Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
un pas aici unul dincolo marea se-mparte
cu dezinvoltură se schimbă planurile
înăuntru înafară aproape departe
într-un şotron de cretă dorm valurile
apoi se trezesc
se-adună laolaltă grăbite ritmate
se-aruncă-nainte primele trei
fac spume şi brrr! încremenesc
doar sarea din ele se mişcă şi bate
ori scoica din mine ce-i
cuvânt te scriu
scribul te scrie
nelinistiu
ca firul în ie
cuvânt te scriu
liniştea tremură
tată şi fiu
săpam în marmură
cuvânt te scriu
plimbă-ţi arcuşul
clopot târziu
de-a curmezişul
vezi eu te scriu
mâna şi-o strâng
pleacă-n pustiu
te-am scris şi plâng
nici măcar nu alergau
parcă paşii le erau obosiţi
nici măcar nu le-ai zâmbit
întâmplările din ziua aceea sforăiau
târziu ei n-au înţeles
ce se întâmplă spaimă
doar de prăbuşire le era
nici măcar n-ai privit
până şi copacii discutau între ei
cu plete încă vii
tu ai mai fost pe acolo
NOTĂ. Colecția mea de poezii din tinerete se apropie de final. Ceea ce am prezentat până acum aici e o selecție destul de largă, un năvod cu ochiuri mari. Am mai cules câteva versuri răzlete la care vreau să mă mai gândesc, să le aflu locul.
P.S. Printre poeziile de colecție s-au strecurat și câteva mai proaspete. Unele scrise mai mult în joacă, altele mai mult în serios.
Plictiseală. Zi de luni, adică.
Străzi. Copaci. Berică.
Dar nu e ceea ce crezi.
Uite un fluture alb, vezi?
O să ai noroc întregul sezon, zicea.
Uite şi un ţânţar.
O să te pişte, păzea!
Simpatice rime, băiete.
Le placi, toţi or să te regrete.
Eu sunt însă mai din topor.
Albu-i alb, iar tu n-ai viitor.
Nu în echipă, aş sugera.
Glasul lui Klas acum fulgera.
Ridicase privirea,
ochii-i erau de-a dreptul sticloşi.
Băgase spaima în cei 15 mucoşi.
Am glumit, zise apoi.
Să vă văd mâine, adică nu, joi.
Am greşit, onorata instanţă,
presupunând că am prestanţa,
că am alură de bunic,
că nu-mi ajungeţi la buric.
E o eroare c-am crezut
că fix din cap pan’ la şezut
sunt un Ales, un Excelent
(defapt, mă mişc stângaci şi lent).
Sunt eu, un moş printre voinici.
Scriu PA-uri care-abia fac plici!
Am doar poreclă de Maestru.
Sunt, însă, doar un biet pedestru,
burtos şi chel şi cocoşat,
fără talent şi foarte plat,
în tot ce spun (de obicei).
Iertare, vouă, falnici zei!
cuvinte ca o ninsoare de martie
singure în răsuflarea pământului greu
rostite de trei ori pe zi între mese
gândite de mine mereu
NOTĂ. Poezie publicată în revista Amfiteatru, 1988.
cocorii sunt departe de acum
habar nu au ce e aia zăpadă
decupează felii frumoase de cer
undeva cu aripile
cu trupul lor săgetat de pământ
anotimpurile cocorii le-au inventat
între două acoperişuri de lemn plutitor
în formă de V
în formă de Antonio Vivaldi
pe care tot ei l-au inventat
cocorii sunt departe de acum
la ei nu ninge
din zborul lor în urmă
rămâne doar o dâră de fum
o formă ciudată
din care ninge
Duc mâinile
la ochi, imaginea ta
îmi alunecă printre degete-
degete gratii
m-ascund
soarele vrea
să mă ardă, un salt
de panteră neagră neagră, flămândă
m-ascund
imaginea ta se sparge
ah!, pline de zgomot cioburi-
puzzle din care lipseşte
mereu o bucată
peretele, Manole!
tavanul
vine
Cânta o mierlă, creanga
se rupe
una din gratii
Cu sânge
scriu
NOTĂ. Aceasta este una din primele poezii pe care le-am scris. Să zic asa, una din primele 20. Ciudat, a făcut parte dintr-un grupaj pe care l-am publicat în România literară în anul 1985. Am primit si bani pentru poeziile acelea: 660 de lei, cu care mi-am cumpărat un pick-up si niste discuri. Am primit si un premiu, la un concurs literar despre care trebuie să vă povestesc. Deocamdată, vă spun că la această poezie am experimentat ceva ce mi s-a părut fascinant: ruperea versurilor, folosirea câte unui cuvânt de legătură care să se „potrivească” la fel de bine si într-un vers si în cel de dedesubt. Acum mă întreb dacă această poezie nu e prea, cum să zic, subtilă. Am băgat la „chei” în ea de mă doare capul.
nu mă mai gândesc la tine
ultima floare pe care ţi-am întins-o
e de mult o idee uscată într-un vas cu apă de la robinet
nu mă mai gândesc la tine
ultima oară când am discutat banalităţi
erai mai minunată decât îndrăzneala mea de a te lua de mână
nu mă mai gândesc la tine
fereastra ta muşcată de flori
mi s-a lipit de retină ca o lentilă de contact
nu te mai văd acum decât pe tine
asta mai ales când închid ochii
pleoapele mele îţi păstrează imaginea
uite am inventat un raft de cuvinte
pe care le voi învăţa să se aşeze în formă de poem neterminat
nu mă mai gândesc la tine
am fost surprins asupra faptului
noaptea la o oră despre care nu pot spune nimic
ce faci am fost întrebat
oameni suntem ce naiba de ce nu dormi
scriu am răspuns rănindu-mi secretul
nimeni n-a râs nici măcar gândurile mele
topite albastru în rezervorul stiloului chinezesc
au ieşit atunci în vârful picioarelor lăsându-mă
întredeschis precum uşa
apoi drumul s-a pierdut în întuneric
ânici cuvintele nu mai aveau chef de drum
destine paralele ca o masă copioasă
terminată la curtea regelui dac
NOTĂ. Nu stiu dacă are vreun sens să adaug facsimile cu pagini de ziar îngălbenite de vreme, pe asta o pun aici din inertie, e din Amfiteatru, anul 1988.
Împăratul roşu
îşi umple fără grijă coşu’.
Împăratul gălbui
dă năvală, şui.
Împăratul oranj
râde, c-a făcut deranj.
Împăratul negru
e sobru şi, cică, integru.
Verde împărat
a venit şi s-a cărat.
Împăratul gri
nu suntem noi toţi, copii?
era lună plină şi el fugi după ea
era de două ori lună plină
şi ea alerga grăbită
cu toate că ştia că el o va ajunge din urmă
era o idee doar de lumină
şi el o atingea cu mâna
atunci ea se opri zâmbitoare dăruindu-i-se
când el a zis ascultă se auzea
doar respiraţia lui gâfâită
dar el îşi ţinu răsuflarea
era lună plină
te du izbeşte dalta-n piatră
până la însângerare
când liniştea urcă
atunci vei afla coloana
infinitului săruta întâi iarba
NOTĂ. Am publicat această poezie în Amfiteatru, în anul 1988 (stiu, sunt tare bătrân). Asa cum v-am obisnuit, vă arăt si o decupătură îngălbenită.
tund marea cu harponul în mână târziu
în barbă vikingul îşi spune
ce fi-va vreodată sub apă-n pustiu
ce fi-va sub lume
pictor netrebnic pictor blestemat
ce-ascunzi sub veşminte
umbră-n nisip de sciriu colorat
coiful de alge fierbinte
valuri acoperă-n vaiet de mort
rânjetul ancorei ca un cârlig
parâmele ude-mpletite în opt
taie-ntuneric şi-mpraștie frig
lovim rânjind lopeţile în scuturi
pictor bătrân vikingul își spune
genunchii mei goi sfâşiaţi de adâncuri
braţul meu drept împletit în parâme
pânze umflate în vântul turbat
paloş sclipindu-mi sub frunte
bărci arcuite în valul sărat
câţi oare le vor ţine minte
NOTĂ. M-am mirat și eu când am scris această poezie. Am fost intrigat. Cred că m-a frapat sonoriatea, mă frapează și acum. Mi se pare că e chiar ca un tablou în culori puține, întunecate, dure (sunt foarte mulți de „V” în text). E posibil să n-o fi arătat-o niciodată până acum, nimănui, poate voi, prietenii mei de PA-uri și mirări sunteți primii muritori care vedeți această poezie. Pe care n-o consider senzațională, dar nu m-am îndurat s-o șterg (dacă tot am păstrat-o 24 de ani).
am un măr mă uit la el
toamna-l face foarte chel
dar la primăvară mărul
va-nfrunzi şi tot poporul
se va bucura sunt sigur
că la vară dintr-un mugur
va ieşi un măr rotund
dulce – asta-n primul rând
şi cam plin de vitamine
îl vrei tu? e pentru tine
NOTĂ. Această poezioară are o poveste simpatică. În urmă cu vreun an, o prietenă din Timisoara m-a rugat (nu stiu ce i-a venit) să-i trimit repede-repede, dacă am, o poezie cu care să-i meargă copilul, a doua zi, la scoală. Nu trebuia să pretindă că e scrisă de el, dar trebuia să fie o poezie pentru copii si mai putin cunoscută. Cea mai putin cunoscută poezie pe care o stiam atunci era una pe care încă nu o scrisesem, asa că am purces să însăilez repede-repede câteva versuri, pe care i le-am trimis (cu oarecare emotie). 24 de ore mai târziu, prietena mea din Timisoara îmi spunea că băiatul a făcut senzatie, la scoală, cu versurile fabricate de mine. Acesta e motivul pentru care nu le-am sters încă, ba, chiar, i le-am dat la citit si lui fiu-meu si vi le arăt acum si vouă. În special, Flaviei.
aceleaşi două etaje văruite în fiecare an cu penelul
aceleaşi coridoare lungi şi luminoase
cum e tunelul secret care leagă Castelul
de copilăria mea înfierbântată de idei frumoase
profesorii s-au mai schimbat între timp ştiu prea bine
acolo e gardul de fier dincolo freamătă şoseaua
s-a ajuns la concluzia ca tabla să fie
mai bine verde sau poate s-a terminat vopseaua
curtea liceului a rămas tot aşa ca şi ieri
doar într-un colţ unde odată am văzut un şarpe cu barbă
s-a ridicat un bloc cu magazine la parter
râul e acum un şanţ inundat de iarbă
nu-mi pot uita profesorul de istorie
dascălul meu albit de cuvinte alese
şi nu sunt pustiu tocmai fiindcă-l am în memorie
vorba lui mă mângâie şi acum şi mă ţese
aceleaşi două etaje ora de filosofie
halatul alb de lângă poemul laboratorului de dimineaţă
şi cuvintele dascălului de istorie eu unul
nu le pot uita nici când am iarbă pe faţă
NOTÃ. E o poveste interesantã, cred, cu aceastã poezie. Am scris-o pe când eram în clasa a XII-a, în anul 1986. Pe vremea aceea toþi profesorii mei erau în regulã, nu era vorba despre construcţia niciunui bloc, în fine, nu ştiu ce naiba am avut în cap când am scris-o, când, presupun, mi-a fost dicatată, în somn, într-o noapte. Acum nu mai sunt nici profesorul de istorie, nici profesoara de filosofie, nici profesorul de matematică. Au plecat, din cauza unei boli pe care o urăsc. Doar cu profesorul de fizică, un om de excepţie, mai pot sta de vorbă, dar n-am mai făcut-o de prea mulţi ani. De toţi mi-e dor şi, da, aşa cum spunea Călin cel de 18 ani, nu-i pot uita. Şi nici nu vreau asta.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 