te-ai strecurat sub cearceaf
ca un viitor care se repetă
marea adoarme ca o capcană
ca o carte de amintiri făcute praf
te-ai strecurat sub cearceaf
dimineaţă
luasem în mână castane de nisip
niciun pas nu mai foşnea în frunze
într-un gând soarele şi dimineaţa
drum de curând îşi făcură
piatra rămăsese cu misterul
tot atât cât marea care-o dezvelea
doldora de poezie
sunt doldora de poezie
sunt ca un triunghi isoscel peste care
stă să plouă cu metafore
sunt ca o noapte tăiată în franjuri de oţel
ca nişte aşchii de zi
ca un accelerator de particule care rimează fabulos
ca un curs de rezistenţa materialelor
ca o teoremă demonstrată corect
sunt ca un mustang
ce zic eu ca o herghelie întreagă sunt
ca un stol de raţe sălbatice
ca un peşte-spadă ca un vulcan
ca un bou visător
rochia ta încă neîmbrăcată
ne îmbrăcăm în timp ce intersecţia vorbeşte
prin fereastra deschisă
cu păsările ieşite din teama nopţii care foşneşte
ai încă stropi de apă pe sâni când îţi potriveşti sutienul negru
e ca o lumină precisă
zâmbetul tău de mentă încă integru
îţi privesc acum părul strâns cu un elastic subţire
de parcă ai avea un ochi în ceafă
cu care vezi totul dintr-o privire
aş vrea atunci să-ţi cobori pleoapele aşteptând
un sărut moale
ca o ofrandă cuvenită ca o întoarcere în rând
ţi-aş prinde apoi buzele cu dinţii uşor
mai întâi pe cea de jos ca şi cum
asta ne-ar ţine cumva suspendaţi între tavan şi covor
aş vrea atunci să-ţi spun te iubesc pe buza superioară
să-ţi desfac sutienul în timp ce
intersecţia ar vui ca o femeie lăsată înadins pe dinafară
alarmele maşinilor din parcare nerăbdătoare ar face o larmă
ca o ploaie de jos în sus
aş bea stropii de apă de pe umerii tăi unul câte unul ca într-o karmă
am întârzia oriunde am avea de plecat cui i-ar păsa
ar fi în bucătărie fum şi miros de cafea împroşcată
s-ar rupe tocurile tot aşteptându-te s-ar înflora
rochia ta încă neîmbrăcată
n-ar mai fi nevoie de ruj pentru că se ştie
buzelor ce tocmai au sărutat nu le mai trebuie nimic
decât încă un sărut încă unul până când dor ca să fie
ar lovi atunci soarele perdeaua ridicată
s-ar zgâlţâi ferestrele ca un cristal seismic
ar încremeni buletinele de ştiri ca o îngheţată de ciocolată
ca o pană de curent ca un fulger globular ca o privire sumară
ca o nouă înfruptare
ne-am îmbrăca apoi matematic ca o filarmonică interioară
ai scos din viața noastră iubirea
ai scos din viaţa noastră iubirea
în rest totul e bine
ne îmbrăcăm dimineaţa în timp ce intersecţia vorbeşte
prin fereastra deschisă cu păsările ieşite din teama nopţii
ai încă stropi de apă pe sâni când îţi potriveşti sutienul
îţi privesc părul strâns cu un elastic albastru
de parcă ai avea un ochi în ceafă
aş vrea atunci să-ţi cobori pleoapele aşteptând
un sărut moale
apoi să-ţi prind buzele cu dinţii uşor
mai întâi pe cea de jos ca şi cum
nimic altceva n-ar mai fi pe lume
(asta ne-ar ţine cumva suspendaţi)
aş vrea atunci să-ţi spun te iubesc pe buza superioară
să-ţi desfac sutienul în timp ce
intersecţia ar vui
alarmele maşinilor din parcare nerăbdătoare ar face o larmă
ca o ploaie de jos în sus
aş bea stropii de apă de pe umerii tăi unul câte unul
am întârzia oriunde am avea de plecat cui i-ar păsa
ar fi în bucătărie fum şi miros de cafea împroşcată
s-ar rupe tocurile tot aşteptându-te s-ar înflora
rochia ta încă neîmbrăcată
n-ar mai fi nevoie de ruj pentru că se ştie
buzelor ce tocmai au sărutat nu le mai trebuie nimic
decât încă un sărut încă unul până când dor
ar lovi atunci soarele perdeaua ridicată
s-ar zgâlţâi ferestrele ca un cristal seismic
ar încremeni buletinele de ştiri
ca o pană de curent ca un fulger globular ca o privire care arde
ca o noua înfruptare
ne-am îmbrăca apoi matematic ca o filarmonică interioară
dar ai scos din viaţa nostră iubirea
în rest totul e bine perfect
drum
ca o dâră adâncă
adâncită mereu
mie-mi ştiu pietrele paşii
eu le ştiu pietrelor paşii
iarba câmpului mă ştiu
iarba mă ştie
fii dârz şi luptă, Nicuşor
fii atent că trebuie să treci cu tractorul pe bulevard
dă muzică mai tare sau opreşte mai bine radioul
trebuie să împarţi oamenii în două brazde sănătoase
dă foc fântânilor şi aruncă acolo câţiva şi îndeasă-i
în locul acela vor răsări mai târziu negreşit flori
numai bune să intri puţin cu secera în ele
fii atent la ora fixată trebuie să fii în piaţă
iar s-a hotărât ceva şi vei afla abia mai târziu ce
fii pe pace c-or să te păcălească iar
târziu e
târziu e iubito acum când îţi scriu
un vânt bate-n suflet şi vântu-i pustiu
şi plouă afară mărunt şi banal
e frig de aseară (când a murit un cal)
căruţa e moartă acum şi ea
şi-i ţine lumânarea din când în când o stea
se scutură de gânduri un nor şi cred că plouă
iar eu cântând aievea pe-o strună sau pe două
şi vântul printre ramuri ce-au fost odată verzi
ca ochii tăi pe care tu poate nici nu-i vezi
străbatem cântu-acesta pe care nu-l asculţi
ne sprijinim molatec şi paşii mei desculţi
se-adună pe cărarea acestui loc pustiu
hârtia se-nfioară şi-n mine e târziu
NOTĂ. Poezie scrisă în iarna anului 1987, în Bacău (eram militar TR).
Înainte de poem
adică iarba foșnea
păsările nu-si tălmăciseră gândul
gândul lor
parcă sturzul canarul flamingo
câte unul într-un târziu
scăpam cuvintele în râu
NOTĂ. Am publicat această poezie în anul 1987. Pe blog se află si un facsimil îngălbenit de vreme. Eu rămân verde 😉
În genunchi
nu întrebaţi genunchii mei nimic
priviţi fotografiile, citiţi scrierile
bucuraţi-vă, împreună cu mine
dar nu-ntrebati genunchii mei nimic
zeii de aceea sunt zei
pentru că nu le pasă de genunchii oamenilor
important e sufletul care pune în mişcare totul
îi aduce pe muritori la casa de piatră
măreţia zeilor trebuie contemplată şi atât
abia între norii de jos şi norii de sus înţelegi
abia atunci ai fost aproape de zei
acolo capeţi linişte fiindcă i-ai prins în toane bune
aşadar, bucuraţi-vă împreună cu mine
grăbiţi-vă să urcaţi în casa de piatră a zeilor
dacă nu altfel atunci cu gândul
dar nu întrebaţi genunchii mei nimic
Poezia (II)
am dat pagina şi s-a făcut
dintr-o dată lumină
de parcă nopatea ar fi alcătuită
numai din versuri scrise mărunt
Poezia (I)
am amorţit gândindu-mă la tine
ca într-o împrejurare fericită
mi-au luat mâinile foc
şi poemele nescrise tâmplele îmi ard
parcă focul acum câţiva ani s-ar fi născut
şi tu iar şi iar supărată firesc
pe nepriceperea mea de a te aşterne
frumos pe hârtie
ca pe un castel de nisip
cu intrări anume pentru vuietul mării
Nebunul de pe Muntele Olimp
Un om nebun am văzut, din cale afară de nebun.
Călătorea pe crestele munţilor Olimp cu un creion în mână
şi cu o hârtie. Doar atât avea la el, va spun!
Nu-şi putea îndoi genunchii. Mergea
căznit de parcă n-ar fi contat dacă urcă, stă sau coboară.
Ca pe picioroange mergea. Dar mai mult se oprea.
Nebunul de pe crestele munţilor Olimp se bronzează,
spuneau cei care-l vedeau, caută
unghiul perfect pentru razele soarelui de amiază.
Căci pe nebunul de pe crestele munţilor Olimp l-am văzut
între norii de sus şi norii de jos.
Parcă de la început acolo ar fi crescut sau ar fi scăzut.
Nu întâlneşti deseori nebuni de felul ăsta pe munte,
aşa că m-am apropiat de el să-l aflu,
să-mi notez în cap două-trei amănunte.
Vorbesc cu zeii mi-a spus, ca şi cum l-aş fi întrebat ceva.
Era nebun de-a binelea,
nici măcar ochelari de soare n-avea.
Ridica privirea la zei cu ochiul liber nebunul de pe muntele Olimp.
Aşa l-am lăsat, cu fruntea lui creaţă ca suprafaţa mării.
Se oprea ca o capră neagră obosită, din timp în timp.
L-am salutat, deci, cu un oarecare respect. Rotofeilor,
omul nebun de pe munţii Olimp merită atâta lucru
dacă-l întâlneşti în grădina de piatră a zeilor!
Apoi m-am oprit pe o stâncă stingheră şi m-am pomenit
că scriu de parcă m-aş fi ciocnit de o muză,
de parcă scrisul meu abia atunci s-ar fi urnit.
culoarea ochilor tăi
culoarea ochilor tăi mă caută
atunci când dorm și atunci când citesc
e ceva mai aproape de podul din palmă
amprente uitate în mine de un sărut
culoarea ochilor tăi început de sfârșeală
un pârâu mai degrabă o ninsoare
așteptată cu paltonul desfăcut
o pratidă de șah cu mutările confuze
versuri încă neaduse din condei
culoarea ochilor tăi ca un poem
cu care-aseră m-am născut pe buze
NOTĂ. Am publicat si un facsimil, în urmă cu ceva vreme, plus câteva vorbe pe care le spunea despre mine Radu G. Teposu, pe vremea când eram tânăr.
Caut
brazi închiși la culoare
cocoșul de munte apare dispare
cărarea am pierdut-o
ochiul e greu
eu urc și tot caut mereu
soarele râde
cu ceață pe frunte
miroase a stele de râu
umplu bidonul cu apă
în tâmplă cărare îmi sapă
alt drum către tine
și-mi cumpăr patine
a nins nu demult pe aici
alunecă gândul și talpa
cărări urcă una spre alta
și râul coboară
și pietrele zbiară
brazii închiși la culoare
mă piaptănă ca pe-un copil
trăiesc o figură de stil
oile curg
și-i amurg
caut cuvântul de la început
umblu cu fruntea în mână
în munte gânduri se-adună
NOTĂ. Am mai publicat aici această poezie, cu ceva timp în urmă. Mi se pare că se potriveste s-o republic.
ideea care pluteşte
iată-mă tolănit bărbăteşte pe nisip
de parcă aş fi o ecuaţie cu două necunoscute
ca o fantezie din care înfirip
o discuţie lungă aşa pe sărite
despre noi adică despre mine însumi
iau acest exemplu ca pe o aproximare
în realitate sunt ca un râu uscat
ca o albie din care pietrele ies a strigare
ca o amintire sunt deşi soarele îmi arată umbra încă
dacă m-aş privi aş vedea semnul egal
prin care trece ziua ca o ploaie adâncă
transformată în vuiet ca un semnal
de parcă mi s-ar porunci vino mai aproape
mijeşte ochii aşa bărbăteşte
de parcă valurile mi s-ar sparge sub pleoape
cu gândul la tine ca o idee care pluteşte
desen pe asfalt
cea mai prostă şopârlă din lume se plimbă cu motocicleta
preţ de 30-40 de rotaţii apoi intră în asfalt
ca un tatuaj neted şi totuşi înalt
de-a lungul scurtei sale vieţi cea mai proastă şopârlă din lume
a visat să ajungă dincolo de drumul îngust
să treacă repede ca amintirea unui gust
să ajungă în livada de măslini şi acolo să se împerecheze
cu cea mai frumoasă şopârlă din lume
care fireşte ar fi aşteptat acolo anume
apoi să stea la soare ca şi cum s-ar fi transformat
în piatra dincolo de care uneori bate vântul
mai degrabă adie mângâind pământul
cea mai proastă şopârlă din lume a meditat mult până când
a ales să facă interesanta călătorie
tocmai atunci când trecea pe drum într-o veselie
cea mai zgomotoasă motocicletă de pe insulă
dar cu roţile atât de mari şi întrucâtva primitoare
ca un şevalet îmbibat mai nou cu această culoare
îţi ia sufletul
îţi ia sufletul şi face cu el ce vrea
apoi te lasă de căruţă parcă pe altă lume
te întrebi care e cea adevărată
citeşti cuvintele parcă le-ai mai văzut undeva
melodia e asemănătoare cu peisajul
şi totuşi n-ai mai auzit-o
atunci au bătut clopotele bătuseră deja
se crapă de ziuă ca o bucată de gheaţă
moment de graţie eşti obosit
am plecat
am plecat cineva ridica o biserică
pereţi albi lângă iarbă soldaţi o fântână
o mulţime de păsări în curte vizitatorii
un sfârşit mititel apa-mi vine până la glezne
mă spăl mai bine nu rămâne nicio urmă de moloz
gata am scăpat de obsesia asta care curge
am iubit-o
şi printre toate pietrele curge un cântec
prundiş aceasta e starea de agregare
uite marea plaja întinsă trece rămâne
chiar undeva în iarbă cămaşa mea





