscant s-o numeşti mizerabilă, generalizând, deşi, câteodată, e de înţeles subiectivismul. Preocuparea pentru pinguri alterează atmosfera pentru că poate naşte excesul de zel şi poate da în reproşuri, care pot degenera. Ar trebui să ne întoarcem la text. Bunele intenţii şi bunul simţ sunt necesare. Fără ele, mai bine plecăm acasă. Se spune că scopul scuză mijloacele. Eu cred că scopul e să comunicăm, să ne împărtăşim, să ne perfecţionăm scrisul, să învăţăm, să creştem (nu neapărat în ZeList).
Mi-ar plăcea ca Vania şi Paul să-şi dea mâna sau măcar să nu-şi întoarcă spatele. Sunt oripilat de vorbele grele şi îndrăgostit de întorsăturile de frază măiastre.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 