Călin Hera. PA-uri şi mirări

Ultima ţigară

„Mă las de fumat”. Spunând asta, bărbatul de 40 de ani vrea să dea o dovadă de caracter, de forţă interioară. Ştie că a te lăsa de fumat e, înainte de orice, o probă de voinţa, dincolo de orice plasturi cu nicotină, de orice gumă de mestecat sau ţigări electrice. „E o luptă cu mine însumi”, îşi spune, cu hotărâre, bărbatul de 40 de ani. „E alegerea mea, e dovada că sunt un om puternic”.

Apoi îşi aprinde prima ţigară din viaţă. „E ultima”, mai spune, apoi tuşeşte îngrozitor.
.
.
.
Obiceiul

După ce se bărbierea pe un obraz, inginerul Popescu îl întorcea şi pe celălalt. Obiceiul era vechi, din anii liceului, şi avea la bază o superstiţie despre care inginerul Popescu, acum bărbat la a doua tinereţe, nu-şi mai amintea. Dar ştia cu precizie că există.

În dimineaţa zilei de 10.05.2008, inginerul Popescu, cu gândul la lucrurile măreţe pe care le punea la cale, a încălcat vechiul obicei.
– Arăt ca naiba, a recunoscut el, câteva ore mai târziu.
.
.
.
Decolare ratată

Revelion în Egipt. Superofertă! Departe de crivăţul rusesc, de manele idioate, de mitocănie bucureşteană.

Veniţi, voi, cârnaţi de cămilă, şorici de crocodil, cântece guturale de beduini, soare de nisip, buricuri de dansatoare! Vino, tu, hotel de 5 stele!

Punem centurile, stewardesa îşi face mişcările stupide, ceaţa e răguşită, autoutilitara stă în mijlocul pistei, muncitorii sar cât colo.

La naiba cu revelionul şi cine s-o mai urca în avioane tarom!, mai zise inginerul, sărind pe tobogan.
.
.
.
La înălţime

N-o fac în fiecare zi, dar o fac destul de des. De fiecare dată mi-e frică dar încerc să par stăpân pe situaţie. Să inspir încredere. Contează ceea ce simt în realitate? Dar îmi place.

Cel mai bine e dimineaţa, când soarele încă nu arde, doar colorează. Aerul e ca un pahar de ceai rece, cu mentă. Sunt în formă maximă şi parcă totul se termină mai devreme, înainte chiar să-ţi dai seama că a început.

Ce plăcut: până să mă dezmeticesc, aud în difuzoare vă mulţumim că aţi zburat cu noi, să aveţi o zi bună!
.
.
.
Viaţa fără bere

M-am întrebat cum ar fi viaţa dacă ar semăna cu un joc pe calculator. Cum ar fi să dai new game când ai greşit ceva? Cum ar fi să-ţi mai faci o echipă? Primul impuls e să zici că ar fi cool. Dar după ce te gândeşti un pic, îţi dai seama că ar fi aiurea.

Viaţa de-aia e mişto, fiindcă o trăieşti o singură data. Gândeşte-te, ai avea chef să mai mănânci doar griş cu lapte şi piure de fructe şi să aştepţi cel puţin 15 ani până la prima bere?
.
.
.
Interviu

– După cum vă văd, ceva e greşit.
– Credeţi?
– După mimica feţei, realizez că vă gândiţi în altă parte.
– Cine, eu?
– După reacţia dumneavoastră, îmi dau seama că n-aţi înţeles nimic.
– Vai, cum?
– După felul în care decurge dialogul, deduc că aveţi probleme de exprimare.
– Ce probleme?
– După fruntea îngustă, încruntată tipic, înţeleg chiar că depuneţi eforturi pentru a gândi.
– Ştiu şi eu?
– După felul în care vă ţineţi picioarele, pariez că vreţi să mergeţi la toaletă.
.
.
.
Colindeţ

Scena 1
[Voci, în josul uliţei]: Bună dimineaţa, la Moş Ajun! Ne daţi ori nu ne daţi?

Scena 2
La poartă. Tuşa Mica mai are trei gogoşi în lighean.
[În sinea ei]: Nu cred să mai vină cineva. O gogoaşă merit şi eu.
Muşca, cu poftă.

Scena 3
[Voci, în susul uliţei]: Mai repede, Grasule, se face ziuă!

Scena 4
Tuşa Mica înghite dumicatul. Apar Grasul şi Şui.
[Gâfâind]: Ne daţi, ori… oau, gogoşi!

Scena 5
Tuşa Mică, uimită şi încântată, ţine în mână gogoaşa întreagă.

Scena 6
[Şui, cu ciudă]: Cum făcuşi, Grasule, de luaşi din gogoaşa mea?
.
.
.
Cum să agăţi fără să-ţi dai seama

Am aşteptat studenţia ca să merg la teatru, să mă plimb cu barca pe lac, să cunosc studente. Ciudat, n-am visat niciodată să desenez roţi dinţate.

Ai fi crezut că primul an de facultate ar fi trebuit să mă şocheze. Aiurea! Singurul lucru care m-a marcat în anul întâi a fost atunci când am fost să donez sânge ca să scap de nişte absenţe. Am leşinat pe bune, deşi asistenta care mă înţepase a crezut, avea să-mi spună în aceeaşi seară, la film, că n-am ştiut cum altfel s-o agăţ.
.
.
.
Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic

– Cum îmi stă?
– Grozav.
– Nu era mai frumoasă aia cu bretele?
– Ba da.
– Crezi că se potriveşte cu cizmuliţele alea cu ciucurei?
– Poate.
– Mă duc să probez şi pantalonii. Să-i iau totuşi pe ăştia roz?
– Ştiu şi eu?
– Mda, ai dreptate, nu cred că merg. Îi probez totuşi.
– Bine.
– Mulţumesc, iubitule, că ai atâta răbdare.
– Ei, şi tu.
– De când staţi aici?, întreabă un coleg de suferinţă, după ce tânăra se întoarce în cabina de probă.
– Două ore.
– A ales ceva?
– Încă nu.
.
.
.
Bereta

L-am imobilizat pe bărbat, deşi mă ameninţa cu o coadă de mătura, şi am recuperat pălăria. Am efectuat cinci paşi, în fugă, şi am auzit un zgomot ca de Beretta. M-am întors şi l-am mai imobilizat o dată pe bărbat, deşi eram obosit după efortul anterior.

Dar imobilizasem alt bărbat, care tuşea îngrozitor, ceea ce explică zgomotul ca de Beretta. Aşa am realizat că, după prima intervenţie, mă alesesem nu cu vechea mea pălărie, ci cu o şapca marinărească, fără cozoroc, cu maginile îndoite înăuntru.
.
.
.
Florăreasa

Ura florile. Era alergică la polen.

Odată, să fi fost cu 7-8 ani în urmă, i s-a umflat faţa după ce a aranjat un buchet frumos, crini cu irişi. Atunci a concediat-o Parfum, patronul. Cică sperie clienţii cu faţa aia buhăită.

De-aia ura florile, deşi le iubise mai mult decât se iubea pe sine: că a rămas fără slujbă din cauza lor.

Acum iubeşte iarna. Când se lasă gerul, are florile ei, la care stă şi se uită toată ziua, că şi aşa nu are ce face. Florile de gheaţă, desigur.
.
.
.
Blocul Babel din Dristor, privit oarecum lingvistic

Turcii sunt instalatori. Cei mai buni. Filipinezii sunt dulgheri. Cei mai buni şi ei. Chinezii sunt paznici. Au mai fost nişte bulgari, dar au plecat acasă după trei săptămâni. Au zis că e prea multă muncă.

Inginerii sunt, cu toţii, irlandezii. Mai puţin inginerul Popescu. El e român. Poate singurul. Până acum i-au plecat în Spania opt echipe de muncitori. Numai el a rămas acasă, ca prostul, de dragul doamnei expert PR.

Luni vine un lot de thailandezi. Ăştia sunt bun la masaj. Adică astea.
.
.
.
Nimic nu-i ceea ce pare

Ce forme perfecte, ce suprafeţe netede, sticloase, ce încântare! Ar fi vrut s-o mângâie cu amândouă palmele, s-o simtă rece, apoi s-o încălzească, să se bucure de ea. O priveşte cu încântare, cu mulţumirea orgolioasă pe care o ai atunci când primeşti ceea ce crezi că ţi s-ar cuveni.

Iată-l cum o atinge cu vârfurile degetelor, cum simte un tremur plăcut.

Apoi vede capacul, îl ridică uşor contrariat. Atunci îşi dă seama: ţine în mână o urnă, nu o Cupă. Aşa că îşi toarnă, spăşit, cenuşă în cap.
.
.
.
Un Logan crăcănat

Cobora dealul Haţegului. Jos, la semafor, frână, bubuială şi stupoare. Tirul urcase până pe bancheta din spate (unde nu era nimeni). Roţile din spate ale Loganului se cracanasera uite-aşa.

A ieşit nervos înjurând şoferul tirului, un bulgar cam bătut în cap. Poliţistul îl linişteşte:

– Bucură-te, omule, că nu te-a făcut şi pe tine chisalilta şi, oricum, degeaba te înfurii.

– Bre, lasă-mă şi tu în pace, că-s nervos, de trei zile m-am lăsat de fumat.

– A, atunci înţeleg, se retrage poliţistul.
.
.
.
Pricop. Epilog

Pricop îşi privea unghiile. Îi plăcea să fie tăiate îngrijit, rotund. Avea degetele plinuţe, ca nişte crenvurşti moi. Pe vremuri, era suplu. Acum, cureaua a ajuns la ultima gaură.
– Dar e bine, zice Pricop, aşezându-se mai bine în fotoliu.

Director de strategii implementabile, aşa scrie pe uşa lui care se deschide de două ori pe zi: dimineaţa, când intră în sediu şi după-masă, când pleacă să se mai gândească niţel. Până mâine.

Scribul şi Filosoful

– Nu contează ce, nu contează unde, cine, când sau de ce. Nu contează cum. Contează numai că.

Filosoful Dănila realiză că gândeşte cu glas tare abia când îl auzi pe Scribul Irinel:
– Contează şi cât, spuse Scribul, obsedat de cele 500 de semne.
– Vorbim despre lucruri diferite: tu despre formă, eu despre texte, adică Pretext şi Esenţă. Iar esenţa e încă mai mult, e ca un fel de prietenie care durează din liceu, de la primele lecturi, zise Dănila.

– Mda, contează că, recunoscu Irinel.
.
.
.
Scribul Irinel intră în Noul An

Asta e ţigarea mea, e amanta, e berea de după serviciu, cu amicii, e sentimente.ro-ul meu.

Scribul Irinel ştie că nu mai poate oferi, la nesfârşit, aceleaşi explicaţii. Pentru că acum nu trebuie să-i explice cuiva anume, ci sieşi. Aşa că totul devine dintr-o dată serios. Din prea multă joacă, miza s-a schimbat.

Acest stadiu trebuie depăşit. Ori transformăm totul în artă şi intrăm, graţios, în istorie, ori înseamnă că am fost nişte mari pierde-viaţă. Pereţii din Odaia de Creaţie îl aud şi tac.
.
.
.
Ce e un PA bun

Sunt un om ocupat. Genul „vreau o zi cu 25 de ore”. Când apuc să văd un film, ori nu prind începutul, ori finalul. De cele mai multe ori, văd doar o bucată din cuprins. Prima oară e enervant. Apoi, fascinant. Cum îmi lipsesc elemente considerate importante de regizor, personajele le reinventez. Practic, povestea mi-o construiesc, în bună măsură, eu.

Aşa e şi un PA bun. Îţi deschide pofta şi te îmbie. Îţi oferă esenţa, apoi e treabă ta. Dincolo de PA e imaginaţia ta şi mintea ta scormonitoare
.
.
.
Doldora de poezie

Sunt doldora de poezie, îşi spune inginerul Popescu. Sunt ca un triunghi isoscel peste care stă să plouă cu metafore. Sunt ca un acclerator de particule care rimează fabulos, ca un curs de rezistenţa materialelor, ca o teoremă.

Inginerul Popescu mai desface o bere. Sunt ca un mustang, ce zic eu?, ca o herghelie întreagă, ca un stol de raţe sălbatice, ca un peşte-spadă, ca un vulcan. Ca un bou visător.
.
.
.
Separarea părerilor în sat

Preferam să nu se certe, zice cheliosul. Dacă tot s-au certat, era bine să se împace, zice moşneagul. Dacă nu s-au împăcat, măcar să nu se fi despărţit, zice ţigănosul. Dacă s-au despărţit, să fi păstrat decenţa, zice ochelaristul. Dacă decenţă nu e, măcar să fie show, zice bărbosul. Dacă e show, să fie cu strigături, zice tanti Floarea. Dacă e cu strigături, să se audă hăt-departe, zice grăsanul. Dacă se aude în toată valea, măcar să vuiască, zice lunganul. Dacă vuieşte, asta e, zice cheliosul.
.
.
.
Viaţa după harakiri

Lipsa de exeperintă este motivul pentru care primul harakiri din viaţa lui Sho Kira nu fie şi ultimul. Nu curajul i-a lipsit, ci îndemânarea. Mai precis, lipsa ei l-a făcut să se taie la deget atât de urât încât a ajuns la camera de gardă a spitalului municipal.
– E primul meu caz de harakiri, i-a zis asistenta.

O doamnă drăguţă, dar nu ca văduvă contabilului Fişic care, îmbrăcată cu un sutien negru, îi cere să-i aranjeze bretelutele şi râde cu poftă când o gâdila cu degetul bandajat.
.
.
.
Dumbo, studentul

Dan Iacob era, încă, foarte tânăr. Pe când nea Mitică l-a văzut bătând mingea în parcare era şi mai tânăr. „Vino la noi, avem iarbă sintetica”, i-a zis.

S-a dus. Se întreabă şi acum de ce a fost chemat, el, cel fără de chemare. La primul meci cu echipa de juniori i se schimba deja vocea. A fost cel mai prost jucător care a existat vreodată: dezastru pe toată linia! S-a ales doar cu o poreclă, Dumbo-elefantul zburător, nu ştie de ce. Dar măcar a scăpat de fotbal şi s-a dus la facultate.
.
.
.
100% transpiraţie

Lunganul îşi lărgi nodul de la cravată şi îşi descheie cămaşa, o cămaşă roz, de fante. Transpirase. Năduşeala nu era de la vreo alergătura cu gâfâieli. Transpirase stând cocoţat pe balustrada de pe faleză. Nu, nu-l bătuse soarele în cap, soarele nici nu se arătase dintre nori. Broboanele de pe tâmple erau de la prea multă încruntare.

Căci lunganului îi plăcea să inventeze poveşti cu domniţe, iar apoi să le spună prietenilor, ca şi cum ar fi fost adevărate. Şi tocmai azi, inspiraţia îl părăsise.
.
.
.
Călătoria

Pornisem spre Insula Thule ca să evadăm din rutină şi ca să ne întoarcem mai aprigi şi, da, mai frumoşi. Aveam Cârmaci, Căpitan, Bucătar, marinari destoinici, aveam o goeletă suplă, era anotimpul potrivit.

Ceva lipsea şi nu ştiam ce. Nu ştiu nici azi, când romul din butoaie e pe sfârşite, când ţărmul se vede clar, luminat dimineaţa de soarele stropit de valuri, ziua de scânteierile peştilor aduşi de bărci, iar seara de ochii fetelor. Vezi bine, pornisem noi, dar uitasem să ridicăm ancorele.
.
.
.
Rondul de toamnă

Sunt o plantă decorativă. O panseluţă. Nu râdeţi, povestea e tristă! Am fost fixată, acesta e cuvântul, în intersecţia dintre Baba Novac şi Mihai Bravu. Ironic, nu? Înghit gaze de eşapament din greu, dar măcar nu se uşurează maidanezii pe mine, n-au curaj să traverseze până la rond nici măcar noaptea, că sunt curse de maşini.

Astă primăvară eram vioaie, îmi venea să râd dimineaţa, în rouă, şi după-masa, când mă irigau. Acum sunt ofilită, nu mă mai polenizează nici dracu’, deci sufăr. E naşpa.
.
.
.
Prima mea femeie

M-am născut pe malul lacului, într-o vară. Vara asta. Eşti precoce şi bine dezvoltat, mi-au zis. Mi-au dat coordonatele, mi-au urat succes.

Am ajuns repede, am intrat pe fereastră. În dormitor, năpustit peste ea, dl Lică vorbea porcos şi icnea. S-a potolit, s-a culcat, ea a rămas cu braţele întinse spre mine, cu gura deschisă cam vulgar, dacă mă întrebaţi. M-am străduit mai mult decât cele 15 secunde considerate sigure.

Dar am plecat acasă nedumerit, flămând şi cu un gust neplăcut, de cauciuc.
.
.
.
Rugăciune

Ajută-mă, Doamne, să fiu bun. Să fac bine şi, dacă se poate, să primesc înapoi bine. Dă-mi, Doamne, înţelepciune şi curaj, dă-mi noroc şi pricepere. Dă-mi forţă. Ajută-mă să pun cele mai bune întrebări, să ştiu să caut. Ajută-mă, Doamne, să înfăptuiesc. Ajută-mă să uit ceea ce trebuie uitat şi să nu greşesc. Iartă-mi greşelile. Fii îngăduitor cu mine şi ajută-mă să fiu îngăduitor cu ceilalţi. Ajută-mă să-mi bucur familia. Ajută-mă, Doamne, să iubesc mai mult şi dă-mi voie să fiu iubit.
.
.
.
Luna-12, ziua-25, înainte de prânz

Respiram greu, cu abur gros. Am intrat în biserică fără vreun gând anume, cu căciula în mână. Intraţi, închinaţi-vă, mi-a zis părintele.

Trebăluia la o sobă de fontă. M-am închinat şi am sărutat icoana cu Naşterea. Nu fiindcă aşa trebuie. Aşa mi-a venit. Era destul de întuneric, lumina venea doar de la jarul din sobă, nişte lumânări şi nimburile pictate pe pereţi.

Afară am stat şi m-am uitat la brazii pudraţi din vale până am simţit ace în urechi. Atunci mi-am pus căciula şi am început să cobor.
.
.
.
Iar voi, armată de ecveştri, goniţi din uliţă maeştrii

Am greşit, onorata instanţă, presupunând că am prestanţa, că am alură de bunic, că nu-mi ajungeţi la buric. E o eroare c-am crezut că fix din cap pan’ la şezut sunt un Ales, un Excelent (defapt, mă mişc stângaci şi lent). Sunt eu, un moş printre voinici. Scriu PA-uri care-abia fac plici! Am doar poreclă de Maestru. Sunt, însă, doar un biet pedestru, burtos şi chel şi cocoşat, fără talent şi foarte plat, în tot ce spun (de obicei). Iertare, vouă, falnici zei!
.
.
.
Trecut-au iambii

M-am gândit, voi lua o pauză. Am scris prea multe versuri şi din această cauză voi pune punct, de mâine, la astfel de demersuri. Voi reveni la proză, la gânduri nerimate, voi scrie sub hipnoză, în vis, pe nemâncate. Pfui, câte perspective vor apărea, o mie! Dar semne-s doar 500… Aşa-i, fir-ar să fie!

Telefonul de la ora opt

Era o seară de joi. Venisem de la birou când a sunat telefonul. Pe vremea aia nu exista telefon mobil.
– Bună, ce mai faci?, mă întreabă o voce de femeie.
– Tocmai desfac o bere.
– Ştii cine sunt?
– Ai o voce foarte plăcută. Dar, mărturisesc: nu-mi dau seama.
– Dacă nu mă recunoşti, înseamnă că m-ai uitat, şi a închis.

Au trecut de atunci 12 ani. Între timp mi-am schimbat locuinţa şi numărul de telefon, m-am însurat, am doi copii şi, uneori, mă întreb cum ar fi fost dacă aş fi recunoscut-o.
.
.
.
Îmi plac cărţile bune (şi vinul roşu)

Hai la librărie, mi-a zis Marco şi a făcut cu ochiul. Prietena lui, Ana, cu care ulterior s-a căsătorit de două ori, vindea cărţi la librăria din centru.

S-au retras un pic în depozit. Răsfoiam nişte Eliade când am auzit un „vă pot ajuta cu ceva?” suav la care am răspuns tâmp că da, gândindu-mă la prostii. Era colega Anei, mai frumoasă ca nuvelele lui Slavici.

Seara închiriasem deja două odăi la cabana din munţi. La prima sticlă de vin recitam Coşbuc, după a doua ne uitam în jos, la stele.
.
.
.
După-amiază cu amintiri

Îmi amintesc cum spuneam că am patru ani şi un sfert. Cineva mă fotografia cu piciorul pe minge. Prima iarnă la schi, la cabana Pietrele. Cravata de pionier. Ziua în care am primit 10 pachete de gumă din Germania şi le-a luat soră-mea. Pe toate mi le amintesc.

Naşterea fratelui meu, naşterea copiilor mei, prima fată pe care am ţinut-o de mână (Felicia, era în grupa mijlocie, ne uitam la Albă ca Zăpada), prima pe care am sărutat-o, prima noapte de dragoste. Hmm, a fost mai degrabă o după-amiază.
.
.
.
Ceai din termos

Niciodată n-am prins Periniţa. Poate sunt prea mic. Sau poate că se întâmplă ceva după patru dimineaţa: dispare timpul pâna îl trezeşte sirena de la uzină, la şase. Aşa am crezut pâna ieri.

Plecasem foarte devreme către litoral. Drum lung chiar şi pentru Dacia noastră.

I-am văzut înşirati la colţul străzii. Erau 21 de oameni, i-am numărat. Cei mai mulţi, părinţi sau bunici de-ai tovarăşilor mei de joacă. „Stau la lapte”, mi-a explicat tata.

În dimineaţa aceea am băut ceai din termos, pe drum.
.
.
.
Leul cu soare

Dă-mi un leu cu soare, cerea fetiţa, dimineaţa, şi maică-sa îi dădea. La prânz, primea leul cu soare de la mătuşă-sa, iar după-masă, de la taică-său, când venea de la Uzină. După trei zile, avea roşu în gât, răguşise şi nu mai putea să-şi ceară moneda.

Câţiva ani mai târziu, leul cu soare nu mai era suficient; îi trebuia unul cu tractor pentru acelaşi cornet pe care femeia de la colţul străzii o vindea, vară de vară, din acelaşi cărucior galben pe care scria, deja ştia să citească, „Îngheţată”.
.
.
.
Când Uzina arată Nordul

Sună Uzina. Oraşul freamată. Nevestele se grăbesc acasă, să pună mâncarea pe aragaz. Copiii îşi termină, brusc, joaca. Se bulucesc pe scări, se spală pe mâini şi îşi deschid caietele de teme.

Primele autobuze ajung în staţia de la Dunărea, o crâşma cu ştaif. Aici coboară mai ales muncitorii, cu câte un maistru. Rusca e a inginerilor.

Mulţi sar peste bere. Merg direct acasă, flămânzi. Unii îşi altoiesc copiii sau nevestele. Alţii şi-i urcă pe genunchi. Până la 11, când sună Uzina, sunt o familie.
.
.
.
Conspiraţioniştii de la colţul străzii

Se adunau acolo mai ales duminica, după meci. Mai precis, după fiecare meci. Microbisti, cică.

Odată, i-am văzut dimineaţa, foarte devreme. Trebuia să ajung mai devreme la şcoală, de-aia eram afară la asemenea oră. Drumul meu nu trecea pe la acel colţ al străzii, dar m-am apropiat de ei, intenţionat.

Parcă puneau ceva la cale. Dar n-am auzit ce vorbeau. Am văzut doar că le ies aburi din gură. Oricum, sunt sigur că nu i-am văzut niciodată la stadion. Nici până atunci, nici după aceea.
.
.
.
Eu, tata, nea Gogu şi tov. Toras

Mănânc seminţe. Alea negre nu îmi plac, ţiganca cu pieptul mai mare ca burta le prăjeşte prea mult. Tata fumează. Snagov. Nea Gogu urlă. I se umflă venele pe gât. Vorbeşte mai porcos credeam că se poate. Eu înjur rar şi numai de dracu’.

Nea Gogu are un băiat ochelarist. E într-a cincea. Tov. Toras manaca pâine cu salam. Tace. Are chelie, mustaţă subţire şi geacă de piele.

Peste câţiva ani va muri. Infarct. Dar asta n-am de unde s-o ştiu acum. Eu nu ştiu nici ce-i ăla ofsaid.
.
.
.
Dimineaţa e mai bine

Te simţi ca un hoţ. Asta şi eşti. Sorina încuie uşă, te săruta repede şi fuge la duş. Îţi vine să pleci când vezi fotografia lui în bibliotecă, între „Odiseea” lui Homer şi „Amintirile despre viitor” ale lui von Daniken.

O simţi pe Sorina lipindu-se de spatele tău. „E plecat în delegaţie, vine abia maine”, vrea să te liniştească. E nerăbdătoare.

Pleci şi tu după o oră, o laşi plângând. Cobori scările cu grijă, să nu te vadă vreun vecin. Dimineaţa e mai bine.
.
.
.
Pfui, scopul vieţii spui?

Pe mine m-au chinuit, în copilăria fragedă, două cuvinte: infinit şi niciodată. La un moment dat, am decis să nu mă mai gândesc la ele ca să nu o iau razna. Cred că dacă le-aş înţelege, aş pricepe şi ce e viaţa şi de ce e ea. Aşa, sunt mulţumit să cred că Dumnezeu are un Plan al Lui şi că treaba mea e să încerc să fiu bun, să bucur şi să mă bucur. E mult, deşi pare puţin.
.
.
.
Borşul locotenentului Mitran

Locotenentul Mitran îţi dă impresia că n-a mâncat în viaţa lui decât borş. Îl stresează că are de a face cu viitori intelectuali (dacă studenţii la Politehnică pot fi numiţi astfel).

Pe câţiva i-a tuns la piele. Aceştia par stingheri. Adică, ar face pe şmecherii, dar le lipseşte ceva. Ei sunt cei care râd cel mai zgomotos atunci când locotenentul Mitran face mişto de ceilalţi. Pe ei i-a convins: timp de 9 luni, Mitran e Dumnezeu.
.
.
.
Înjuraturile locotenentului Mitran

Ieri m-a înjurat locotenentul. În fel şi chip. Nu ştiu de ce. Nu mi-a părut nervos, dar cred că îi era ciudă că trebuie să stea cu chipiul ăla pe cap, cu vestonul încheiat până sus.

Am încercat să-l urmăresc atent. Nu erau înjurături extraordinare dar erau multe şi se tot repetau. „De ce te-a trimis, mă, mă-ta în armată?”, urla. Habar n-am avut ce să-i răspund aşa că am tăcut.

Totul a durat vreo 5-6 minute. Băieţii se opriseră din lucrat. A fost interesant.
.
.
.
Gluma de la 5 dimineaţa

– Deşteptarea!, strigă locotenentul Mitran.

E momentul lui suprem. Toţi dorm, numai el e treaz. A dormit bine azi-noapte, incredibil de bine, ţinând cont de şpriţurile băute până seara târziu cu tatăl soldatului Faur, un pămpălău. Soldatul, adică. Tatăl e de gaşcă, i-a dat două cartuşe de BT şi a plătit şpriţul.

Uite-l pe puşti. Se întoarce în somn. Are faţa mânjită cu pastă de dinţi. Pămpălăul.
– Deşteptarea, bă, aici e armată, nu amantă!. Am făcut o glumă bună, îşi zice, încântat.
.
.
.
Locotenentul Mitran e nervos

Lt. Mitran e nervos. E roşu, nu doar ars de soare. Soldaţii au de încărcat trei camioane care stau, fierbinţi, lângă trei grămezi uriaşe de porumb. „La prânz să fie gata!”, urlă Mitran. Afară sunt 40 de grade. Copiii muncesc cu încetinitorul. Aşa îi vine ideea: îl pune pe şofer să pornească motorul. Gazele de eşapament, fix între militari.

(către ei): Cu cât terminaţi mai repede, cu atât scăpaţi mai repede de gaze.

(către şofer): Lasă aşa, să se grăbească.

(către ei): Fir-aţi ai dracu’ de putori, nesimţiţilor!
.
.
.
Crime în serie la Sala de Mese

Bucătăreasa găteşte excelent dar mâncarea e puţină. Aş da cuiva în cap pentru o farfurie plină. Stăm la uşă, aşteptăm să intrăm.

În buzunar am câţiva şoricei. Scot unul. Se uită la mine, speriat. Mă enervează. Parcă mă stropeşte cu ochii lui nevinovaţi. Îl ridic. Ce scump eşti, ce drăgălaş, îi spun. Apoi, fără să fiu eu acolo, mă văd cum îi sucesc gâtul. Pâraie, apoi capul îi cade pe spate.

Mai omor şase până se dă semnalul de intrare în sala de mese.
.
.
.
Scrisori pentru iubitele altora

Scriu scrisori de amor pentru camarazi. Îi scriu unei italience din Dobrogea, unei ţigăncuşe din Bacău şi unei bucureştence blajine. Inventez chestii romantice privind fotografiile tipelor (nu lucrez decât cu fotografia clientului).

Ţigăncuşa e urâţică, mi-e greu să-i scriu înflăcărat. Bucureşteanca e banală, dar ghicesc o neruşinare în ochii ei care mă incită. „Cu talentul tău, aş face bani”, zice Dudu, bucureşteanul tăcut (dacă vă imaginaţi aşa ceva). Nu cred că am talent, dar scrisori de dragoste ticluiesc bine.

Oraşul cu un singur semafor

Ne aflăm în oraşul cu un singur semafor. Nu e nevoie nici de ăla, dar primarul a simţit nevoia să raporteze o realizare în timpul mandatului.

În ziua în care l-a pus în funcţiune s-a produs un accident în lanţ: singurul taximetru din oraş s-a izbit de maşina doctorului Klaus şi a ricoşat în Dacia lui Toma de la aprozar. Se adunaseră toţi să vadă minunea. S-a scris şi în ziar despre accidentul anului.

Urmarea: l-au oprit. Dar semaforul nu e de prisos. A devenit loc de întâlnire. E un reper.
.
.
.
Domnul Lică ia aer

Domnul Lică sapă în grădină. Mai precis, scarpină pământul. Scoate la iveală: sârmuliţe, un prezervativ, capace de bere, agrafe, un pix, coji de banană, o monedă de 10 bani, vertebre, beţişoare de urechi, sâmburi de prună, alte capace de bere.

Un cotor de măr cade razant cu chelia domnului Lică. Grădina e mare. Adică, potrivită. Mulţi copii sar gardul. De fapt, e o spărtura prin gard, dar nu se vede decât dacă te uiţi în sus, mai sus de etajul zece.
.
.
.
În Oraş nu e niciodată destul de întuneric

Mi-a intrat un fluture în bec. Nu ştiu cum a reuşit, probabil şi-a dorit asta atât de mult încât restul sunt amănunte.
.
.
.
Schimbare de plan

– Rectific, se aude, nu mai urmează nicio staţie, niciun peron, nici pe partea stânga, nici pe partea dreaptă.
– Dacă aş fi cinic, a mai spus vocea, aş spune că nu mai urmează nici măcar un înainte.

Călătorii devin panicaţi abia după ce vocea tace.
– Aveam o şedinţa, aveam un soţ, aveam un plan, avusesem de gând, spun ei, de-a valma.

La staţia Obor s-au deschis uşile degeaba. N-a coborât nimeni, nici măcar vocea. Toţi mergeau mai departe deşi un lucru înţeleseseră clar: nu există înainte.
.
.
.
Intersecţie

Această intersecţie e supravegheată video. Un computer înregistrează cum dau zor: maşină, maşină, maşină, maşină, maşină, maşină, maşină, maşină, maşină, maşină, maşină, maşină, trecători, maşină, maşină, maşină, maşină, maşină, maşină, maşină, dimineaţa, la prânz, seara, mâine, poimâine, am trecut, totul e o dâra.
.
.
.
Dorinţă

Putea să-şi dorească mai mult decât să nu întârzie la serviciu, să nu întârzie acasă, să vadă câte un film bun, să facă sex (în principiu, cu nevasta), să bea câte o bere cu băieţii, să scape de ratele la casă, să se hotărască să aibă, totuşi, copii, să-şi cumpere o maşină nouă, să-şi schimbe serviciul, să se mute în alt oraş? Fireşte că putea. Dar se întreba: la ce bun?

L-am întâlnit într-un lift, se zgâia în oglindă şi a coborât înainte de a-şi da seama că la el mă refer.
.
.
.
Oglinda

Nu ştiu ce mătuşă i-a dat nu ştiu ce oglindă. Nu ştiu de ce s-a dus până nu ştiu unde şi nu ştiu cum a adus oglinda acasă. Nu ştiu cine i-a zis că, potrivit nu ştiu cărui principiu feng shui, nu ştiu de ce e rău să aşezi oglinda pe acelaşi perete cu uşa de la intrare sau cu vreo fereastră.

Cu gândul la teorie, a omis faptul că nu-i trebuie nicio oglindă. Dar a chemat nu ştiu ce meşter care a rezolvat problema, treaba lui cum. Acum stă cu ochii închişi lângă oglindă, nu ştiu la ce s-o mai gândi.
.
.
.
Evoluţie imobiliară

Copilărise la parterul unui bloc cu două etaje. În căminul studenţesc nimerise la etajul trei. La început, asta îl luase cu ameţeală. Apoi şi-a cumpărat un apartament la etajul patru din zece; era nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Când s-a mutat la opt, liftul devenise o necesitate. Era şi un avantaj important: zgomotul străzii devenise abia un vuiet nedesluşit. Acum vrea la etajul zece, ultimul, ca să nu-l mai inunde vecinul de sus.

După care îşi va cumpăra o vilă sau măcar o casă la ţara.
.
.
.
Sex-shop

Trecuse deseori pe acel trotuar, în drum spre birou. Nu doar din superstiţie. Devenise o necesitate: se oglindea în vitrinele magazinului, îşi aranja părul, îşi îndrepta fusta, îşi ridica sânii, apoi trecea mai departe, mulţumită.

Într-o zi, a intrat. Uşa era întredeschisă, de-aia. S-a speriat văzând ceva fosforescent pe tejghea, apoi a privit vitrina, pe dinăuntru: era ca o fereastră deschisă.

A doua oară s-a speriat când vânzătorul i-a oferit un sutien 80B.
– E comestibil, a făcut el cu ochiul.
.
.
.
Creşterea şi descreşterea spaţiului de la parter

Pe vremea lui Ceauşescu, îl trimitea maica-sa la Alimentara după compot de prune. Pe altă vreme a lui Ceauşescu, în loc de Alimentara s-a făcut un Menaj, cu multe ligheane în vitrină. Dup-aia, a fost Consignaţia, apoi Sală de jocuri mecanice, Second-hand, Electronice, Cazino. De doi ani, e sediu de bancă.

De o lună, Biroul Credite şi trei ghişee Relaţii cu clienţii s-au restrâns. Au pus un perete de rigips, cinci măsuţe, o tejghea şi vând opt feluri de cafea, cu biscuiţi. El preferă espresso.
.
.
.
Neon

Locul nu-i sărea în ochi decât seara, când lumina neoanelor scălda trotuarul şi-l bucura prosteşte, amintindu-i de vremea când, copil fiind, singurele firme luminoase pe care le vedea erau cele ale hotelurilor de pe litoral, acolo unde, de altfel, a simţit prima oarea plăcerea jocului de noroc, la aparatele în care băga fisele pentru îngheţată puse deoparte pentru joc, ca acum, când însă nu îndrăzneşte să intre, un cazinou de cartier îi pare prea jos, iar unul de pe Calea Victoriei prea sus.
.
.
.
Micile dileme ale artistului anonim

Îl pândise pe frate-său câteva zile la rând. Intra în camera lui practic fără motiv şi ieşea repede, după ce arunca o privire pe biroul liceanului. Ştia de la început ce caută, ştia şi de ce, dar n-a recunoscut nici măcar în sinea lui că pusese ochii pe cariocile frumoase pe care scria, avea să afle ieri, după ce le şterpelise din sertarul de la mijloc, „permanent marker”.

Acum e în lift, a apăsat butonul 10 şi încă nu s-a hotărât ce să scrie, unde să scrie şi ce culoare să folosească întâi.
.
.
.
Când cravata nu ajută la nimic

E coadă. Cel puţin 20 de oameni (toţi, bărbaţi), stau la coadă. Deci, e trecut de miezul nopţii.

M-am hotărât. Vreau să văd minunea, s-o pipăi, s-o gust, să urlu „Este!”. Stau la coadă. La ceilalţi era mai ieftin, glumeşte un tip cu cearcăne.

Iau „de pui”. Da, e bun gustul. Gustul e bun. În timp ce mă înfrupt, îl studiez pe tipul cu cearcăne. I-aş putea spune „tipul la patru ace cu cravata largită”. Sau, ca să fiu mai precis, „tipul cu ketchup şi maioneză pe cămaşa alba”.
.
.
.
Trece

El vrea să pară îndrăzneţ, dar e timid. Ea vrea să pară timidă, dar are draci. O femeie îi zice: „Ia, conaşule, flori pentru domnişoara!”. Ar lua, dar asemenea îndrăzneală ar însemna că, defapt, este timid.

Ea l-a apucat gingaş de braţ. Se strânge în el, îi spune ceva. Dar nu vom afla niciodată ce anume, pentru că amândoi trec mai departe.
.
.
.
Familia, în parc

Are opt ani şi cozi împletite. E îmbrăcată foarte adecvat. Dar plânge. Ar vrea să o ia în braţe taticul ei. Bărbatul e cu 20 de paşi mai încolo. Ireproşabil îmbrăcat.

Mama e mai aproape. Vine spre fată. O strânge de codiţe. N-o trage de păr. Strânge, puternic. „Inceteaza în clipa asta”, îi şuieră şi priveşte în jur. O voce dură, fără subtilităţi. Fetiţa îşi înghite plânsul şi plânge mai tare, sacadat.

Din maşina 4×4 se aud mai târziu nişte palme. Tatăl claxonează un fraier care trece pe zebră.
.
.
.
Impact

– Ce scrâşnet puternic!
– Ce prezenţă de spirit, ce maşină frumoasă.
– Ce frâne bune! ABS?
– Ce izbitură puternică, totuşi, ce mulţi gură-căsca.
– Ce nenorocire, cât ghinion, ce sosire promptă a poliţiştilor, ce anchetă sumară!
– Ce sirenă mişto are ambulanţa, ce cretini sunt în trafic.
– Chiar, ce trafic impresionant!
– Ce zi frumoasă, păcat că vă curge sânge din cap. Doare?
– Şi totuşi, ce culoare intensă! Ce reuşit se combină cu bandajul alb!
– Şi ce bine vă stătea cu mustaţă.
.
.
.
Cine-a pus staţia-n drum?

Mergea cu maşina, ca tot omul. Mă rog, ceva mai repede, era un Golf puternic. A văzut refugiul destul de târziu. Mai precis, l-a simţit. Ca să fiu sincer, la început nu şi-a dat seama ce-i. Ştie doar că a fost cool şi că, la sfârşit, i-a fost frică. Mai degrabă îi era greu să stea aşa, cu capul în jos.
– A văzut cum stătea cu capul în jos?
– Ca un liliac.
– Ca un cheţ gelat.
– Maşina e zob şi el n-are nimic.
– Şi n-a venit nici tramvaiul.
– Dar ne-am distrat.
– Păcat de băbuţă.
.
.
.
Viaţa după promisiune

Depăşisem pe linia continuă şi el, prezent la datorie, mi-a făcut semn să trag pe dreapta.

Era o zi frumoasă pe dealurile Hârşovei. L-am rugat să mă ierte.
– Am greşit, promit să nu mai depăşesc niciodată pe linie continuă, am zis.

M-a lăsat să plec. M-am mirat şi eu. Nu i-am dat nici măcar o ţigară. Dar m-am ţinut de promisiune timp de 11 ani.

Ieri l-am văzut în intersecţie la Romană. Îl avansaseră, deci. Ploua rău, era frig şi aglomeraţie mare. O zi mizerabilă!

Dar poate că nu era, totuşi, el.
.
.
.
Amândoi

Era într-o şedinţă când ea i-a telefonat. Era la mall, avea o problemă.
– Ce faci, pui?, l-a întrebat, dar nu l-a lăsat să răspundă. Ajută-mă, nu ştiu unde mi-am parcat maşina.

I-a venit să râdă, s-a abţinut, a întrebat-o pe unde a intrat în magazin, după ce şi-a lăsat maşina, a închis ochii, apoi a ghidat-o pas cu pas. Au ajuns împreună la maşină.

– Parcă ai fi aici, cu mine, iubitule, s-a alintat ea.
– Aşa e, i-a răspuns, acum sunt centura de siguranţă care te strânge în braţe.
.
.
.
Cu tati la Shrek

Tati mi-a făcut o surpriză. Le-am lăsat pe fete acasă (adică pe mami şi pe soră-mea) şi noi, bărbaţii, am plecat să ne facem de cap. Ne-am dus la mall, ne-am dat cu scările rulante şi am intrat la multiplex.

Erau mulţi copii. Eu îl ţineam pe tati de mână, strâns, să mă vadă toţi. El e tatăl meu, i-am zis lui nenea care ne-a rupt biletele. Tati nu s-a supărat pe el.

Filmul a fost fain, era Shrek 3. Nu i-am zis lui tati că-l văzusem pe dvd. Am văzut că i-a plăcut şi lui şi l-am lăsat să se bucure.
.
.
.
Căţeluşul, pisica şi zebra

Tati mi-a spus o poveste cu un căţeluş care alerga după o pisică şi a trecut strada printre maşini. A avut noroc fincă o maşină mare, albă, a pus frână şi nu l-a călcat.

Căţeluşul, oricât ar fi vrut să prindă pisica, trebuia să treacă pe zebră. Ştiu ce e zebra, am văzut-o la grădina zoologică. Zebră se spune şi la trecerea de pietoni, aia de la colţul străzii, unde aştept să se facă verde la semafor.

Chiar dacă e verde, tot n-am voie să traversez decât cu tati de mână. Sau cu mami.

00.00-01.00: Inginerul de la miezul nopţii

Domnului inginer nu-i plac subiectele cu tentă sexuală, deşi lucrează pe şantier. Dar îi place doamna expert PR şi îi place când, în timp ce fac dragoste, ca acum, ea îi spune ce simte exact atunci când simte. Vecinii s-au obişnuit cu zgomotul specific şi, îşi închipuie domnul inginer, singurul lor regret este că nu-l pot distinge mai clar.

Acum, domnul inginer îşi ţine respiraţia, cât să audă, limpede, bătaia de la miezul nopţii a pendulului pe care de atâtea ori l-a admirat în holul vecinului.
.
.
.
01.00-02.00: Timp

„Călin Nebunu’ trage cu tunu’ noaptea la unu”. În copilărie, cântacelul îl enerva. Era ca o înjurătură urâtă să i se spună Nebunu’. S-a liniştit când a aflat că, la Eminescu, Călin Nebunu’ înseamnă Călin Năzdrăvanul. Dar tot îl supără continuarea „si omoară raţele, le mănâncă matele”. Bleah!
Mai apoi, a trage cu tunu’ a căpătat nuanţe erotice. Ceea ce, fireşte, l-a cam măgulit.

Iar acum, la bătrâneţe, nu se mai poate controla şi mai bubuie în somn. Noroc că soţia doarme dincolo fiindcă… NU ÎNCAPE
.
.
.
02.00-03.00: Cutremur fericit!

Aţipise. I se întâmplă rar aici, la birou, chiar dacă nu pleacă acasă înainte de miezul nopţii. L-a trezit un clinchet discret. Cuburile de gheaţă nu se topiseră încă şi se zbenguiau între pereţii aburiţi ai paharului cu whisky. A luat o înghiţitură, satisfăcut. Parcă niciodată băutura lui preferată nu fusese amestecată aşa bine.

-Uneori, e nevoie de atât de puţin pentru a fi fericit, şi-a zis după prima sorbitură.

Era ora 2.35. Tocmai avusese loc un cutremur de 6 grade pe scara Richter.
.
.
.
03.00-04.00: La dictare

Avea ochii închişi. Încerca să-şi ţină starea aceea specială îndărătul pleoapelor. În vis, citea pagini întregi, scrise impecabil. În semitrezie, sau cum s-o spune, transcria grăbit pe caietul pregătit de cu seară, ceea ce tocmai citea în vis. Citea mai repede decât scria, lucru supărător dimineaţa, la descifrarea mâzgăliturilor. Ora 4.00 l-a găsit dormind.

Odată s-a gândit să monteze o cameră de filmat în dormitor, să se dumirească: în acea oră binecuvântată era el sau se transforma în altcineva?
.
.
.
04.00-05.00: Se doarme bine

În apartamentul de la etajul 4 se doarme bine. Ce afacere: 70.000 de euro pentru două camere, balcon amplu, vedere la parc! Dimineaţa, soarele răsare ca un curcubeu. Mai e niţel până atunci. Încă e noapte şi, curios, vezi stele. Se aud orăcăituri. Mii de broaşte. E ceva incredibil, în zona 2-3 a Bucureştiului!

Fix atunci auzi bubuitura. Parcă ar fi adunat cineva zece motociclete pe balcon şi le-ar fi pornit deodată.

– Muriţi, bă, cu cursele voastre, strigă curajos vecinul de la 3, de după perdea.
.
.
.
05.00-06.00: Copilul are colici

Copilul are colici. Plânge rău. Pardon, urlă. Îl iau în braţe. Îl plimb prin cameră. N-am mai făcut de multă vreme mişcare. Copilul se mai linişteşte. Nu mai urlă. Acum plânge. Mi se rupe sufletul. Nevasta încălzeşte un scutecel pe calorifer. Scutecelul cald face minuni.

Copilul adoarme în braţe, calm. Îl aşez în pătuţ. Urlă iar. Refacem procedura. De trei ori. A patra oară, punem copilul între noi, în pat. Doarme neîntors până dimineaţă.

S-a dus dracului ideea de dormitorul părinţilor.
.
.
.
06.00-07.00: Ora lui Dorel

Se aude liftul. Afară, aerul vâjâie. E bine că nu-i praf. Maşina de pâine îşi face loc printre matizul verde şi opelul gri. Se bagă marfă la second hand.

E ora tramvaielor şi a troleelor, a autobuzelor de la periferie. Scârţâie, îndesând bărbaţii şi femeile care nu şi-au băut cafeaua de dimineaţă, n-au mâncat ouă cu şuncă, nu şi-au citit ziarele online.

E ora lui Dorel, aşteptându-l pe domnul inginer. Aerul vâjâie ca un zumzet. Domnul inginer o mai strânge puţin în braţe pe doamna expert PR.
.
.
.
07.00-08.00: Scriitorul

Are ritualuri, ca toţi oamenii de seamă. Cei din jur acceptă asta, e un dat preţios. Chiar îi încântă că nu-i înţeleg toate vorbele. El ştie cuvinte de om învăţat, iar cei neînvăţaţi respectă asta.

Acum îşi bea cafeaua, proptit în spătar. Tace, iar ei, mai precis ele, îi respectă tăcerea. Priveşte departe, prin perete, ca şi cum ar fi descoperit cărămida filosofală.

Termină cafeaua, se apropie lin de birou şi scrie gros, cu markerul: „Acest produs lipseşte momentan de pe raft. Ne cerem scuze.”
.
.
.
08.00-09.00: Sex

E cam de vârsta mea. Abia am împlinit 23 şi mă bucur de avantajele burlăciei. Ea e măritată, are şi un copil. Îl ţine la ţara, la maică-sa. Pe bărbatu-său îl ţine mai mult în delegaţii.

Ştiu că e ora opt pentru că ea sună la uşă. „Buna”. Alte cuvinte n-au rost. Sâni mici, sfacuri mari.

La nouă fără cinci îşi aranjează părul. E tunsă scurt. La fără trei minute mă sărută, apoi dă cu ruj. La fix, închid uşa după ea. Mai am 60 de minute de somn şi 23 de ore până vine iar.
.
.
.
09.00-10.00: Performanţă

Performanţă. Asta ne trebuie, asta vom face!

Zeliko Azman se trezise în formă maximă. Se anunţa o zi excelentă. A făcut duş pe îndelete, a mâncat iaurt cu müsli. Dar avea o poftă nebună de ouă prăjite, cu şuncă şi pâine cu unt. Trebuie să lupt cu colesterolul, şi-a zis, apoi s-a îmbrăcat meticulos, cu gândul la performanţă.

Două intersecţii mai târziu, era uşor nervos. Îmi trebuie o cafea tare, a mormăit, în loc să înjure.

La prânz era deja moleşit, aşa că a lăsat performanţa pentru mâine.
.
.
.
10.00-11.00: Sărutul de la ora zece

Pe lac, o barcă. În barcă, un cuplu. Arşiţă. Lângă insuliţă, adiere. Un dram de umbră, sub sălcii. Musculiţe.

Pe insuliţă, şobolani. Dispare cheful de bălăceală. Ba nu. Nici n-a existat chef de bălăceală.

Cuplul se sărută. O fotografie reuşită. Moment romantic 100%. Sărutul se prelungeşte. Cei doi sunt unul. Nimic altceva nu mai există. Nimic nu mai contează.

Barca se clatină. Vâslele cad în apă. Arşiţa s-a topit. Insuliţa e departe. Lumea e departe. Barca se răstoarnă. Lacul îşi sărută cuplul.
.
.
.
11.00-12.00: Sus-jos sau invers

O angajaseră ca hostesa. I s-a părut un bun început de carieră. Încă nu ştia ce fel de carieră. Ştie doar că, la prima „misiune”, au pus-o să împartă fluturaşi-reclamă la tampoane.

Cam naşpa. Mai ales că, între timp, colega ei cu sânii mai mari decât creierul stă picior peste picior pe capota unui Audi Q5 roşu-văpaie!

Ooops!, ce-i cu ăsta? Un tip drăguţel, dar cam transpirat, vine spre ea. Sigur nu pentru tampoane, devine fata cochetă. Apoi râde în sinea ei: fraierul urcă pe o scară care coboară.
.
.
.
12.00-13.00: Ora de viagra

Când doi îţi spun că eşti beat, trebuie să mergi la culcare. N-am pus ghilimele pentru că e una din vorbele de duh cele mai cunoscute românilor, deci ne aparţine tuturor.

Mă gândesc la asta şi înjur, civilizat, băieţii de la IT. Fireşte, nu e oră de somn. E ora la care şterg sutele de spam-uri care mi-au intrat în mailbox peste noapte. Din una-n alta, am ajuns să mă întreb de ce naiba mai mult de jumătate din ele îmi recomada să cumpăr viagra, Doamne iartă-mă!
.
.
.
13.00-14.00: Încălzirea globilă

Toată lumea se dă de ceasul morţii că e cald, că e foc, că s-a dus dracu’ Planeta. Lumea are dreptate, nu zic, dar pe mine altceva mă preocupă, dacă-mi permiteţi.

Nu ştiu cum să mă exprim ca să rămân elegant, că doar sunt un gentleman. Aşa că o spun pe şleau: dacă azi a fost cod portocaliu la Universitate şi erau 50 de grade, iar săptămâna viitoare va fi cod roşu în Piaţa Romană, se va, Doamne-fereşte, topi bila de pe ASE? Şi dacă da, se pune că a căzut?
.
.
.
14.00-15.00: Un om cunoscut

Toată ziua s-a gândit că, iată, a ajuns un om cunoscut. În metrou, parcă toţi oamenii se uitau la el.

Da, preferă să meargă cu metroul. În felul ăsta evită traficul ucigător de neuroni; în plus, mai citeşte câte o carte.

Revenind, şi pe drumul de la metrou la birou a observat, roşind de plăcere, multe priviri care îl fixau. „Da, mă ştie lumea. În meseria mea, vizibilitatea e importanta”, cugetă el, după masa de prânz, fix în momentul în care doamna Mimi i-a şoptit:
– Îţi iese cămaşa prin şliţ.
.
.
.
15.00-16.00: Efectele secundare ale imbatatului cu apă rece

În acea după-amiază era lovit de gânduri atât de mari încât îl ridicaseră până aproape de tavan. Se îmbăta cu apa rece, ceea ce, şi-a dat seama, e grav.

Dacă apa e prea rece, spun medicii, amigdalele se pot inflama. Poţi acuza dureri de gât, tot mai supărătoare. Se tratează cu vitamine şi ceaiuri fierbinţi.

Iată-te în plin paradox: te tratezi cu ceai fierbinte pentru supradoza de apă rece! Iar un ceai prea fierbinte poate provoca arsuri mai supărătoare chiar decât amigdalele inflamate.
.
.
.
16.00-17.00: Dor de tati

Aş vrea să vină tati să mă ia de la grădiniţă. Pe Andi l-a luat taticul lui la prânz. Pe Ioana, bunica. Doamna zice că tati nu poate, că e la serviciu. Ştiu că e, că trebe să câştige bani să-mi ia cărticele şi jucării şi să mă ducă la munte. Dar mi-a promis că într-o zi o să mă ia el de la grădiniţă. La prânz o să mă ia şi o să mergem la mec şi dup-aia în parc, să ne dăm pe tobogan.

Tati meu e cel mai deştept. Aş vrea să nu fie atât de deştept, dar să vină să mă ia el de la grădiniţă. Măcar azi.
.
.
.
17.00-18.00: La vale

Femeia în alb era frumoasă, o frumuseţe distinsă, ca o hotărâre simplă dar greu de luat. N-au vorbit mult, doar banalităţi, genul acela de discuţie tip „Mă numesc Cutare, am 40 de ani şi o oarecare educaţie tehnică, nu ştiu cât contează asta”.

După care, aşezat pe scaun, a deschis gura, iar femeia în alb i-a zis, fără dubiu: „Au început să vi se lase gingiile, vi se dezgolesc dinţii, trebuie să acceptaţi asta”.

Mulţi i-au spus despre bătrâneţe, nimeni încă atât de brutal.
.
.
.
18.00-19.00: Note de lectură

În Jurnalul lui M. Sebastian, un tip s-a îndrăgostit de schi şi de o actriţă care, deh, se iubea cu mai mulţi. Gagiu’ era avocat şi scriitor dar l-au dat afară din casă, că veniseră legionarii la putere şi el era evreu. Ajunsese naşpa, nu mai avea bani, era dezamăgit de Mircea Eliade, da’ tot a scris nişte piese cool (într-una a jucat şi Mişu Fotino; cam prost, zice în Jurnal).

În final, autorul a murit călcat de un camion, dar despre faza asta n-a mai scris, deşi era importantă, nu crezi?
.
.
.
19.00-20.00: Culorile doamnei

Am auzit ochii pădurarului. Tu aveai o bluză roşie, atât de roşie încât parcă zburase de la sine, mototolită, pe covoraşul negru. Îţi muşcam buzele şi degetele tale lăsau şanţuri pe spatele meu gol. Delicat şi deopotrivă sălbatic!

Te veneram, cu respect şi cu poftă, ca un poet muza, ca un leopard femela. Culorile toamnei înnobilau pădurea. Prinţul meu, parcă-mi spuneai, trăgându-mă spre tine.

Apoi am văzut pădurarul privindu-ne, cu ochii lipiţi de parbriz, cu fruntea îngustă, tâmpă, transpirat.
.
.
.
20.00-21.00: Căpăţâna de măgar şi drogul de sare

Auzise despre căpăţâna de măgar de pe aşternuturile condamnatului la moarte şi despre ramura de măslin, ca semn al păcii înşelătoare.

Odată a venit acasă cu o duzină de porumbei albi cărora le scosese ochii, apoi i-a aruncat în văzduh, zboară, puiule, zboară, striga.

Dar el era chinez, cel puţin aşa spunea turcul după a treia bere: îi văd pe ambii cum se uită la mine bă, urâţilor, bă, drogaţilor, bă, chinezilor, verbul la mine, focul la ei! Aşa făceau când se îmbătau, îi îmbăta imaginaţia.
.
.
.
21.00-22.00: Adică

Azi s-a schimbat ora. Adică nu chiar azi. Nici nu-mi pasă cât e ceasul. Adică îmi pasă, dar nu contează dacă e după ora veche sau după ora nouă.

Oricum, e după nouă seara. Îmi dau seama de asta pentru că e întuneric. Şi fiindcă sunt în drum spre casă.

Cred că e mai degrabă ora nouă pentru că întunericul nu e atât de deplin. Adică, e un punct de vedere relativ, îl exprim tocmai în momentul în care trec prin pasajul de la Obor.

În fine, precis că încă nu e ora zece. Adică, aşa cred.
.
.
.
22.00-23.00: Al treilea infinit

Devenise dintr-o dată foarte atent. În încăperea în care tocmai intrase se află un răspuns. Habar n-avea care e acela dar simţea că răspunsul există.

Să recapitulăm. Pe un birou lung, printre planşe colorate şi recipienţi din sticlă trona un microscop. Îi curăţase lentilele, îl ştersese cu grijă. Lucea.

Mai încolo, lângă fereastră, era aşezat bătrânul telescop prin care îi place să privească, uneori, a opta stea din Carul Mare.

Iar între cele două instrumente – el, ca un univers de legătură.
.
.
.
23.00-24.00: Ideea

Am avut, odată, o idee. Una bună. A mea. După un timp, a apărut un pic de rutină, recunosc. Cel mai supărător e că eu, cel care am inventat-o, îi sunt prizonier. Nu-mi pare rău, să nu mă înţelegeţi greşit, dar m-aş elibera un pic. Însă am nevoie de o altă idee. Care nu-mi vine.

Amândoi

Era într-o şedinţă când ea i-a telefonat. Era la mall, avea o problemă.
– Ce faci, pui?, l-a întrebat, dar nu l-a lăsat să răspundă. Ajută-mă, nu ştiu unde mi-am parcat maşina.

I-a venit să râdă, s-a abţinut, a întrebat-o pe unde a intrat în magazin, după ce şi-a lăsat maşina, a închis ochii, apoi a ghidat-o pas cu pas. Au ajuns împreună la maşină.

– Parcă ai fi aici, cu mine, iubitule, s-a alintat ea.
– Aşa e, i-a răspuns, acum sunt centura de siguranţă care te strânge în braţe.

.
.
Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic

– Cum îmi stă?
– Grozav.
– Nu era mai frumoasă aia cu bretele?
– Ba da.
– Crezi că se potriveşte cu cizmuliţele alea cu ciucurei?
– Poate.
– Mă duc să probez şi pantalonii. Să-i iau totuşi pe ăştia roz?
– Ştiu şi eu?
– Mda, ai dreptate, nu cred că merg. Îi probez totuşi.
– Bine.
– Mulţumesc, iubitule, că ai atâta răbdare.
– Ei, şi tu.
– De când staţi aici?, întreabă un coleg de suferinţă, după ce tânăra se întoarce în cabina de probă.
– Două ore.
– A ales ceva?
– Încă nu.

.
.
.

Telefonul de la ora opt

Era o seară de joi. Venisem de la birou când a sunat telefonul. Pe vremea aia nu exista telefon mobil.
– Bună, ce mai faci?, mă întreabă o voce de femeie.
– Tocmai desfac o bere.
– Ştii cine sunt?
– Ai o voce foarte plăcută. Dar, mărturisesc: nu-mi dau seama.
– Dacă nu mă recunoşti, înseamnă că m-ai uitat, şi a închis.

Au trecut de atunci 12 ani. Între timp mi-am schimbat locuinţa şi numărul de telefon, m-am însurat, am doi copii şi, uneori, mă întreb cum ar fi fost dacă aş fi recunoscut-o.

.
.
.
.
Separarea părerilor în sat

Preferam să nu se certe, zice cheliosul. Dacă tot s-au certat, era bine să se împace, zice moşneagul. Dacă nu s-au împăcat, măcar să nu se fi despărţit, zice ţigănosul. Dacă s-au despărţit, să fi păstrat decenţa, zice ochelaristul. Dacă decenţă nu e, măcar să fie show, zice bărbosul. Dacă e show, să fie cu strigături, zice tanti Floarea. Dacă e cu strigături, să se audă hăt-departe, zice grăsanul. Dacă se aude în toată valea, măcar să vuiască, zice lunganul. Dacă vuieşte, asta e, zice cheliosul.

Laurean, un prieten din Pahico m-a intrebat de ce nu public PA-uri pe blogul meu (imi place cum suna, parca as avea telefon Vertu, as ama simt!). Ei, bine, mi se pare o idee buna.

Deocamdata, public cateva cuvinte despre ce e ala un PA.

Cum să şlefuieşti un microcip

Dacă ar trebui să mă descriu, aş zice că sunt un tip cu programul încărcat. Genul „vreau o zi cu măcar 25 de ore”. Când apuc să văd un film la TV, aproape niciodată nu-l văd cap-coadă. Pierd începutul, finalul, ori le pierd pe amândouă. De cele mai multe ori, văd doar o bucată din cuprins.

Prima oară, chestia asta m-a enervat. Acum mă fascinează. Mi se pare ceva foarte rafinat să reconstruiesc povestea, în mintea mea, aşa cum îmi imaginez că ar fi trebuit să se desfăşoare până în momentul în care o văd la TV. Să descopăr şi să încerc să înţeleg personaje despre care n-am suficiente elemente sau nu le am, în orice caz, pe cele la care a avut acces telespectatorul obişnuit.

Cine e mai câştigat? Eu, că-mi pun la lucru imaginaţia ori, vorba aceea, creativitatea, sau vecinul meu, telespectator normal, că-şi îmbogăţeşte cultura generală şi nu e condamnat doar la propriile-i idei?

Habar n-am. Cred, în orice caz, că varianta la care am fost împins e un exerciţiu excelent, pe care îl recomand oricui. E de încercat, nu e de generalizat. E mai degrabă un rafinament, un experiment util, e o fascinaţie intelectuală, poate. Dar nu calea de a dobândi cultură.

Discuţia mai are un aspect interesant. Pentru că, e adevărat, un film suprinde doar o secvenţa, o parte a poveştii. Cele mai multe creaţii valoroase sunt, de obicei, acelea care, după ce le-ai parcurs, îţi provoacă mintea, ţi-o antrenează pentru a zburda, pentru a scormoni, pentru a crea, la rândul ei.

Aşa îmi place să cred că am ajuns la ceea ce, împreună cu un grup de amici, denumim proză arhiscurta (PA). Dacă e s-o definim superficial, este vorba despre texte foarte scurte, de aproximativ 500 de semne. Sunt texte care încearcă să surprindă esenţa unor gânduri, trăiri sau poveşti cu mai mult sau mai puţin tâlc. Sunt poveşti în sine care trăiesc pe un spaţiu concret extrem de mic, dar care îşi propun să vieţuiască mult mai mult şi mai profund în mintea cititorului.

Foarte pretenţios spus, ambiţia ar fi să vorbim astfel despre un soi de curent literar care încă nu există dar care ar putea semăna cu ceea ce se experimentează în Japonia (unde altundeva?), patria haiku-urilor şi a cip-urilor din ce în ce mai minuscule. Aflam deunăzi, că la Tokio merge foarte bine afacerea literaturii sms. E vorba de texte literare pe care le poţi citi pe telefonul mobil. Abonaţii primesc, de câteva ori pe zi, sms-uri cu texte scrise special pentru a fi citite în metrou sau texte clasice adaptate noii tehnologii şi noului obicei de consum. Scriitorii de sms-uri literare câştiga frumuşel, se pare.

Un prieten bun mi-a spus că literatura sms nu e literatură. Afacerea la care pun botul mii de japonezi e o prostie pentru că nu mai lasă loc fiorului, e doar o cale spre robotizare, e spălare de creier. Poate că are dreptate.

Eu cred, totuşi, că proza arhiscurta merge către şlefuirea giuvaierului. Şi mă încăpăţânez să cred că are o şansa. Poate că e o şansa minusculă ca un microcip japonez. Dar ea există. Mărturie stă cinstită noastră adunare, Grupul Pahico, care vieţuieşte de aproape patru ani în jurul celor 500 de semne. Uneori, ne place să credem că am creat o lume din câteva cuvinte.