30 noiembrie.
Mă şochează fuga Nadiei Comăneci. Mi-e greu s-o interpretez altfel decât un fapt simbolic. Sufăr.
8 decembrie
Un tip de la ASE a trimis o scrisoare la Europa liberă. Colegii s-au strâns în jurul lui. Au spus că, dacă i se întâmplă ceva, nu mai calcă pe la şcoală. Mi-ar plăcea să fie adevărat. Ceea ce e cert e că, după momentul ăsta, bursele au fost majorate cu 10%.
Străzile sunt patrulate în continuare. Simt tot mai mult nevoia să vorbesc cu tata. E prea mult până când voi ajunge acasă (22 decembrie, probabil), mai e aşa mult. I-aş scrie să-i spun ce-mi trece prin cap, dar mi-e teamă de violabilitatea corespondenţei.
Îmi amintesc întâmplarea de la Iustin, din urmă cu câteva luni. Am vut să-l vizitez, dar nu era acasă. I-am lăsat un bilet în cutia postală. Pentru că n-aveam pe ce scrie, am rupt prima foaie dintr-un almanah, aia cu tabloul. Am scris pe verso ce am avut de spus si am pus un P.S.: După ce citeşti, poţi arunca asta în veceu. Seara, m-a căutat Iustin. Mi-a spus că n-are rost să risc asa, ca fraierul, pentru o glumiţă. Dacă vreau să fac într-adevăr ceva, să-i spun.
În urmă cu alte luni, am fost în Cişmigiu cu Laura. Am pus pe bănci foi pe care am scris „Jos Ceauşescu!”. Mi-a fost teamă. Curajul Laurei mi-a făcut bine.
Azi-dimineaţă am scris acelaşi lucru în câteva toalete de la facultate. Am dat peste câteva inscripţii asemănătoare.
Aud că Jivkov şi familia vor fi aduşi în boxa acuzaţilor, la Sofia. Gorbaciov şi Bush s-au întâlnit la o discuţie pe care o bănuiesc foarte importantă. Cum se simt, oare, aceşti doi oameni? Ce presiune e pe ei? Sunt marionetele cuiva? Sunt pe cont propriu? Cum se simt să fie atât de importanţi? Şi totuşi, sunt oameni. Semeni.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 