Călin Hera. PA-uri şi mirări

Autor: ?
Iată-ne în liftul vieţii ataşat la vitrina universului urcând etaj cu etaj către eternitate. Între etaje, cu un impuls nebunesc privirea ta îmi pune diagnosticul cu o acurateţe demnă de un arhitect al universului. Fără să mă întrebi faci incizie pe sufletul meu care se simte de la prima palpare că e făcut cioburi. Mâna ta de modelator al întregului meu univers nu dă greş, cu o singură mişcare pătrunzi şi scoţi cioburile ce mi-au asfaltat sufletul turnând culoare de rubin ce transformă totul în mine.

Orice gest al meu este inutil, ai presărat pe chimia sufletelor noastre stele de diamant din dorinţa de a-ţi îndeplini visul malignizat transformându-mă cu o măiestrie de invidiat în femeia visurilor transparente. Acum poţi vedea inima ce tresare la fiecare privire a ta, masca nu-şi mai are rostul, aortele pulsează sclipiri de viaţă şi cu puterea gândului mă transformi în femeia prin care poţi vedea viaţa ce respiră prin toate cristalele aşezate cu grijă de tine în matca sufletului meu.

Cu mâna dreaptă îmi aşezi buclele într-un colţ al vitrinei dezvăluind locul ce-i dă sufletului vibraţii şi trezeşte în tine dorinţe nebănuite, iar cerceii de safir se topesc la atingerea buzelor tale lăsându-le cale liberă către interiorul sufletului meu. Mâna îşi urmează cursul cu grijă desenat de zâmbetul chipului meu, către bulgării de nea aprinzând flacăra divină în prezenţa degetelor aspre precum coralii de la atâtea incizii sculptate. Visai de secole la această transparenţă, visai neîncetat la aisbergul în care doreai să te scufunzi fericit pentru totdeauna ignorând barca ce striga din toate încheieturile S.O.S.

Atingerea aisbergului declanşeză transformări uimitoare în privirea mea, pe al cărui culoar transparent se preling smaralde care în cădere se transformă în perle ce se revarsă rând pe rând pe podeau liftului declanşând sunete ce vibrează la unison cu sufletele noastre. Mă priveşti adânc şi…

Uşa liftului se deschide brusc iar ochii din faţa usii pătrund dincolo de fiinţa mea transformată de măiestria gândurilor tale. Nu înţeleg mirarea celor din jur , dar radiez de fericire şi prospeţime prin transparenţa ce tu mi-ai dăruit-o.

Autor: cine? cine?? cine???

Cum ? Nu ştiaţi?
Când lumina cade pe sufletul oamenilor transparenţi,
se formează curcubeul!

Autorul poartă o mască, dar numai așa, de chichi, îl recunoști de la marginea orașului de-ai fi

Cum spunea oarecând un poet, noaptea ce trecu nu fu mai deosebită; aşa vin sute şi dispar…

Ca în fiecare an, ca să nu ştie vecinii că suntem singuri de Revelion, am pus îndrăgitele manele cât mai tare cu putinţă şi, din vreme-n vreme, ieşeam în fereastră să strig:

– Băăă! Noi ne distrăm, băă!…

Pentru a mă susţine, soţia chiuia în răstimpuri, iar Nataşa se zbenguia prin toată casa.
Recunosc, maneaua nu este tocmai genul nostru muzical preferat, însă, în ocazii festive, nimeni nu ar crede că te distrezi cu adevărat dacă ar răzbate un alt tip de muzică.

Cu toate că unele vecine îşi petrec majoritatea timpului la vizor, nimeni n-a aflat vreodată cine ne sunt oaspeţii din praznice. De aici, s-au născut felurite legende, cum că am fi vizitaţi de zâne ori de alte entităţi capabile a pătrunde în imobil pe căi oculte.

Către miezul nopţii, am urmărit televizorul, dorind să vedem mesajul domnului preşedinte către Ţară, aceasta şi datorită unui presentiment că este ultima ocazie de a-l mai vedea în noaptea dintre ani.

…Dar, nu l-a arătat! Sau, poate, a fost greşeala noastră, deoarece urmăream canalul Animal Planet. O fi fost pe alte programe…

Cum, de data aceasta, trecerea dintre ani s-a făcut la ora 24, puţin după aceea ne-am mâncat biscuiţii, iar eu am început să mă gândesc ce festin nemaiauzit să trântesc pe blog că s-ar fi petrecut…În cele din urmă, am decis să relatez totul aproximativ aşa cum a decurs, pentru că şi aşa nu ne citeşte nimeni…

Pe vremea cand trecatorii nu shtiau taina de la etajul shapte/
sticlarul modela suflete transparente;
nu se inventase, inca, opacitatea.
Totzi peshtishorii erau in poveste.

Autor: ce surpriză, luați loc, e comod așa? Încă două zile, apoi puteți scoate masca!

Cum adica sa intru in transa ?

Simplu: eu iti spun niste cuvinte iar pentru tine o sa dispara aparenta realitatii pe care o vezi acum.

Si ce am sa vad?

Ceea ce este dincolo de realitate, ca si cum totul ar fi transparent…

Si chiar va deveni transparent?

Aparent nu, dar in mintea ta intrata in transa, da.

Ok. E ciudat, dar ma atrage. Intotdeauna mi-am dorit transparenta….

Ceea ce ti-ai dorit vei primi in timpul transei.

… iar el se relaxa, gandindu-se ca daca ceea ce vede acum ii va conveni mai mult decat realitatea de pana acum, va alege transparenta, chiar cu pretul de a ramane permanent in transa.

Si asa facu. Inca pe jumatate adormit, iesi din cabinetul hipnotizatorului, pregatit sa infrunte altfel lumea pe care o vedea acum altfel. Doar ca, transparent fiind, nici o parte din lume nu ii mai acorda, cel putin aparent, nici o importanta…

Autorul va ieși la iveală exact când va trebui s-o facă

…. Azi a fost racoare . O binecuvantare . Mai ales cand verile se -ntind , levantine, ca un serbet de trandafiri ,poti sa te gasesti intr-o calatorie racoroasa spre miazanoapte, in jocurile Aurorei Boreale cu lumina ,ori sa navighezi spre tarile mirodeniilor, sau ostroavele Antile . Dar calatoria in marea interioara m-a coplesit mereu . Periplu sentimental cu oprire in portul Charme , unde vin corabiile pline de bunatati si noi ! E o placere sa ai prieteni dragi in preajma la o ocazie speciala…

Asa incepe una din povesti , rostita molcom , la adapostul serii , intr-un loc special .

Ne-am asezat comod in fotoliile trase-n stofa rubinie , de jur imprejurul mesei , acoperita cu feta de masa scrobita si ne-am adancit in poveste . Comus , zeul care prezideaza la ospete , ar aparea si el acolo , tocmai cand o salata de rucola parca atunci culeasa dintre straturile de oleandru , ar veni la masa . Insotirea ierburilor proaspete cu pepene galben , cartof fiert si fasole verde ma facu sa cred ca am poposit intr-un orasel tolanit ca o cadana la umbra cedrilor trufasi . Mi-am pus servetul rosu in poala . Schatzi isi incepuse povestea despre ” adevarata Franta ” care , nu se afla la indemana ; nici la Versailles , nici pe malurile Loirei , ci acolo unde se inmoaie pamantul in mare . Ascultam depanarea molcoma a intamplarii ….in timp ce aroma de sparanghel ucis de tanar in crema , pentru placerile noastre , ma face sa pricep efectul otravurilor lui Marie Antoinette . Atat de apetisante , ca nu le puteai resista ! Schatzi isi mai aprinse o tigara , ceru inca un rand de vin si poposi in Cipru ; unde fructul migdalului amarui si melancolic , celebreaza alba nunta cu pieptul de pui . Nas de vaza si codos de exceptie le fusese bechamelul , datorita caruia unirea se facuse pana la capat , adica pana la incantarea papilelor gustative ala mesenilor .

Un trandafir inbujorat , de culoarea visinei putrede anunta placerea ce urma sa vie…..interzis de dulce , a desertului . O placinta cu mere astepta cuminte dinaintea noastra . Deasupra ei , o cupola de inghetata cu aer de baton de vanilie , se topea in zaharul pudra , precum turla bisericii in soarele de august . Alaturi , tarta cu branza ; o foaie in care se rasucisera ceva mascarpone si strugure stafidit se impreuna de zor cu un pui de lele de sos englezesc , tot numai fructe de padure care , poposise prin nu stiu ce intimplare , aci, in farfurie . Le gustaram pe toate , asa cum venea din spusele amicului si, fericiti si usor obositi , ca dupa orice calatorie , coboram in strada sa ne plimbam pe strazile tacute .

Cum fuge timpul : Nici macar sarbatoritul n-a observat trecerea in alta decada ..cu atata charme !!!

Autorul (cine oare? cine oare?) a dat titlul „Omul transparent”. Mi-am permis să modific foarte putin titlul de concurs. Dacă nu e ok, sunt gata să fac ce-mi cere.

sînt omul transparent
cel ce îţi lasă privirile să treacă
spre lumea speranţei imaginată de tine.
doar inima
bate un roşu gelos
pe care vederea nu poate să-l treacă
deschid braţele larg
şi-mi apropii sternul de lacrimile tale
pînă căldura te mistuie
pînă ce ochii îţi devin roşii
iar tu transparentă.

Autorul doreşte să-şi păstreze anonimatul, încă

aceasta este o poveste
o poveste dintr-un film transparent
din vremea când descoperisem că vreau să hălăduiesc
printre pereţi de sticlă în cautarea fericirii

două uşi se deschid în direcţii diferite
peste un covor de neuroni cresc peştişorii de aur
cu tulpină şi frunze de apă
trebuie să ghiceşti
care dintre ei a căzut din poveste
şi ştie să împlinească dorinţele

un bileţel pluteşte deasupra lor
mă chinui să citesc în fugă
„alabalaportocala e o formulă magică”

am uitat să număr de la unu la zece
nu ştiu cum mă cheamă şi nici unde locuiesc
ştiu să pescuiesc
doar în barca de lemn din apele tulburi
lumea îmi spune că visez şi ar mai trebui să cresc
eu îi spun imaginaţie

ieri un trecător trăgea cu disperare
ferestrele care dau spre anticamera iubirii
şi-mi spunea că e zidită
eu am privit la stânga şi am râs
ce poate să facă un copil cu dalta şi ciocanul?
îşi zdrobeşte mâinile
apoi din nisip şi sare înmulţeşte peştii
îşi fărâmiţează picioarele
apoi din var şi siliciu modelează un alt peşte
se dă de trei ori peste cap
până restul de carne devine sticlă
şi râde colorat

trecătorii nu ştiu taina de la etajul şapte jumate
unde suflătorii ştiu că fericirea se ascunde în fiecare peştişor

aceasta este o poveste
de pe vremea când ştiam să stau cuminte
să las sticlarul să-mi modeleze sufletul

Autor: vom afla cine e, desigur!

Omul transparent

Avand planuita o zi caritabila – Mos Craciun prin spital – era convinsa ca ziua urma sa fie una reusita.
Cand a intrat in salon, Speranta nu se astepta sa vada zambete. Stia de la personalul medical situatia lor – erau sufletelele condamnate – copilasi intre 5 si 7 ani, in ultimul stadiu de leucemie.
Doar o pereche de ochi a privit-o cand a spus buna ziua, ai Angelei. Ceilalti dormeau. Mamica o tinea de manuta. De manuta ciuruita de perfuzii. Mana unui omulet greu incercat. Speranta s-a indreptat catre ea.
– Ce faci, Angelica?
– Sunt bine, mosule, raspunse copila cu voce stinsa, in soapta parca. Ma bucur sa te vad – ai venit acum special?
– Cum adica – special?
– Pai nu veneai mereu noaptea? Ai venit acum special la mine, stiai ca maine nu ma vei mai gasi?
Mama Angelei ridica privirea catre Speranta, intrebatoare si tare mirata.
– Dar unde pleci, Angela?
Atat mama cat si Speranta isi indreptara privirile sprea ea, asteptand misteriosul raspuns.
– Iti spun mai tarziu, acum arata-mi ce mi-ai adus! Ai venit singur? Omul Transparent nu a venit cu tine?
– Cine? Omul Transparent?
– Da, mi-a promis ca azi ma ia cu el, acolo.
– Unde, acolo?
– Arata-mi odata, ce mi-ai adus?
– Pai… eu cred ca iti doreai… o papusa Barbie si o trusa de doctor.
– Uraaa… Ce bine stii tu mereu! Pot sa te pup?
O stranse cat putu de tare in bratele ei firave.
– Mami, imi promiti ca vei avea grija de ea? Nu vreau sa se simta singura fara mine.
– Da, mami, dar unde pleci?
– Ti-am mai zis! Plec in calatori cu Omul Transparent, intr-un orasel frumos, cu multi copii, unde nimeni nu este bolnav, nimeni nu este trist si nu plange.
– Cine este omul Transparent?
– Nu stiu, a venit mai devreme si mi-a zis sa ma pregatesc, pentru ca vine mai tarziu sa ma ia. L-am rugat sa astepte sa-mi primesc cadoul mai intai.
Speranta si mama copilului se privira mirate.
Angela se intorsese cu fata la perete.
– Angela, iti este somnic?
– Da, putin! Aaaa… uite, a venit! – si isi ridica privirea spre luminatorul di ntavan.
– Cine, mama? Cine a venit?
– Omul transparent! Ce, nu il vezi? Eu plec, mami, imi dai un pupic?
– Angela, nu este nimeni acolo! Hai, culca-te, vorbim mai tarziu!
Mama isi saruta fetita cu dragoste, o mangaie pe frunte ocrotitor si o privi nostalgic.
Dintr-o data scoase un tipat animalic.
Angela plecase. Cu Omul Transparent. Acum era intr-un loc mai bun, fara durere si suferinta.
Speranta o mangaie pe femeie. Nu stia ce sa spuna.
Nu existau destule cuvinte pentru durerea ei. …
– Acum este linistita.
– Adio, Angela!

Dedicat tuturor sufletelelor care sufera amarnic, fara a avea nici o vina.

Autor: deocamdată anonim

Omul transparent

a şuierat vântul pentru ultima oară,
zăngănitul de lanţuri îmi acoperă cuvintele
când inocenţa lunii separă pământul de cer.
cei vii îşi caută locuri de veci printre regrete
ierburi amare îmi cresc prin lanuri
luând forme de spice.

a şuierat vântul pentru ultima oară,
coliviile sunt deschise, dar nimeni n-a zburat
omul transparent mă priveşte peste umăr
îşi lasă urmele printre rânduri
încercând să scap de-nlănţuirea nimicului,
îi scriu poeme translucide.

Autor: vom afla cine e, la timpul potrivit

Se trezea dis de dimineaţă , de ani de zile încercând să surprindă răsăritul.
Deschidea ochii cu emoţie, şi în tăcerea camerei se auzea doar foşnetul genelor ştergând noaptea de pe cearcănele adânci.
Căuta fereastra aşteptând ca soarele să se-anine de ochiul ei .Dar , ca de fiecare dată, cu privirea cernută prin ochii bărbatului, zărea …asfinţitul.
Am să-mi schimb locul în pat, gândi femeia după încă zece ani,timp în care el deveni transparent precum geamul spre răsărit…

Autor: îl vom afla după jurizare!

Naratorul transparent s-a întâlnit cu noi pe o uliță singuratică, întunecoasă, la umbra unei grădini fără flori. Iarba părea arsă, din loc în loc pământul se răsfrângea ca o rană, răscolit ca de gheare uriașe. Căutaseră cu toată furia, ne explica el tot ce vedeam și simțeam, plutind lent printre noi, căutându-ne privirile. Știam că minte. Ne adusese în colțul ăsta de reculegere doar să trezească atenția cititorului. Nu avea să se întâmple nimic. Aluneca printre noi într-o cheie ușor ironică, știind că astea sunt ultimele lui clipe. Alte tehnici literare vor încolți în sufletul autorului, alte transe de cinism literar ne vor amâna biografiile, în universuri narative mai greu de localizat… Dar acum, mii și mii de clipe de liniște. Atât de transparente.

Autor: veți afla cine după jurizare 😉

M-am reconstruit din cioburi,
Bucată cu bucată,
Vitraliu de sentimente,
Puzzle al contradicţiilor interioare
Şi suflet transparent prin care au putut privi
Nelipsiţii curioşi…
Peticirea constantă nu a atras după sine
Oboseala meşterului sticlar,
Astfel încât, dacă las în urma mea
Frânturi tăioase,
Găsesc timpul necesar pentru a mă apleca
Asupra bancului de lucru numit „eu”
Şi o iau de la capăt cu pasiune sporită.
Sticla din compoziţia mea nu valorează o avere,
Poate fi şi de lampă dacă e nevoie.
Mă şterg din când în când,
Ca să-mi văd mai bine interiorul,
Dau lustru nou frământărilor vechi,
Am uneori intenţia de a intra într-un cuptor,
Spre topire rapidă
Şi îmi imaginez că aş putea deveni
Chiar cristal în urma unei paradoxale reîncarnări
A sticlei personale…
Fiind alcătuit din cioburi, precum spuneam,
Trăiesc fiecare zi prin clinchet.
În nopţile prea lungi devin pahar cu picior
Şi beau gânduri seci, cu dor de beţie cruntă,
Sperând să cad şi să mă sparg
Spre a mă plăsmui la loc, cu răbdare,
Ciob lângă ciob…