Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Instantaneu surprins pe o străduţă bucureşteană. FOTO: Călin Hera
NOTĂ. Îi sunt dator lui Carmen cu o fotografie pentru Miercurea fără cuvinte. Am încercat ieri să postez la ea o fotografie însoţită, însă, de text. De data asta e doar un text explicativ pentru cititorii mei. Ai ei să nu-l vadă, bine? 🙂
Amintire de astă-vară. Câine călare pe căruţa trasă de cal. Foto (cu telefonul): Călin Hera
Peregrnările mele auto pe drumurile din ţară (avem o ţară frumoasă şi bogată) îmi oferă adeseori privelişti dintre cele mai pitoreşti. Uneori am un aparat de fotografiat la mine, alteori doar telefonul. De cele mai multe ori priveliştea trece cu 50-120 km/h, viteză mult mai mare decât viteza mea de reacţie, aşa că totul trebuie să treacă în cuvinte sau în uitare (unele astfel de imagini mă mai vizitează în somn, de capul lor, dar asta e altă poveste). Există însă destule prilejuri în care am şi ce, am şi cu ce, ba, chiar, apuc să fiu pe fază.
Ştiţi cu toţii poveşti, expresii, zicale şi zicători despre căruţele care brăzdau odinioară drumurile mai mult sau mai puţin prăfuite ale patriei. Axioma spunea că
Portret de Codobelc. Foto: bucatarulflegmatic
Un melc bine gătit, chiar şi niţel zgribulit, face cât o mie de cuvinte.
P.S. Text provocat de un comentariu făcut de tibike la un articol recent. Nicio legătură (presupun) cu povestea din Munţii Vrancei.
Credit foto: bucatarulflegmatic
Afişul filmului Life of Pi
Atunci când am citit cartea lui Yann Martel pur şi simplu nu aveam cu cine să vorbesc despre ea. Mi-a plăcut atât de mult încât mi-am stresat cuoscuţii cu îndemnurile repetate „Citiţi-o, v-o împrumut eu!”. Nu-mi imaginam că se poate face un film (între timp am constatat că se poate orice). Acum, Life of Pi e pe buzele tuturor, pare-se. Dacă va câştiga Oscarul (mira-m-aş, favorit e Lincoln, oricum ai întoarce-o), m-aş bucura. Cu siguranţă, Les Miserables va aduna multe voturi, de asemenea.
Aş fi apreciat o nominalizare şi pentru Jude Law (joacă incredibil de bine în Anna Karenina), pot presupune că Daniel Day-Lewis va primi Oscarul pentru cel mai bun actor, cu Hugh Jackmann suflându-i în ceafă.
Vă voi spune în zilele următoare impresiile mele despre principalele filme nominalizate în acest an. Fiţi pe fază!
Găsiţi toate nominalizările aici.
Respiram greu, cu abur gros. Am intrat în biserică fără vreun gând anume, cu căciula în mână. Intraţi, închinaţi-vă, mi-a zis părintele. Trebăluia la o sobă de fontă. M-am închinat şi am sărutat icoana cu Naşterea. Nu fiindcă aşa trebuie. Aşa mi-a venit. Era destul de întuneric, lumina venea doar de la jarul din sobă, nişte lumânări şi nimburile pictate pe pereţi. Afară am stat şi m-am uitat la brazii pudraţi din vale până am simţit ace în urechi. Atunci mi-am pus căciula şi am început să cobor.
P.S. Am publicat prima oară acest PA în anul 2010, dacă nu mă înşel. L-am scris pe un telefon Nokia, ca SMS (ştiţi moda, v-am rugat, chiar, să o înlocuiţi cu felicitări scrise frumos, de mână, pe hârtie). Am impresia că acest PA a devenit, cumva, o tradiţie, cel puţin pentru acest blog, un fel de Singur acasă. Crăciun fericit, dragii mei!
Felicitare de Crăciun din anul 1941, trimisă acasă de un soldat german. Sursa: Der Spiegel
Trăitori resemnaţi ai unei ere a internetului, vom fi uitat deja ce sunt alea felicitări scrise cu stiloul, pe hârtie. Hai, că noi ne-om mai aminti vreun pic, dar copiii noştri nu ştiu dacă vor apuca să mai prindă gustul. Cred că, pentru marea masă a oamenilor, viteza cu care se transmit acum informaţiile e prea mare pentru ca acestea să fie filtrate şi asimilitate. E un vârtej din care nu mai prea poţi ieşi. Chiar dacă afli mai multe şi mai repede, există riscul să le uiţi la fel de repede. Când tragi linie, cu ce rămâi? Câte SMS-uri tip „Crăciun fericit!” de acum doi ani vă mai amintiţi?
Aţi prins ideea. Ceea ce a publicat Der Spiegel azi îmi serveşte de minune: iată o felicitare tipărită în anul 1941, în plin război mondial (al doilea), trimisă acasă de un soldat german cantonat în insula Jersey, în plină ocupaţie nazistă. Scrisoarea a ajuns la destinatar abia în aceste zile, după 71 de ani, la capătul unor cercetări minuţioase. Vă recomand articolul din Der Spiegel.
Încă ceva, apoi vă las: vă îndemn să scrieţi scrisori de felicitare, cu stiloul sau cu pixul, şi să le trimiteţi prin poşta clasică. Efectul e mult mai mare, vă garantez. Şi, cine ştie,poate veţi primi, la rândul vostru. Va fi plăcut.
Dialogul generaţiilor. Foto: Calin Hera
Îmi stăruie de-o vreme privirea pe băncile din parcuri, ceea ce mă provoacă la a-mi imagina poveşti. Am întâlnit pe o alee din Parcul Herăstrău, într-una din plimbările mele solitare, această alăturare ca un poem nezis: banca veche, la care n-au renunţat, cine ştie de ce, lângă banca nouă, cu mult fier forjat, zdravănă, dar fără atât de multe poveşti.
Imediat după momentul Big Bang o undă primordială a străbătut Universul, creând-ul instantaneu (cu o viteză infinită). Unda luminoasă a săgetat Universul deja creat (cu viteza lumii). Unda de şoc nimicitoare a pornit-o mai agale înspre toate cele (cu viteza sunetului). Lumina Big Bang va ajunge la noi după o călătorie de zeci de miliarde de ani. După alte câteva mii de miliarde de ani va veni bubuitura, care ne va nimici, sfârşind ceea ce a început deodată. Vitezele diferite ne-au permis să fim.
Don Tomas Calvo (unul din mayaşii din imagine), vine şi ne linişteşte, chiar dacă nu eram neliniştiţi
Don Tomas Calvo, cea mai înaltă autoritate spirituală a maiaşilor K’iche, a ţinut un ritual în Central Park, ca să-i liniştească pe neliniştiţi:
“Lumea nu se va sfârşi pe 21 decembrie 2012. Atunci se va sfârşi un mare ciclu (Oxlajuj B’aqtun), de 5.200 de ani, şi începe o eră nouă, care ne oferă poortunităţi de a face schimbări mari, la nivel personal, naţional, mondial. Sfârşitul unei astfel de epoci aduce schimbări în mentalitate, în atitudine, şi ne dă şansa de a schimba situaţia actuală în mai bine. Amintiţi-vă mereu: chiar dacă sunt nori pe cer, soarele este deasupra”.
Vă rețin atenția cu un scurt detaliu tehnic. Este vorba de felul în care a transmis Digi24 informațiile despre exit-poll: cu un repoter care părea că e acolo, dar era în altă parte. Tehnic, e destul de ușor de înțeles. Cred că partea cea mai grea, după ce ai înnădit toate sîrmulițele, e cea din cârca reporterului, care trebuie să se prefacă, să pretindă că e într-un loc pe care nu-l vede și că reacționează cu niște oameni invizibili. O face Nora Dincă când prezintă vremea la hartă, dar aia e peace of cake în comparație cu ceea ce a făcut Ioana Hagi-Stan aseară, zic niște specialiști.
„Studioul virtual e lumea în care ai posibilitatea să te joci. Reporterii jonglează cu privirea și imaginile, cu grafica și cu esența știrii într-o încăpere verde și goală”, zice Ioana. Aici găsiți mai multe ziceri de la cei implicați în procedeu.
Ceea ce vreau eu să mai adaug e că nu-i departe ziua în care vom fi înconjurați de holograme, de n-o să mai știm să facem diferența fără să pipăim și să urlăm că „este!” și ne vom bucura când vom avea de a face, printr-un studio de știri, cu un robot cinstit, ale cărui încheieturi mai scârțâie câteodată, dacă nu le ungi bine.
Părerea mea 😉
Am deja multe restanţe, dragii mei, şi mă simt pur şi simplu jenant că încă mai treceţi pe aici, în număr mare, mai des decât o fac eu. Asta mă face să re-reconsider poziţia mea faţă de acest blog şi să-mi propun să reiau activitatea pe aici. Dar e greu, e foarte greu, fiindcă am tot mai puţin timp pentru el, timp care tinde spre zero. Dar miza e mare, deci efortul merită făcut.
Am fost pe cale să şterg spam-ul, ca de obicei (chiar, de ce merg spam-urile, aproape exclusiv în categoriile PA şi 82 de cuvinte despre mine?). Poate că melodia asta e o leşinătură, nu zic. Dar am ascultat-o, fiindcă tânăra Jessica (16 ani) mi se pare că dă valoarea concursului American Idol. S-o vedeţi cum cântă Bohemians Rapsody ;). Na, ce preocupare te pomeni că am avut în această dimineaţă!
Am câțiva studenți, cărora le-am dat ca temă să alcătuiască site-uri, pe platforma WordPress, care să aibă, la o adică, șansa de a se dezvolta. Intenția declarată a fost de a-i familiariza nițel cu bucătăria unui produs media online și de a-i ajuta să le crească niște aripi folositoare. Așa cum mă așteptam de la niște masteranzi în Jurnalism, câteva site-uri sunt cu adevărat reușite, ceea ce mă face să mă mândresc (meritul fiind 100% al lor, trebuie să recunosc!).
Indicator rutier înghițit de un copac flaămând. Foto: hungreytrees.com
Din una-n alta, am dat peste un site care publică fotografii cu copaci care mănâncă lucruri. Mă rog, mănâncă e un fel de a spune, dar e un fel destul de sugestiv, apreciez. O selecție a fotografiilor găsiți pe digi24.ro, iar site-ul cu pricina, unde puteți încărca propriile voastre fotografii cu copaci flămânzi, e aici.
Lupta dintre matador și taur
O spun din capul locului: nu agreez defel luptele cu taurii. Mi se par barbare, inegale, aduc mai mult a abator decât a sport. E prea mult sânge. Dacă aș fi nevoit să asist la un astfel de spectacol, aș ține cu taurul, dar aș prefera o remiză fără victime.
De ce public, totuși, această fotografie?
Peisaj cu flori pe malul lacului, Clubul de golf Augusta, Georgia. AFP/MEDIAFAX FOTO/digi24.ro
De-o vreme studiez cu patos fotografiile pe care le publică de la Mediafax foto și am ajuns, abia azi, la o concluzie, pe care mă grăbesc să v-o împărtășesc: la turneele de golf ar trebui ă fie acreditați câte o duzină de pictori!
Nu cunosc evenimente mai ofertante din punct de vedere peisagistic. Nu m-aș fi mirat dacă aș fi văzut fotografia de mai sus înrămată și expusă în vreun muzeu, sub titlul peisaj cu multe flori pe marginea lacului. Abia când am privit mai atent la fotografia mărită (luată aici de la digi24.ro) am realizat că florile sunt fericiții spectatori ai, hai să folosesc o expresie frumoasă, spectacolului naturii. Am zis.
Lebede pe râul Olt, lângă Slatina. Foto: Calin Hera
Treceam râul Olt, spre Slatina (dinspre Craiova). Le ştiam, am oprit anume maşina. Lumina nu era prea bună. Nici aparatul de fotografiat, nici fotograful. Dar am zis să vi le arăt şi să vi le propun, dacă aveţi drum pe acolo.
P.S. Carmen e cu mutatul, zilele astea. Aşa că mut şi eu, cu lebăda albă.
Moneda de 50 de bani, cu chipul lui Mircea cel Bătrân (2010)
Moneda de 50 de bani, cu chipul lui Aurel Vlaicu (2010)
Când am văzut-o prima oară mi s-a părut de un prost gust desăvârşit. Un galben ţipător, un model încărcat, din care nu înţelegi despre ce e vorba, o lucrare pentru care n-a fost timp, rezultatul unui hei-rup, o făcătură ieftină. Când am văzut-o a doua oară mi-am zis că prima impresie contează. Moneda de 50 de bani din alamă, bătută în anul 2011, cu figura lui Mircea cel Bătrân pe una din feţe, mi se pare o glumă proastă.
“Seara, toate pisicile sunt negre, iar noaptea toate femeile sunt frumoase. Dar bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic”, gândeşte dl. Lică, cu voce tare. Dar nu-l aude nimeni. Stă în fotoliul preferat, cu paharul preferat în mână, plin până la jumătate cu coniacul preferat, în care plutesc, ciocnindu-se, trei cuburi de gheaţă rotunjite de prea multă şedere la temperatura camerei. S-a făcut destul de târziu şi asta nu fiindcă e deja trecut de miezul nopţii, ci pentru că se împlinesc şapte ani de când dl. Lică s-a despărţit de Fosta.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 