Călin Hera. PA-uri şi mirări

luasem în mână castane de nisip
niciun pas nu mai foşnea în frunze
într-un gând soarele şi dimineaţa
drum de curând îşi făcură

piatra rămăsese cu misterul
tot atât cât marea care-o dezvelea

sunt doldora de poezie 
sunt ca un triunghi isoscel peste care
stă să plouă cu metafore

sunt ca o noapte tăiată în franjuri de oţel
ca nişte aşchii de zi
ca un accelerator de particule care rimează fabulos

ca un curs de rezistenţa materialelor
ca o teoremă demonstrată corect
sunt ca un mustang

ce zic eu ca o herghelie întreagă sunt
ca un stol de raţe sălbatice
ca un peşte-spadă ca un vulcan

ca un bou visător

ai scos din viaţa noastră iubirea 
 în rest totul e bine 
 ne îmbrăcăm dimineaţa în timp ce intersecţia vorbeşte 
 prin fereastra deschisă cu păsările ieşite din teama nopţii 
 
 
 ai încă stropi de apă pe sâni când îţi potriveşti sutienul 
 îţi privesc părul strâns cu un elastic albastru 
 de parcă ai avea un ochi în ceafă 
 
 
 aş vrea atunci să-ţi cobori pleoapele aşteptând 
 un sărut moale 
 apoi să-ţi prind buzele cu dinţii uşor 
 mai întâi pe cea de jos ca şi cum 
 nimic altceva n-ar mai fi pe lume  
 (asta ne-ar ţine cumva suspendaţi)
 
  
 aş vrea atunci să-ţi spun te iubesc pe buza superioară 
 să-ţi desfac sutienul în timp ce 
 intersecţia ar vui 
 alarmele maşinilor din parcare nerăbdătoare ar face o larmă 
 ca o ploaie de jos în sus 
 
 
 aş bea stropii de apă de pe umerii tăi unul câte unul 
 am întârzia oriunde am avea de plecat cui i-ar păsa 
 ar fi în bucătărie fum şi miros de cafea împroşcată 
 s-ar rupe tocurile tot aşteptându-te s-ar înflora 
 rochia ta încă neîmbrăcată 
 
 
 n-ar mai fi nevoie de ruj pentru că se ştie 
 buzelor ce tocmai au sărutat nu le mai trebuie nimic 
 decât încă un sărut încă unul până când dor 
 
 
 ar lovi atunci soarele perdeaua ridicată 
 s-ar zgâlţâi ferestrele ca un cristal seismic 
 ar încremeni buletinele de ştiri 
 ca o pană de curent ca un fulger globular ca o privire care arde 
 ca o noua înfruptare 
 
 
 ne-am îmbrăca apoi matematic ca o filarmonică interioară 
 dar ai scos din viaţa nostră iubirea 
 în rest totul e bine perfect

fii atent că trebuie să treci cu tractorul pe bulevard
dă muzică mai tare sau opreşte mai bine radioul
trebuie să împarţi oamenii în două brazde sănătoase

dă foc fântânilor şi aruncă acolo câţiva şi îndeasă-i
în locul acela vor răsări mai târziu negreşit flori
numai bune să intri puţin cu secera în ele

fii atent la ora fixată trebuie să fii în piaţă
iar s-a hotărât ceva şi vei afla abia mai târziu ce
fii pe pace c-or să te păcălească iar

 nu întrebaţi genunchii mei nimic
 priviţi fotografiile, citiţi scrierile
 bucuraţi-vă, împreună cu mine
 dar nu-ntrebati genunchii mei nimic

 zeii de aceea sunt zei
 pentru că nu le pasă de genunchii oamenilor
 important e sufletul care pune în mişcare totul
 îi aduce pe muritori la casa de piatră

 măreţia zeilor trebuie contemplată şi atât
 abia între norii de jos şi norii de sus înţelegi 
 abia atunci ai fost aproape de zei
 acolo capeţi linişte fiindcă i-ai prins în toane bune

 aşadar, bucuraţi-vă împreună cu mine
 grăbiţi-vă să urcaţi în casa de piatră a zeilor
 dacă nu altfel atunci cu gândul
 dar nu întrebaţi genunchii mei nimic

am dat pagina şi s-a făcut
dintr-o dată lumină
de parcă nopatea ar fi alcătuită
numai din versuri scrise mărunt

  
  
 Un om nebun am văzut, din cale afară de nebun. 
 Călătorea pe crestele munţilor Olimp cu un creion în mână 
 şi cu o hârtie. Doar atât avea la el, va spun!
 
 
 Nu-şi putea îndoi genunchii. Mergea 
 căznit de parcă n-ar fi contat dacă urcă, stă sau coboară. 
 Ca pe picioroange mergea. Dar mai mult se oprea. 
 
 
 Nebunul de pe crestele munţilor Olimp se bronzează, 
 spuneau cei care-l vedeau, caută 
 unghiul perfect pentru razele soarelui de amiază.
 
 
 Căci pe nebunul de pe crestele munţilor Olimp l-am văzut 
 între norii de sus şi norii de jos. 
 Parcă de la început acolo ar fi crescut sau ar fi scăzut.
 
 
 Nu întâlneşti deseori nebuni de felul ăsta pe munte, 
 aşa că m-am apropiat de el să-l aflu, 
 să-mi notez în cap două-trei amănunte.
 
 
 Vorbesc cu zeii mi-a spus, ca şi cum l-aş fi întrebat ceva.
 Era nebun de-a binelea, 
 nici măcar ochelari de soare n-avea. 
 
 
 Ridica privirea la zei cu ochiul liber nebunul de pe muntele Olimp. 
 Aşa l-am lăsat, cu fruntea lui creaţă ca suprafaţa mării.  
 Se oprea ca o capră neagră obosită, din timp în timp.
 
 
 L-am salutat, deci, cu un oarecare respect. Rotofeilor,
 omul nebun de pe munţii Olimp merită atâta lucru 
 dacă-l întâlneşti în grădina de piatră a zeilor! 
 
 
 Apoi m-am oprit pe o stâncă stingheră şi m-am pomenit 
 că scriu de parcă m-aş fi ciocnit de o muză, 
 de parcă scrisul meu abia atunci s-ar fi urnit.

culoarea ochilor tăi mă caută
atunci când dorm și atunci când citesc
e ceva mai aproape de podul din palmă
amprente uitate în mine de un sărut
culoarea ochilor tăi început de sfârșeală
un pârâu mai degrabă o ninsoare
așteptată cu paltonul desfăcut
o pratidă de șah cu mutările confuze
versuri încă neaduse din condei
culoarea ochilor tăi ca un poem
cu care-aseră m-am născut pe buze

NOTĂ. Am publicat si un facsimil, în urmă cu ceva vreme, plus câteva vorbe pe care le spunea despre mine Radu G. Teposu, pe vremea când eram tânăr.

brazi închiși la culoare
cocoșul de munte apare dispare
cărarea am pierdut-o
ochiul e greu
eu urc și tot caut mereu

soarele râde
cu ceață pe frunte
miroase a stele de râu
umplu bidonul cu apă
în tâmplă cărare îmi sapă

alt drum către tine
și-mi cumpăr patine
a nins nu demult pe aici
alunecă gândul și talpa
cărări urcă una spre alta

și râul coboară
și pietrele zbiară
brazii închiși la culoare
mă piaptănă ca pe-un copil
trăiesc o figură de stil

oile curg
și-i amurg
caut cuvântul de la început
umblu cu fruntea în mână
în munte gânduri se-adună

NOTĂ. Am mai publicat aici această poezie, cu ceva timp în urmă. Mi se pare că se potriveste s-o republic.

cea mai prostă şopârlă din lume se plimbă cu motocicleta
preţ de 30-40 de rotaţii apoi intră în asfalt
ca un tatuaj neted şi totuşi înalt

de-a lungul scurtei sale vieţi cea mai proastă şopârlă din lume
a visat să ajungă dincolo de drumul îngust
să treacă repede ca amintirea unui gust

să ajungă în livada de măslini şi acolo să se împerecheze
cu cea mai frumoasă şopârlă din lume
care fireşte ar fi aşteptat acolo anume

apoi să stea la soare ca şi cum s-ar fi transformat
în piatra dincolo de care uneori bate vântul
mai degrabă adie mângâind pământul

cea mai proastă şopârlă din lume a meditat mult până când
a ales să facă interesanta călătorie
tocmai atunci când trecea pe drum într-o veselie

cea mai zgomotoasă motocicletă de pe insulă
dar cu roţile atât de mari şi întrucâtva primitoare
ca un şevalet îmbibat mai nou cu această culoare

îţi ia sufletul şi face cu el ce vrea
apoi te lasă de căruţă parcă pe altă lume
te întrebi care e cea adevărată

citeşti cuvintele parcă le-ai mai văzut undeva
melodia e asemănătoare cu peisajul
şi totuşi n-ai mai auzit-o

atunci au bătut clopotele bătuseră deja
se crapă de ziuă ca o bucată de gheaţă
moment de graţie eşti obosit

am plecat cineva ridica o biserică
pereţi albi lângă iarbă soldaţi o fântână
o mulţime de păsări în curte vizitatorii
un sfârşit mititel apa-mi vine până la glezne
mă spăl mai bine nu rămâne nicio urmă de moloz
gata am scăpat de obsesia asta care curge

am iubit-o

şi printre toate pietrele curge un cântec
prundiş aceasta e starea de agregare
uite marea plaja întinsă trece rămâne
chiar undeva în iarbă cămaşa mea