A auzit un strigăt în noapte. S-a întors din drum. A sunat. Nimic. Putea trece mai departe, dar a deschis uşa. A intrat. Înăuntru, un bărbat. Grămadă pe o femeie.
– Mă scuzaţi, dumneavoastră aţi strigat?, a întrebat-o pe femeie.
N-a fost atent la răspuns. Îi alunecase pălăria. S-a după ea şi, cumva, a căzut peste cei doi.
– L-am imobilizat pe bărbat, deşi mă ameninţa cu o coadă de mătura, şi am recuperat pălăria, avea să declare apoi.
Dar în cameră nu fusese nicio mătura, prea era mizerie.
PA poliţist
Bereta
– L-am imobilizat pe bărbat, deşi mă ameninţa cu o coadă de mătura, şi am recuperat pălăria. Am efectuat cinci paşi, în fugă, şi am auzit un zgomot ca de Beretta. M-am întors şi l-am mai imobilizat o dată pe bărbat, deşi eram obosit după efortul anterior. Dar imobilizasem alt bărbat, care tuşea îngrozitor, ceea ce explică zgomotul ca de Beretta. Aşa am realizat că, după prima intervenţie, mă alesesem nu cu vechea mea pălărie, ci cu o şapca marinărească, fără cozoroc, cu marginile îndoite înăuntru.
Dor de tati
Aş vrea să vină tati să mă ia de la grădiniţă. Pe Andi l-a luat taticul lui la prânz. Pe Ioana, bunica. Doamna zice că tati nu poate, că e la serviciu. Ştiu că e, că trebe să câştige bani să-mi ia cărticele şi jucării şi să mă ducă la munte. Dar mi-a promis că într-o zi o să mă ia el de la grădiniţă. La prânz o să mă ia şi o să mergem la mec şi dup-aia în parc, să ne dăm pe tobogan. Tati meu e cel mai deştept. Aş vrea să nu fie atât de deştept, dar să vină să mă ia el de la grădiniţă. Măcar azi.
Doi
Ne mai şi certam, devenise sâcâitor, cu bolboroseala din proteza care-i rămăsese mare, cu zbârciturile galbene tot mai subţiri, cu boala. Uneori făcea pe el. Dar am plâns. Cu ciudă am plâns, cu lacrimi cât ochii, ca în tinereţe. Nu mă întreba de iubire, domnule, după 51 de ani împreună e altceva, nu iubire. E aşa: acum nu mai am rost. Nu va mai urma nimic, nu mai are ce să urmeze. Stau pe banca asta şi aştept. Acasă intru doar atât cât să nu trezesc nici eu nu mai ştiu ce, apoi vin iar aici să mă uit la lume. Atât câtă mai e.
Ghiers despre mărimea Măriei sale
Călăreţul dă pinteni murgului bălan. E tot mai chipeş, cu fiecare an. De călăreţ e vorba, de puştiul cel bălai pe care, când îl vede, domniţa strigă „vai!” Şi-şi coperă năsucul cu o năframă albă. Jupânul ei, boierul, îşi zdrăngăne o salbă, cătând prin colbul sur de dinspre miazăseară:
– E chipeş, nu zic, şi are mustăcioară. Dar nu ştiu care-i noima de i se zice Mare când el măsoară cel mult vreo trei picioare.
– Păi, ce să zic, mărite, răspunde jupâniţa şi repede roşeşte şi-i tremură cosiţa.
Indiscret
Mă zgâiam şi eu prin fereastră, că era deschisă, şi m-am trezit cu un papuc în cap. Piele fină, negru, talpă moale, din cauciuc. Am deschis mai mult geamul şi am sărit peste pervaz. Dacă i-ai fi scos din context, ai fi zis că sunt oameni normali. Pardon, nu normali, ci cumsecade, cu carte, cu urme de ochelari şi deprinderea de a evita cacofoniile. Contextul era însă că se păruiau, chiar şi chelioşii, ceea ce m-ar fi amuzat dacă nu m-aş fi trezit încasând un nou pantof, de data asta în nas. Diferenţă notabilă: pantoful era cam bocanc.
Rutină
Ieşise din scara blocului grăbit, ca de obicei. A auzit uşa închizându-se pe când se afla, deja, în parcare. Dimineaţa părea un vuiet răcoros, ceea ce, s-o recunoaştem, era bine.
I-a făcut plăcere când a văzut-o, cu formele ei rotunde, robustă şi suplă în acelaşi timp. Îi venea s-o sărute, dar nu era timp de dulcegării.
Intră cu un fel de respect la care nu putea renunţa, deşi o avea de o jumătate de an (şi-o dorise, însă, de mult mai multă vreme). Era bine, Doamne, ce bine era!
Bileţelul prins de ştergător l-a observat exact în clipa în care a pornit motorul.
Locotenentul Mitran e nervos
Lt. Mitran e nervos. E roşu, nu doar ars de soare. Soldaţii au de încărcat trei camioane care stau, fierbinţi, lângă trei grămezi uriaşe de porumb. „La prânz să fie gata!”, urlă Mitran. Afară sunt 40 de grade. Copiii muncesc cu încetinitorul. Aşa îi vine ideea: îl pune pe şofer să pornească motorul. Gazele de eşapament, fix între militari.
(către ei): Cu cât terminaţi mai repede, cu atât scăpaţi mai repede de gaze.
(către şofer): Lasă aşa, să se grăbească.
(către ei): Fir-aţi ai dracu’ de putori, nesimţiţilor!
Scrisori pentru iubitele altora
Scriu scrisori de amor pentru camarazi. Îi scriu unei italience din Dobrogea, unei ţigăncuşe din Bacău şi unei bucureştence blajine. Inventez chestii romantice privind fotografiile tipelor (nu lucrez decât cu fotografia clientului).
Ţigăncuşa e urâţică, mi-e greu să-i scriu înflăcărat. Bucureşteanca e banală, dar ghicesc o neruşinare în ochii ei care mă incită. „Cu talentul tău, aş face bani”, zice Cristi, bucureşteanul tăcut (dacă vă imaginaţi aşa ceva). Nu cred că am talent, dar scrisori de dragoste ticluiesc OK.
Înjurăturile locotenentului Mitran
Ieri m-a înjurat locotenentul. În fel şi chip. Nici nu mai ştiu de ce. Nu mi-a părut nervos, dar cred că îi era ciudă că trebuie să stea cu chipiul ăla pe cap, cu vestonul încheiat până sus.
Am încercat să-l urmăresc atent. Nu erau înjurături extraordinare dar erau multe şi se tot repetau. „De ce te-a trimis, mă, mă-ta în armată?”, urla. Habar n-am avut ce să-i răspund aşa că am tăcut.
Totul a durat vreo 5-6 minute. Băieţii se opriseră din lucrat. A fost interesant.
Boicotez Fun Courier
Câteodată, dimineaţa înseamnă mai pe la prânz, aşa. Deci, n-a mai găsit loc de parcare lângă clădirea biroului. Aşa că a traversat şi şi-a lăsat maşina în parcarea de peste drum. A pus în parbriz, sub ştergător, cartea de vizită. Dacă încurcă pe cineva, să-l sune. Ajunge în 3 minute.
Seara, în toată parcarea, era plin de maşini Fan Courier albe. Plus maşina lui, roşie. Cu două roţi pe jantă. Atunci şi-a amintit ceea ce credea că e doar legendă urbană: şoferii de la Fan Courier pedepsesc aspru orice intrus. Oriunde, oricând, cu plăcere.
Deci, s-a bucurat că a scăpat cu viaţă.
UPDATE. Am făcut si un banner. Dacă mai e cineva indignat, poate să-l folosească:
Gluma de la 5 dimineaţa
– Deşteptarea!, strigă locotenentul Mitran.
E momentul lui suprem. Toţi dorm, numai el e treaz. A dormit bine azi-noapte, incredibil de bine, ţinând cont de şpriţurile băute până seara târziu cu tatăl soldatului Faur, un pămpălău. Soldatul, adică. Tatăl e de gaşcă, i-a dat două cartuşe de BT şi a plătit şpriţul.
Uite-l pe puşti. Se întoarce în somn. Are faţa mânjită cu pastă de dinţi. Pămpălăul.
– Deşteptarea, bă, aici e armată, nu amantă!. Am făcut o glumă bună, îşi zice, încântat.
Melcul cu două picioare
Se trezise urcând o pantă abruptă. Habar n-avea ce-l mânase într-acolo. Oricum, era prea concentrat la urcuş pentru a se mai putea gândi la asta. Urca temeinic, ca dintr-o poruncă, cu bărbia în piept. Lucra la fiecare pas cu îndârjire. Ca un melc hotărât. Privit de departe, era ca un punct după care îţi mijeşti ochii. Privit de aproape, mirosea a transpiraţie.
Când a ajuns în vârf a răsuflat de două ori, ca să facă legătura între aerul rarefiat şi plămâni, apoi s-a întrebat, probabil în gând:
– Iar acum?
Corfu. Scooby sau Fred?

Fetiţa de patru ani jumate şi băiatul de aproape opt ani îl cheamă pe tati la bălăceală în piscină. E o după-amiază frumoasă. Copiii au un plan.
– Tati, ne duci până în capătul celălalt al piscinei?
– Dar acolo e apa foarte mare.
– Nu-i nimic, avem colac. Eu cu Fred, ea cu Scooby.
– Dar eu n-am. Va trebui să înot în jurul vostru, să am grijă de voi. Dacă se sparg, deodată, şi Scooby şi Fred, ce-o să facem? Pe cine să salvez?, îi pune tati la încercare.
– Pe mine!, spune repede fetiţa.
– Pe ea, zice băieţelul.
– De ce? Cum te-ai gândit?, îl întreabă tati.
– Eu am trăit mai mult, spune el, simplu, iar lui tati i se stropesc ochii cu apă.
Adevărul despre Zâna Măselută
Băiatul are opt ani. I se miscă un premolar. Fetita de cinci ani se oferă să i-l scoată ea. Vrea să se facă doctorită. Problema e alta:
– Cum vine Zâna Măselută să pună bănutul sub pernă si să ia dintisorul fără să-l trezească pe copil?
– De unde are Zâna atâtia bănuti, pentru toti dintisorii si toate măselutele tuturor copiilor?
– Dar ce face cu măselutele si cu dintisorii?
– Si de ce nu există Zână Măselută pentru măselute si Zână Dintisor pentru dintisori?
Tati trebuie să găsească rapid răspunsuri cu o oarecare logică desi, pe vremea lui, lucrurile erau mai simple: aruncai dintisorii peste casă (sau măcar pe acoperis) si-ti puneai o dorintă.
Corfu. Bălăceală
Copiii se bălăcesc. Cam de multişor. La un moment dat, fetiţa descoperă buricele degetelor şi tălpiţele încreţite. Are o revelaţie:
– Tati, am îmbătrânit?

Cine-a pus staţia-n drum?
Mergea cu maşina, ca tot omul. Mă rog, ceva mai repede, era un Golf puternic. A văzut refugiul destul de târziu. Mai precis, l-a simţit. Ca să fiu sincer, la început nu şi-a dat seama ce-i. Ştie doar că a fost cool şi că, la sfârşit, i-a fost frică. Mai degrabă îi era greu să stea aşa, cu capul în jos.
– A văzut cum stătea cu capul în jos?
– Ca un liliac.
– Ca un cheţ gelat.
– Maşina e zob şi el n-are nimic.
– Şi n-a venit nici tramvaiul.
– Dar ne-am distrat.
– Păcat de băbuţă.
concurs – Marea finală se votează astăzi
Am ajuns aproape de final. Peste aproximativ 22-24 de ore vom afla cine va fi câştigat Marele Premiu şi care va fi acela (reamintesc, căştigătorul are dreptul să-şi aleagă ce premiu doreşte, conform regulamentului.)
Ţinând cont de rezultatul votului cu buline roşii, am alcătuit un poll. De acum, vă aştept voturile. Atenţie, am setat poll-ul (cel puţin aşa şi-a propus Minitehnicus!) astfel încât să respectăm principiul Un om, un vot.
Căpăţâna de măgar şi drogul de sare
Auzise despre căpăţâna de măgar de pe aşternuturile condamnatului la moarte şi despre ramura de măslin, ca semn al păcii înşelătoare.
Odată a venit acasă cu o duzină de porumbei albi cărora le scosese ochii, apoi i-a aruncat în văzduh, zboară, puiule, zboară, striga.
Dar el era chinez, cel puţin aşa spunea turcul după a treia bere: îi văd pe ambii cum se uită la mine bă, urâţilor, bă, drogaţilor, bă, chinezilor, verbul la mine, focul la ei! Aşa făceau când se îmbătau, îi îmbăta imaginaţia.






