Îmi scuipam plămânii de mi se uscase gura. Îmi bubuiau tâmplele. Îmi ţineam strânsă inima în tricou, sub cureaua de la rucsac. Îmi curgea în ochi toată apa băuta la tăul Ştevia.
Luptam pentru fiecare centimetru pe care îl urcam şi cu fiecare metru cu care încrederea îmi cobora. Nu-mi mai doream nimic, decât să scap de asta.
Când am ajuns pe vârful Retezat, mi s-a părut că nu mai ştiu nimic şi că am aflat totul, o, Doamne!
Primul urcuş pe vârful Retezat
17 comentarii to “Primul urcuş pe vârful Retezat”
-
Asta e cu urcatul pe munte. Asta vrem, asta avem. Senzatia nu poate fi comparata cu nimic…trebuie sa urci sus ca sa poti privi pana departe…a zis Brancusi, nu eu.
ApreciazăApreciază
-
Călin Hera. PA-uri şi mirări 