Călin Hera. PA-uri şi mirări

Pot spune că sunt ca un chibrit într-o cutie. În aceste condiţii, care sunt şansele mele? Care trebuie să-mi fie năzuinţa? Să vedem: am fost creat cu un scop precis. Am fost creat să aprind, să luminez, să ard. Am fost creat pentru că omul a inventat focul.

Greşit! Omul doar şi-a dat seama că focul există. Revenind, şansa mea, ca simplu chibrit, e să mor frumos, să fiu folositor, să dau un exemplu celorlalte chibrituri din cutie. Ei, bine, iată un ţel.

„Eram la chioşc, mă trimisese Şefu’ ăl Mare să iau, desigur, apă. I-am vazut pe băieţi grămadă, în iarbă. Era să leşin, deşi, mă ştiţi, sunt ca o stâncă: îi cărau palme lu’ domnu’ Şefu’. Atunci l-am ridicat pe Şefu, i se înâarteau ochii ca, cum se zice, girofaru’. I-am, deh, ars şi eu vreo doua, l-am tras de limbă. Mă rog, până la urmă şi-a revenit, trecuse un sfert de oră. A început să râdă ca, pardon, prostu’. Futu-i, ce căzătură, a zis, apoi a plecat, cam clătinat, dacă mă întrebaţi pe mine. Dacă n-aş fi fost acolo, vorbeam acum despre Şefu’ ăl Mare & Sfânt.”

A auzit un strigăt în noapte. S-a întors din drum. A sunat. Nimic. Putea trece mai departe, dar a deschis uşa. A intrat. Înăuntru, un bărbat. Grămadă pe o femeie.
– Mă scuzaţi, dumneavoastră aţi strigat?, a întrebat-o pe femeie.
N-a fost atent la răspuns. Îi alunecase pălăria. S-a după ea şi, cumva, a căzut peste cei doi.
– L-am imobilizat pe bărbat, deşi mă ameninţa cu o coadă de mătura, şi am recuperat pălăria, avea să declare apoi.
Dar în cameră nu fusese nicio mătura, prea era mizerie.

– L-am imobilizat pe bărbat, deşi mă ameninţa cu o coadă de mătura, şi am recuperat pălăria. Am efectuat cinci paşi, în fugă, şi am auzit un zgomot ca de Beretta. M-am întors şi l-am mai imobilizat o dată pe bărbat, deşi eram obosit după efortul anterior. Dar imobilizasem alt bărbat, care tuşea îngrozitor, ceea ce explică zgomotul ca de Beretta. Aşa am realizat că, după prima intervenţie, mă alesesem nu cu vechea mea pălărie, ci cu o şapca marinărească, fără cozoroc, cu marginile îndoite înăuntru.

Călăreţul dă pinteni murgului bălan. E tot mai chipeş, cu fiecare an. De călăreţ e vorba, de puştiul cel bălai pe care, când îl vede, domniţa strigă „vai!” Şi-şi coperă năsucul cu o năframă albă. Jupânul ei, boierul, îşi zdrăngăne o salbă, cătând prin colbul sur de dinspre miazăseară:
– E chipeş, nu zic, şi are mustăcioară. Dar nu ştiu care-i noima de i se zice Mare când el măsoară cel mult vreo trei picioare.
– Păi, ce să zic, mărite, răspunde jupâniţa şi repede roşeşte şi-i tremură cosiţa.