Îl trezise zgomotul claxonului care, intrat prin fereastra deschisã, îi lovea strident urechile, explodând în inimã. Sperase să nu se scoale înainte de prânz, dar claxonul acela idiot îl făcuse să sară din pat, cu inima zbătându-i-se prin pijama.
– Probabil că domnul Lică iar a parcat aiurea, găsise o explicaţie în timp ce căuta un pahar cu apă.
Apoi s-a dumirit: domnul Lică era chiar el, iar claxonul sunase doar în capul lui obosit. Cum tot găsise paharul cu apă, luă un somnifer.
A doua oară s-a trezit de-a binelea, cu mutra îngrozită: se făcea că domnul Lică sărise pe el, adică el pe el însuşi, îl sărutase franţuzeşte şi tocmai se pregătea să abuzeze de el, sălbatic.
02/10/2009
Un sărut de adio minţilor
01/10/2009
Călătoria
Pornisem spre Insula Thule ca să evadăm din rutină şi ca să ne întoarcem mai aprigi şi, da, mai frumoşi. Aveam Cârmaci, Căpitan, Bucătar, marinari destoinici, aveam o goeletă suplă, era anotimpul potrivit.
Ceva lipsea şi nu ştiam ce. Nu ştiu nici azi, când romul din butoaie e pe sfârşite, când ţărmul se vede clar, luminat dimineaţa de soarele stropit de valuri, ziua de scânteierile peştilor aduşi de bărci, iar seara de ochii fetelor. Vezi bine, pornisem noi, dar uitasem să ridicăm ancorele.
30/09/2009
Barza de la etajul opt
Să-mi trag niţel sufletul, îşi zisese. Nu că ar fi obosit, deşi zbura deja de două zile. Atât trecuse de când plecase de pe casa bunicii. Barza cu inel de argint văzuse pentru prima oară Marele Oraş în urmă cu mulţi ani, dar numai acum se abătuse să vadă, totuşi, cum e. Cum să fie? Înspăimântător! Era să-şi piardă sufletul printre nişte cabluri, îngrozită de forfotă şi fierbânţeală. De aceea schimbase altitudinea. Aici, la etajul opt, părea mai linişte. Deşi aflase deja secrete cam fără perdea, care aproape o înmărmuriseră.
Am observat-o îndelung. La început, am crezut-o ornament, aşa nemişcată era. Apoi am văzut că se mişcă, ca şi cum ar face exerciţii de desţepenire. A stat acolo, pe balustrada ruginită a balconului de la etajul opt, preţ de mai bine de-o oră. Apoi a plecat, nu ştiu unde. Dar sper c-a ajuns.
30/09/2009
Cum să agăţi fără să-ţi dai seama
Am aşteptat studenţia ca să merg la teatru, să mă plimb cu barca pe lac, să cunosc studente. Ciudat, n-am visat niciodată să desenez roţi dinţate.
Mi s-a spus că primul an de facultate ar trebui să mă şocheze. Aiurea! Singurul lucru care m-a marcat în anul întâi a fost atunci când m-am dus să donez sânge ca să scap de nişte absenţe. Am leşinat pe bune, deşi asistenta care mă înţepase a crezut, avea să-mi spună în aceeaşi seară, la film, că n-am ştiut cum altfel s-o agăţ.
29/09/2009
Bilete la U2
Scrisesem un text despre un neica-nimeni de cartier care enerva pe toată lumea cu mintea lui îmbâcsita, cu aerul atotştiutor şi cu incredibila-i necioplire. Un dobitoc, ca să fiu concis. Într-o zi, necioplitul s-a lăudat că are pile peste tot, că rezolvă orice. Atunci, un personaj secundar l-a întreabat pe dobitoc: Da’ bilete la U2 poţi să faci rost?
Am pus textul pe blog cu un titlu gen „Bilete la U2”. De atunci, am blogul cel mai citit din ţară. Zilnic sute şi mii de naivi caută pe google bilete la U2 şi cred că le-ar putea găsi la mine.
29/09/2009
Al treilea infinit
Devenise dintr-o dată foarte atent. În încăperea în care tocmai intrase se află un răspuns. Habar n-avea care e acela dar simţea că răspunsul există.
Să recapitulăm. Pe un birou lung, printre planşe colorate şi recipienţi din sticlă trona un microscop. Îi curăţase lentilele, îl ştersese cu grijă. Lucea.
Mai încolo, lângă fereastră, era aşezat bătrânul telescop prin care îi place să privească, uneori, a opta stea din Carul Mare.
Iar între cele două instrumente – el, ca un univers de legătură.
28/09/2009
Mandela
Aveam o pisică neagră. Mandela. Pisică de bloc. Curăţică. Felină. Într-o zi, am găsit-o dezmierdând rămăşiţele unei vrăbii rătăcite fatal în balcon.
Mai puternică e altă amintire: seara când s-a făcut domnişoară şi când era evident că îşi dorea să devină doamnă. În părculeţ se pornise o hârjoneală drăcească. Cum s-o laşi afară, cu derbedeii?
Am rezolvat-o cu nişte beţişoare de urechi. Atunci m-a zgâriat întâia şi ultima oară. Spre dimineaţă s-a liniştit. În seara următoare n-am mai găsit-o. Sper, doar, că a căzut în picioare. Locuiam, totuşi, la etajul patru.
27/09/2009
Decalogul înflăcărărilor
1 Patriotismul e poem, dar sună fals în ode
2 Patriotismul e inteligent, dar dă bine la prostime
3 Patriotismul e contemplativ, dar provoacă acţiuni bizare
4 Patriotismul hrăneşte, dar nu dă mâncare
5 Patriotismul te încredinţează, dar nu e sigur cui
6 Patriotismul se poate regenera, dar nu la nesfârşit
7 Patriotismul cere, dar nu imploră
8 Patriotismul exaltă, dar nu exultă neapărat
9 Patriotismul îi animă pe microbişti, dar nu joacă fotbal
10 Animă şi nemicrobistii, dar ei nu se pun
27/09/2009
Separarea părerilor în sat
Preferam să nu se certe, zice cheliosul lunganul. Dacă tot s-au certat, era bine să se împace, zice moşneagul. Dacă nu s-au împăcat, măcar să nu se fi despărţit, zice ţigănosul. Dacă s-au despărţit, să fi păstrat decenţa, zice ochelaristul. Dacă decenţă nu e, măcar să fie show, zice bărbosul. Dacă e show, să fie cu strigături, zice tanti Floarea. Dacă e cu strigături, să se audă hăt-departe, zice grăsanul. Dacă se aude în toată valea, măcar să vuiască, zice lunganul cheliosul. Dacă vuieşte, asta e, zice cheliosul lunganul.
26/09/2009
Viaţă de student
“O bere, o bere
stomacul nostru cere.
Poto-ol, poto-ol;
stomacul nostru e gol!”.
Băieţii cântă ca să uite de foame şi de sete. Dar nu uită. Foamea o potolesc cu pâine uscată, muiată în uleiul care rămăsese în tigaie de la ultima porţie de cartofi prăjiţi, cea de ieri. O bucată mică de pâine uleioasă, o înghiţitură mare de apă. Reţeta asta face minuni. Dar nu e suficient.
Rezolvarea vine odată cu vecinii de la 323, atraşi de linia melodică, pasemite. “BR RC 323 1 l pt. 2 lei” scrie la ei pe uşă şi pe bileţelele care împânzesc căminul. Bere după bere după bere.
25/09/2009
Garsoniera
Pe vremea când încă era însurat, domnului Lică i se mai întâmpla să vină acasă cherchelit. Nu-l dureau atunci atât insultele nevestei, cât faptul că era expediat din dormitorul conjugal direct pe canapeaua extensibilă din sufragerie.
Într-o zi, i-a căzut în mână o carte în care se vorbea despre tehnica disimulării. Seara, când a intrat în casă si era puţin, dar foarte puţin parfumat, a spus, hotărât: „Gata, renunţăm la două camere, e prea scump, ne mutăm la garsonieră!”.
25/09/2009
Cavalcadă pe pereţi
În prim plan, Cavalcada de la biserica Pătrăuţi, purtată de sfinţi, o chestie unică, ne-a zis ghidul nostru de ocazie, mama preotului Herea. FOTO: Călin Hera
– Tati, vreau să pictez, spune fetiţa de aproape cinci ani.
– Bine. Când ajungem acasă, îţi scot acuarelele şi blocul de desen pe prispă.
– Vreau să pictez pe pereţi.
Cu câteva ore înainte, în timp ce tati studia nu ştiu ce cavalcadă a nu ştiu căror sfinţi, fetiţa se oprise la un metru de o tanti care dădea cu pensula, de zeci de ori în acelaşi loc, pe un perete cam scorojit. Fetiţa nu crede că tanti a pictat chiar toţi pereţii ăia. Era cam mică de statură, cum să fi ajuns până la tavan, la Doamne-Doamne? E drept, avea un nume curios, restaurant sau restaurantoare, aşa i-a zis tati.
24/09/2009
Dilema de la chioşc
Terminasem aseară ultima carte, aşa că m-am oprit la chioşc să cumpăr ceva de citit în metrou, sala mea de lectură, mişcătoare.
Eu: Aveţi Dilema veche?
Ea (vorbind într-o cutiuţă cu butoane): O clipă, dragă, am un client.
Tot ea (către mine): Dilema e simplă azi.
A pus accentul pe „simplă” şi a rotunjit aproape senzual cuvântul „azi”, cu afectare.
N-am aflat de ce avem azi o dilema simplă, femeia avea de vorbit cu „draga”, la telefon, dar m-am bucurat. Eram sătul de dileme complicate.
(Notă explicativă. Presupun că dilema de săptămâna trecută nu fusese atât de simplă, pentru că „se dadea” albumul cu Michelangelo, gratuit.)
24/09/2009
Nickname
– Vin după bere, a anunţat, apoi a închis telefonul.
Nu era prost crescut, doar timid. Puseseră un pariu pe care îl câştigase, iar acum se hotărâse să-şi ia premiul.
Şi-au dat întâlnire la ASE, în dreptul bilei. A ajuns cu cinci minute mai devreme. Avea un buchet de flori, aşa procedează un gentleman, şi-a zis.
Atunci când a auzit „Te salut, Heineken, mă bucur să te cunosc!” i-au căzut florile din mână. Cine şi-ar fi imaginat că Rose86 e un musculos cu suflet sensibil?
22/09/2009
Omul mic
Cât a lipsit, mi-a fost frig. M-am urcat pe sora ei, dar tot frig mi-a fost. I-am zis. A râs. N-a înţeles nimic. E complicat. Sau poate că nu ştiu eu cum să spun. Dar a fost bine când ea s-a întors. Avea un om mic cu ea. Ţipa. Omul mic. De-aia plecase, să vină cu un om mic. Nu i-am zis că m-am urcat pe sora ei. N-ar mai fi râs. Acum m-am urcat pe ea şi mi-a fost cald. Omul mic l-am agăţat în crengi. Stă acolo şi dă din mâini. Parcă zboară. Când mă dau jos de pe ea, ea îi dă să mănânce. Deci omul mic nu e de mâncare. Cred că va sta mai mult cu noi. Va trebui să pescuiesc mai multe broaşte.
16/09/2009
Maro
Îşi admira cu aşa mult drag corniţele mijite nu demult, încât uitase să-şi dea jos maieul atunci când i-a venit rândul să-şi vâre niţel coada în cazanul cu smoală al altuia. O faptă gravă, se pare, din moment ce, la scurt timp, fusese muşcat de fund cu un cleşte tocit. A urmat muştruluiala obişnuită în astfel de ocazii.
A plecat descumpănit. Bătaia focului de sub cazanul cu smoală îl bronzase cu dungi, ca pe tractorişti. În plus, săpuneala primită îi adusese Necuratului o nuanţă lucioasă, maronie.
13/09/2009
Felicia
Îmi amintesc prima femeie, prima dragoste, primul sărut. Reţin destul de precis şi ziua când am ţinut prima oară de mână o fată. Aveam aproape cinci ani, eram la grupa mijlocie. Ea, la grupa mare. Felicia, aşa o chema. Eram la film, cu grădiniţa, la Albă ca zăpada. Avea mâna caldă şi avea un inel. Asta mi-a dat, aşa, o senzaţie foarte specială. Îmi părea foarte frumoasă, cochetă, mai ales că-şi pusese, numai după ce se făcuse întuneric, nişte ochelari cu rame negre.
Mi-amintesc toate astea dar, nu ştiu cum, din după-amiaza aceea, parcă nu i-aş mai fi văzut ochii niciodată. Şi dacă m-ai bătea, am uitat culoarea ochilor ei. Dar cred că erau frumoşi, cei mai frumoşi.
09/09/2009
Teoria lui Lică
Dl. Lică avea o vorbă: „Nu mi-e bine când mi-e bine”. Teoria lui era simplă: după bine, rareori urmează mai bine. De regulă, roata se învârteşte. Aşa că, fire complicată, dar sensibilă, prefera să-i fie rău pentru că, potrivit teoriei la care lucrase toată viaţa, inevitabil va urma un mai bine reconfortant. Ceea ce, desigur, avea darul să înceapă a-l nelinişti.
08/09/2009
Pas cu pas
Îşi făcuse blog fiindcă, la un moment dat, a avut timp pentru asta. Scria, cu o oarecare regularitate, cu mare poftă. Scria bine, îi plăcea. Avea 10-15 cititori ocazionali veniţi aiurea, prin cine ştie ce căutare ciudată cu google. Câţiva rămâneau, reveneau.
Cum începuse bloggereala mai târziu decât alţii, a început să caute, să înveţe. În timp, şi-a făcut câţiva amici. Îi plăcea să-i viziteze regulat şi să le primească vizitele. În afară de plăcere, căpătase ceva trafic şi o rutină plăcută. Treptat, acel într-o doară iniţial începuse să-i acapareze gândurile. Lucrurile deveniseră, nu ştiu cum, serioase.
„Ori, ori”, şi-a zis într-o dimineaţă, apoi a apăsat tasta delete. Crezuse că asta va însemna o eliberare necesară. Dar de atunci, ceva îi lipseşte, ca un blog pierdut, ca un suflet de regăsit.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 