Archive for ianuarie 7th, 2009

  |  
07/01/2009

Despre nea. Adica nameti

Ieri dimineata, cand am dus-o la gradinita pe fiica mea, Carina, fulguia. Fulguia de frig, marunt si rar, dar vestea ca „ninge” a facut-o sa sara din pat (altfel mi-ar fi fost mai greu sa o trezesc). Azi dimineata n-a mai nins nici atat, dar cand Carina a deschis ochii asta m-a intrebat, daca ninge.

Cred ca merita vorbit despre fascinatia pe care o au copiii in fata ninsorii, in fata zapezii sau macar a ideii de zapada (cel putin in zona noastra, cu clima care, pe vremuri, se numea temperata).

Ieri dimineata, Carina isi facea planuri, spunea ca vom face om de zapada si era foarte bucuroasa la acest gand (insa nici macar pe parbriz nu se asternuse nea). Adevarul e ca, in vacanta de Craciun, poate cel mai fericiti copiii mei Carina si Radu au fost cu ocazia iesirii de la Ranca unde s-au zbenguit prin zapada.

Zapada, nea, omat, nameti, troieni. Cinci cuvinte frumoase care denumesc acelasi lucru. Aproape ca-mi pare rau ca nu sunt folosite toate frecvent si, da, imi pare si mie rau ca e luna ianuarie si inca nu am avut nea pe strazi, omat pe case, troieni pe marginea drumului, nameti pe dealuri, ca n-am avut din ce sa facem un om de zapada, acolo.

Posted in Mirări | Leave a Comment »

07/01/2009

PA-uri

Amândoi

Era într-o şedinţă când ea i-a telefonat. Era la mall, avea o problemă.
– Ce faci, pui?, l-a întrebat, dar nu l-a lăsat să răspundă. Ajută-mă, nu ştiu unde mi-am parcat maşina.

I-a venit să râdă, s-a abţinut, a întrebat-o pe unde a intrat în magazin, după ce şi-a lăsat maşina, a închis ochii, apoi a ghidat-o pas cu pas. Au ajuns împreună la maşină.

– Parcă ai fi aici, cu mine, iubitule, s-a alintat ea.
– Aşa e, i-a răspuns, acum sunt centura de siguranţă care te strânge în braţe.

.
.
Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic

– Cum îmi stă?
– Grozav.
– Nu era mai frumoasă aia cu bretele?
– Ba da.
– Crezi că se potriveşte cu cizmuliţele alea cu ciucurei?
– Poate.
– Mă duc să probez şi pantalonii. Să-i iau totuşi pe ăştia roz?
– Ştiu şi eu?
– Mda, ai dreptate, nu cred că merg. Îi probez totuşi.
– Bine.
– Mulţumesc, iubitule, că ai atâta răbdare.
– Ei, şi tu.
– De când staţi aici?, întreabă un coleg de suferinţă, după ce tânăra se întoarce în cabina de probă.
– Două ore.
– A ales ceva?
– Încă nu.

.
.
.

Telefonul de la ora opt

Era o seară de joi. Venisem de la birou când a sunat telefonul. Pe vremea aia nu exista telefon mobil.
– Bună, ce mai faci?, mă întreabă o voce de femeie.
– Tocmai desfac o bere.
– Ştii cine sunt?
– Ai o voce foarte plăcută. Dar, mărturisesc: nu-mi dau seama.
– Dacă nu mă recunoşti, înseamnă că m-ai uitat, şi a închis.

Au trecut de atunci 12 ani. Între timp mi-am schimbat locuinţa şi numărul de telefon, m-am însurat, am doi copii şi, uneori, mă întreb cum ar fi fost dacă aş fi recunoscut-o.

.
.
.
.
Separarea părerilor în sat

Preferam să nu se certe, zice cheliosul. Dacă tot s-au certat, era bine să se împace, zice moşneagul. Dacă nu s-au împăcat, măcar să nu se fi despărţit, zice ţigănosul. Dacă s-au despărţit, să fi păstrat decenţa, zice ochelaristul. Dacă decenţă nu e, măcar să fie show, zice bărbosul. Dacă e show, să fie cu strigături, zice tanti Floarea. Dacă e cu strigături, să se audă hăt-departe, zice grăsanul. Dacă se aude în toată valea, măcar să vuiască, zice lunganul. Dacă vuieşte, asta e, zice cheliosul.

Posted in PA/Proză Arhiscurtă | Leave a Comment »

  |