Aşa zisa mea erudiţie e o glumă proastă
în faţa acestui zid de piatră năpădit de smochini
la care, dacă ai cap, îţi dai căciula jos şi te închini.
Bărbatul care l-a ridicat nu ştia carte. Ştia să pescuiască,
ştia să întindă plase pe sub măslinii din deal
ştia să-şi bucure nevasta, banal.
Ştia să jupoaie caprele la vremea potrivită
şi ştia să aşeze o piatră peste alta, uneori,
la mijlocul distanţei dintre linia mării şi nori.
Zidul năpădit acum de smochini a cunoscut marele cutremur.
Atunci, pietrele s-au aşezat mai bine,
de parcă s-ar fi închegat un fagure de albine.
Zidul acesta a sprijinit-o pe fata cu ochii negri
atunci când bărbatul ei a rămas pe mare.
Durerea ei parcă a intrat în zid. Iată o piatră pe care o doare.
Într-un fel, zidul acesta năpădit de smochini
a adunat în el atât de mult vânt și ploaie şi durere
încât a ajuns ca o civilizaţie dezvoltată până la supremă tăcere.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 