Prima mea impresie, odată ce am aterizat la Shanghai (era cam patru jumătate dimineaţa, ora locală – cinci ore diferenţă faţă de România, unde era abia 11.30), a fost una de mică dezamăgire. Pe de o parte, mă aşteptam la o imagine puternic occidentalizată, pe de alta la foarte mult comunism. Nimic extrem, însă. Clădirile de pe aeroport erau, e drept, cam cenuşii, dar impresia Otopeni de la întoarcere a fost la fel ca în alte dăţi – că e o glumă proastă (dar nu vorbim acum despre asta).
Am fotografiat un gard ghimpat, în timp ce mă odihneam pe un trotuar rulant. Cred că aşteptam acest peisaj, făcea parte din prejudecată.
La început m-am codit. „Oare nu mă înghinotesc ăştia?”. Nu m-a înghiontit nimeni, de-a lungul întregii aventuri shanghaiene. Doar un bodyguard al lui Barroso, la un moment dat (va urma).
Nu ne aştepta nimeni din acest grup… Dar câţiva metri mai încolo, yes!
Grup de muncitori, la sfârşitul programului de lucru, aşteptând trecerea maşinilor. I-am fotografiat din autocar, pe drumul dinspre aeroportul Pudong spre hotel (Four Seasons). Parcă mă aşteptau pe mine, parcă aşteptau acolo prejudecăţile mele (în parte, confirmate).
Drumul pe autostradă a fost foarte lung. Un drum larg, ca-n palmă şi deloc aglomerat. E drept, erau 4-5 benzi pe sens, iar vehiculele cele mai folosite de chinezi, motorete şi biciclete, aveau pistele lor. La fiecare interesecţie cât de cât mai de soi, erau câte patru oameni care dirijau circulaţia, cu steguleţe. Nu-mi dau seama dacă era sau nu nevoie să dubleze semafoarele; oricum nu erai deloc safe pe zebră, ca pieton, chiar dacă erai pe verde. În Shanghai mi se pare că se circulă mai aiurea ca în Bucureşti.
În Shanghai se întunecă brusc, pe la şase jumate seara (în acest anotimp). Am fotografiat, tot din autocar, o intersecţie de autostrăzi suspendate aflată destul de aproape de destinaţia noastră, hotelul Four Seasons. Era iluminată albăstrui.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 