Posts tagged ‘Marco’

06/09/2010

Fotografii de la cutremur

Cred că pe soseaua asta nu se mai poate circula o vreme. Foto: Marco

Bunul meu prieten Marco mi-a trimis câteva fotografii de la cutremur. Bietul de mine, am fost atât de rupt de lume, zilele astea, încât habar n-am avut că în Noua Zeelandă, la Christchurch, unde locuieste Marco, a avut loc un cutremur destul de serios (7.1 grade Richter), eveniment atât de rar încât părea ceva de pe altă lume (înteleg că în ultimii 100 de ani nu s-a mai zguduit pământul acela).

Ceva dărâmâturi si o imagine de pe o stradă din al doilea oras ca mărime din Noua Zeelandă. Foto: Marco
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită si pentru detalii din oras 😉

Altă imagine din oras. Foto: Marco (fotografie din masină)
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită

Pagubele sunt uriase (fotografiile de la Marco surprind o parte din grozăvie!) – 1,2 miliarde de euro.

Masină busită. Presupun că proprietarul are asigurare. Foto: Marco (fotografie din masină)
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!

Îi multumesc lui Marco pentru fotografii si mentionez că îi înteleg emotia.

21/02/2010

O mletă în P23

Eram în anul III, stăteam în Regie împreună cu Marco. Avea Marco o râsnită de piper, o bijuterie! Tigaie aveam eu. Dar evenimentul determinant a fost acela că ne-am nimerit, Marco si cu mine, aproape lefteri, la o alimentara de lângă Piata Crângasi, când „se băgau” ouă. Ne-am înteles din priviri.

Am cumpărat două cofraje de ouă, cu ultimii bani, am mers cu grijă cu ele până acasă, în Regie, apoi am desenat câteva afise. Cu unul dintre ele l-am fotografiat pe Marco, simteam că trăim un moment istoric. Afisul arăta cam ca în desenul de mai jos. Le-am lipit la intrarea în câmin si în alte locuri strategice. Apoi ne-am pus pe treabă.

 


Marco, pozând mândru cu afisul mletelor


Copie, probabil nu foarte reusită, a afiselor de atunci. N-am reusit o rezolutie mai bună pentru fotografia de mai sus, de-aia am reprodus afisul, din memorie

Căminul P23 era locuit în special de bisnitari, care lucrau deja pe fată, că doar era libertate, de 2-3 luni! În general, oamenii erau plecati de acasă, cu afaceri. Dar când se întorceau, voiau să fie asteptati cu masa pusă. Tipele lor erau genul unghii lungi, rosii, sânii mari, fusta scurtă, vocea groasă, de la fumat. Nu prea pricepute la gătit.

În aceste conditii, oferta noastră a întâlnit o cerere uriasă. N-am apucat să pregătim prima mletă demonstrativă (din care ne pregăteam să ne înfruptăm), că ne-am trezit cu un „bună!” destul de suav (lăsasem usa deschisă, strategic). I-am spus că e pe bune, că alcătuim mlete cum nici n-a visat, le livrăm la domiciliu si garantăm că gagiu’ va fi mai mult decât recunoscător. Ne-a plătit o mică avere pentru o mletă din patru ouă (50 lei, adică cei 40 ceruti, plus un bacsis consistent. Si asta, pe negustate, doar pe adulmecate!)

O săptămână mai târziu eram eroii tipelor cu unghii lungi samd din P23 si P24. Unele ne rugau să le lăsăm să se uite cum gătim (aveam un ritual atent pus la punct). Adunasem deja bani câti nu visasem să avem. Afacerea a tinut cam o lună jumate. I-am pus punct definitiv după alegerile din 20 mai. Oricum, se stinsese pentru că eu eram mai mult prin Piata Universitătii decât la tigaie. A fost cea mai profitabilă perioadă din viata mea.

Cred că, după 20 mai, România a câstigat un jurnalist probabil modest, dar a pierdut sansa unui lant fast-food de succes, bazat pe retete originale de mlete. Încă nu mi-am pierdut îndemânarea; cunoscutii spun că realizez cele mai gustoase mlete din câte au gustat vreodată, mie însumi îmi lasă gura apă, acum, când scriu. Cu sigurantă, as fi avut mai multi bani, acum, si mai multă faimă, dacă as fi rămas la mlete. Cine stie, poate reuseam să lasnsez, în aceste vremuri de criză, mleta arhiscurtă 😉

20/12/2009

1989. A început

În acest sfârşit de săptămână facem prima ieşire mai serioasă pe munte, cu Şcoala de Ghizi. În Bucegi. Urcăm, coborâm, urcăm, coborâm. E frumos, e o zi de decembrie perfectă, nu-s nici noroaie, nici zăpadă de nerăzbătut. Înnoptăm la cabana Scropoasa. Dormim doar trei ore, după navete de bere. Facem jocuri de cabană. Ne distrăm fain.
Ajung acasă pe înserat şi mă culc pe nemâncate. Dorm 12 ore, neîntors. Intru la curs după prof. Mă aşez la două bănci de Marco. Pare mai fresh decât mine, deşi a tras la fel ca mine pe coclauri, în ultimele două zile. Se tot chinuie să-mi zică ceva. Într-un târziu, ne înţelegem:
– Ai auzit de Timişoara?, mă întreabă.
– Nu, ce să aud?
Profu’ se postează între noi şi stă aşa vreo jumătate de oră. Marco mai apucă să-mi spună doar atât:
– A început.
Era dimineaţa zilei de 18 decembrie 1989. Sfertul de oră care a urmat, până la pauză, a fost probabil cel mai lung din viaţa mea. Ştiam ce vrea să-mi spună, dar voiam să confirme că despre asta e vorba şi să-mi dea amănunte.