– Vin după bere, a anunţat, apoi a închis telefonul.
Nu era prost crescut, doar timid. Puseseră un pariu pe care îl câştigase, iar acum se hotărâse să-şi ia premiul.
Şi-au dat întâlnire la ASE, în dreptul bilei. A ajuns cu cinci minute mai devreme. Avea un buchet de flori, aşa procedează un gentleman, şi-a zis.
Atunci când a auzit „Te salut, Heineken, mă bucur să te cunosc!” i-au căzut florile din mână. Cine şi-ar fi imaginat că Rose86 e un musculos cu suflet sensibil?
24/09/2009
Nickname
22/09/2009
PA-uri cu multă bere
Vinul dupa bere…sau invers!
Autor: ?
Nepotrivire
El: ajuns la maturitate, se transforma dintr-un tinerel sprintar si dulce intr-un adult viguros dar cam acru de felul lui.
Ea: blonda, uneori bruna, subtirica, avea un „ce” al ei, numai ai ei: un miros amarui.
Nu mergeau impreuna.
Nu se potriveau.
Nickname
Autor: ?
– Vin după bere, a anunţat, apoi a închis telefonul.
Nu era prost crescut, doar timid. Puseseră un pariu pe care îl câştigase, iar acum se hotărâse să-şi ia premiul.
Şi-au dat întâlnire la ASE, în dreptul bilei. A ajuns cu cinci minute mai devreme. Avea un buchet de flori, aşa procedează un gentleman, şi-a zis.
Atunci când a auzit „Te salut, Heineken, mă bucur să te cunosc!” i-au căzut florile din mână. Cine şi-ar fi imaginat că Rose86 e un musculos cu suflet sensibil?
Compilatie
Autor:?
Serbare campeneasca in toata regula. Mobilul – o expozitie cabalina; pentru multi: prilejul de-a afla cum arata „motorul” vehiculului des intalnit pe infrastructura unei parti a UE. Ca si ala circula, carevasazica, pe asta. Simplu, nu? Fara baterie si semnalizare , se-ntelege!
Infulecau cu pofta sunca taraneasca cu cascaval afumat. Tanarul gentilom zise:
– Deci, dati-mi voie, milord, am vandut multi pur-sange, casazicasa, pentru ca am proiecte mari de viitor…
– La fel ca mine. Participarile la derby m-au dat gata. Bun cascavalul – acrisor!
Veni si picolita cu ochii ca doi carbuni aprinsi:
– Doriti o bere neagra, un vin-pelin, oaspetii mei distinsi?
– Deci, daca ma-ntrebati pe mine, nu! (interveni dom’ Costi, un vecin). Decat o sticla de mastica la doi insi!
Invitaţia la vax
Autor:?
Am poftit-o să intre, am încropit în grabă o scrumieră. Ea nu fuma, dar eu aveam motiv. Doar nu mă vor certa, sunt c-o femeie. Am cautat caseta cu piesa din 9 săptămâni şi jumătate, o lumânare am găsit pe sub chiuvetă. E folosită dar, dacă-i scot capacul cu cruciuliţe, numai bună, o să dea o lumină bestială roşie ca în Emanuelle, scena cu fotograful. Am luat sticla de vin din barul tatei, două pahare din bufetul ăla alb, şi hai să ne-aşezăm şi noi aicea.
– A, nu, refuză ea, bem vinul după!
Am înţeles, mă pregăteam de mult, m-am ridicat ca arcul jocurilor alea cu mânere, citisem eu prin pahico ce-ar însemna plăcere, şi-apoi m-am dus întins…
Ş-am scos un pet de bere.
Licorile săracilor
Autor: ?
Cert este că, de la un moment dat încolo, nu mi-am mai dat seama ce licori torn pe gât : acre sau amare. Pentru că sărăntocii nu ştiu adevăratul gust al vinului, nici pe cel al berii. Pentru ei, vinul e acru şi berea e amară.
În lumina de tavernă, toate aveau aceeaşi culoare. În izul de om muncit o zi întreagă în mină, toate aveau acelaşi miros. Pe stomacul gol, toate aveau acelaşi gust. Ordinea zemurilor era aleatorie : berea după vin, şi vinul după bere, numai la cap să urce ! Aşteptam eliberarea.
Mândrie
Autor: ?
O căldare cu apă rece în plină figură şi m-am dezmeticit. Rânjetul torţionarului răzbătea prin întuneric. Mi-am conştientizat imobilitatea, am simţit frânghia care-mi săpa în carne şi alte dureri surde, anesteziate de frig.
– Spui ?
Ce fiinţe fragile şi puternice suntem ! Nici nu ştiu de unde, mi-am adunat toată mânia şi l-am scuipat cu o aviditate nebună !
Am simţit doar prima lovitură. Apoi, se făcea că eram cu voi în cârciuma din drum, bând bere după vin, vin după bere, nici nu mai stiu…
Chefliul
Autor: ?
Cheflii aveau o zicere: vinul dupa bere e placere, berea dupa vin e un chin.
Asadar, vinul, care auzise aceasta si tinea la Chefliu, caci Chefliu era cel care il aprecia in mod deosebit, astepta resemnat sa-i vina randul, dupa bere. Si ii venea intotdeauna. Chefliul tinea la bautura.
Betivul
Autor: ?
Ii da cu bere, ii da cu vin
Ca sa dispara orice chin
II da cu vin apoi cu bere
Cautatorul de placere.
Vin dupa vin, vin dupa bere
Bere dupa bere, bere dupa vin
Ca e placere, ca e doar chin
La el nu conteaza,
Nu ii cauzeaza.
Nu ramane nici un strop
Bautura il atrage
Daca vine si potop
El tot la masea trage.
După bere, după vin
Autor: ?
După bere, după vin,
Cerul este mai senin,
Toate dorurile vin,
Cu dulceaţă sau pelin,
După vin şi după bere
Bucurie şi durere,
Doamne tu îţi faci avere
Din dorinţa-mi de plăcere.
Decît vin şi decît bere,
Dă-mi mai bine o muiere,
Mă voi îmbăta deplin
Doar cu votcă, fără vin.
Doamne, Ţie mă închin,
Amin.
Viaţă de student
Autor: ?
„O bere, o bere
stomacul nostru cere.
Poto-ol, poto-ol;
stomacul nostru e gol!”.
Băieţii cântă ca să uite de foame şi de sete. Dar nu uită. Foamea o potolesc cu pâine uscată, muiată în uleiul care rămăsese în tigaie de la ultima porţie de cartofi prăjiţi, cea de ieri. O bucată mică de pâine uleioasă, o înghiţitură mare de apă. Reţeta asta face minuni. Dar nu e suficient.
Rezolvarea vine odată cu vecinii de la 323, atraşi de linia melodică, pasemite. „BR RC 323 1 l pt. 2 lei” scrie la ei pe uşă şi pe bileţelele care împânzesc căminul. Bere după bere după bere.
In practica la domnu’ Bachus
Autor: ?
“Aiureli, copile… Prostii, maruntisuri, golanii. PROSTII! “. Trase adanc din tigara rezemata pe imbinarea buzelor si incepu sa-si verse plamanii tusind dezordonat si bulbucandu-si albusul ochilor ca si cum ar fi vazut un semn dumnezeiesc intr-un cartof despicat. Se ridica de la masa si merse greoi spre rafturile pline de bauturi indoite, tarandu-si picioarele ferite privirii sub un halat ponosit. “Aici e toata munca mea! Viata mea! Iar tu… Tu? Vii asa si hopa! La capatuiala!“ Il apuca de reverele scurtei: “Sa nu incerci sa ma faci. Uita tot ce-ai invatat la liceul economic. Uita proverbul ala tampit. Tine minte bine asta: vinu’ dupa bere mere, dupa vin berea mere! Ai inteles, ma? Sa-mi vand si una si alta’, ma, pastele ma-tii de practicant. Fara ‘e-un chin’, fara ‘nu mere’ sau stiu eu ce alte poezioare de doi bani. Gata acum, ajunge, hai, toarna-mi din fata aia-n iarba, indata se ivesc clientii”.
Om bun
Autor: ?
Aveam vreo 10 ani. Eram afară, jucam badminton cu prietena mea, Ioana.
L-am văzut la balcon, i-am zâmbit şi i-am făcut cu mâna. Din când în când, mă uitam cu coada ochiului înspre el, şi mă simţeam atât de mândră, că până şi loviturile îmi deveniseră măiestre.
L-am văzut aplecându-se în afara balconului şi m-am oprit:
– Tată, ce faci?
– Irina, de ce loveşti cu paleta în pahare de şampanie?
Atunci mi-am dat seama: era beat. Din nou. Prietena mea a început să râdă, iar eu am râs cu ea, ruşinată, încercând să ascund ce era în sufletul meu.
Mai târziu, mama mi-a zis că băuse o sticlă de vin şi apoi o bere. Să-l iert, că nu este om rău.
Friptură salvată
Autor: ?
O friptură de miel s-a înecat în vin. Panicat de situaţie, stăpânul stomacului a turnat peste dânsa o sticlă de bere dar totul s-a transformat în chin. „Era mai bine înainte” – gândi sugestiv şi repetă manevra, dar de data asta cu vin.Şi mare îi fu plăcerea când observă că friptura se resuscitează şi prinde a se macera din plin.
NOTĂ. Am primit si o fotografie, o imagine a hameiului. În loc de PA. În afara concursului.
22/09/2009
Omul mic
Cât a lipsit, mi-a fost frig. M-am urcat pe sora ei, dar tot frig mi-a fost. I-am zis. A râs. N-a înţeles nimic. E complicat. Sau poate că nu ştiu eu cum să spun. Dar a fost bine când ea s-a întors. Avea un om mic cu ea. Ţipa. Omul mic. De-aia plecase, să vină cu un om mic. Nu i-am zis că m-am urcat pe sora ei. N-ar mai fi râs. Acum m-am urcat pe ea şi mi-a fost cald. Omul mic l-am agăţat în crengi. Stă acolo şi dă din mâini. Parcă zboară. Când mă dau jos de pe ea, ea îi dă să mănânce. Deci omul mic nu e de mâncare. Cred că va sta mai mult cu noi. Va trebui să pescuiesc mai multe broaşte.
21/09/2009
PA-uri care nu se mănâncă
Am lipsit de la butoane în weekend, asa că prelungesc un pic deadline-ul: până la 15.00. Tot din cauza asta, public toate PA-urile primite pe mail până la această oră în aceeasi postare. Stiu, în felul ăsta voi ajunge mai greu la 1.000 de mirări, dar îmi asum riscul 😉
Asadar:
Batistuțe
S-a întâmplat cândva imediat după revoluție. Într-o zi oarecare, într-un sătuc din România, 2 camioane cu ajutoare de la nemți au oprit în fața primăriei. S-a adunat lume ca la urs, să vadă minunea: haine și mâncare gratis! S-a făcut imediat un comitet de împărțire a lucrurilor și, mai răstit, mai cu vorbă bună, au reușit să le dea pe toate.
La urmă s-au trezit totuși că rămăseseră cu niște pachețele. Nimeni nu știa ce conțin. Le-au desfăcut, le-au întors pe-o parte, pe alta, le-au mirosit, au tras de ele, s-au uitat la ele-n zare, și nimic. Într-un final, a ieșit în față unul mai umblat pe la oraș, care le-a spus că a auzit că există niște batiste pe care le folosești o singură dată și după aceea le arunci. Probabil că alea sunt!
Neavând altă variantă, lumea a fost de acord, așa că le-au împărțit frățește pentru vremurile în care răceala va bântui prin sat. Luni de zile după aceea, puteai vedea oameni care-și scoteau batistele de unică folosință din buzunar și-și suflau mucii, mândri că foloseau tehnologia germană pentru asta. Batistuțele aveau și o marcă: Libresse. Erau moi și cu aripioare.
uneori, nimic din ce zboară…
Cat timp bantuise prin padure, vanatul era imbelsugat. Acum, pe crestele golase, a inceput sa priveasca in sus cu foame. Oare ce s-ar putea gasi bun de mancat pe aici? Un vultur trecu in picaj pe deasupra capului sau, lasandu-l cu falcile clampanind in gol. Un fluture ametit de aerul tare al inaltimilor i se aseza o clipa pe nas, apoi pleca mai departe. Da, mai bine s-ar intoarce in padure… si totusi, poate o ultima incercare, isi zise, privind fascinat avionul care se apropia lasand o dara pufoasa pe cer…
Se ridica in doua labe si il privi salivand cum se apropie si apoi se indeparteaza… si in cele din urma o lua, oftand, inapoi spre padure…
Discipol si maestru
– Nea Brutule, ‘mneata stii cum vine vorba ca nu tot ce zboara se mananca?
– Ia fii atent la mine! zise cel intrebat. Si incepu cu emfaza:
– Rata zboara?
– Zboara!
– Se mananca?
– Se mananca!
– Gasca zboara?
– Zboara!
– Se mananca?
– Se mananca!
– Avionul zboara?
– Zboara! raspunse si chipul i se lumina …Va sa zica avionul zboara da’ nu se mananca!
O fi nea Brutu baiat destept dar nici el nu e prost de vreme ce pricepuse asa de repede.
Souvenir
Nici caiete şi nici haine nu aveam pe-atunci. Iarna, îmi făceam lecţiile la lumânare, în singura cameră încălzită din casă : bucătăria. Mama pregătea tăcută fiertura şi eu îi spuneam : ”Ai să vezi tu !… O să plec în lume şi o să devin cineva !”.
Mama râdea amar şi-mi spunea : ”Esti necopt, viaţa nu e aşa de uşoară, nu tot ce zboară se mănâncă !”.
Azi săruta fotografia de pe noptieră ca pe o icoană – mă înfăţişează pe mine la picioarele Turnului Eiffel – şi nu-şi mai aminteşte de acele vremuri
(PAPamflet)
Dupa obiceiul de acum cunoscut de a se atarna de gatul poporului, se infiinta la serbarea anuala a Soriciul Gros. Erau adunati acolo multi oameni dornici de a fi unii cu altii sau de a-si ostoi setea cu o cana de must dulce oprit din fermentat numa’ bun de baut rece dupa o bucata zdravana de sorici proaspat si sarat.
Impartind zambete si strangand maini in dreapta si-n stanga raspundea fiecaruia dupa caz: prieteneste sau ripostand inspirat cu cea mai potrivita replica – de istet e istet! Incerca din rasputeri sa-si transmita mesajul: sunt cu voi, sunt simpatic, inteligent si fermecator si trebuie sa ma votati.
La despartire le spuse: „Sa traiti bine!” apasat si raspicat de parca cei prezenti n-ar fi vrut. Apoi arunca o privire generala, ca de vultur, altfel de un albastru frumos.
Acum, la drept vorbind, nu prea conta ce spune si ce face… gloata stia deja ca nu tot ce zboara se mananca.
UPDATE.
Omul mic
Cât a lipsit, mi-a fost frig. M-am urcat pe sora ei, dar tot frig mi-a fost. I-am zis. A râs. N-a înţeles nimic. E complicat. Sau poate că nu ştiu eu cum să spun. Dar a fost bine când ea s-a întors. Avea un om mic cu ea. Ţipa. Omul mic. De-aia plecase, să vină cu un om mic. Nu i-am zis că m-am urcat pe sora ei. N-ar mai fi râs. Acum m-am urcat pe ea şi mi-a fost cald. Omul mic l-am agăţat în crengi. Stă acolo şi dă din mâini. Parcă zboară. Când mă dau jos de pe ea, ea îi dă să mănânce. Deci omul mic nu e de mâncare. Cred că va sta mai mult cu noi. Va trebui să pescuiesc mai multe broaşte.
16/09/2009
Maro
Îşi admira cu aşa mult drag corniţele mijite nu demult, încât uitase să-şi dea jos maieul atunci când i-a venit rândul să-şi vâre niţel coada în cazanul cu smoală al altuia. O faptă gravă, se pare, din moment ce, la scurt timp, fusese muşcat de fund cu un cleşte tocit. A urmat muştruluiala obişnuită în astfel de ocazii.
A plecat descumpănit. Bătaia focului de sub cazanul cu smoală îl bronzase cu dungi, ca pe tractorişti. În plus, săpuneala primită îi adusese Necuratului o nuanţă lucioasă, maronie.
13/09/2009
Elefantul lăcustelor
Femeia credea că e o frunză. Prea stătea nemişcată. Cum o fi ajuns frunză la etajul al optulea, prin fereastra închisă? Naiba ştie.
– Nu e frunză, a zis bărbatul, de cum a văzut-o.
Era prea îngustă pentru o frunză şi, mai ales, era de un verde bizar. Când s-a apropiat de ea, a primit confirmarea: nu era frunză şi era nemişcată. Înţepenise. Iniţial, a vrut să ia mătura şi un făraş. Apoi s-a răzgândit. Dacă lăcusta aceea uriaşă, elefantul lăcustelor, a ales să moară acolo, pe parchetul din casa lui, merită altceva. A rupt din caiet o foaie albă, pe care n-apucase încă, să scrie vreun vers, a vârât-o sub fosta vietate, apoi a ridicat-o şi a dus-o, aşa, până la fereastră. Elefantul lăcustelor a fost, preţ de un minut, poezia nescrisă.
13/09/2009
Felicia
Îmi amintesc prima femeie, prima dragoste, primul sărut. Reţin destul de precis şi ziua când am ţinut prima oară de mână o fată. Aveam aproape cinci ani, eram la grupa mijlocie. Ea, la grupa mare. Felicia, aşa o chema. Eram la film, cu grădiniţa, la Albă ca zăpada. Avea mâna caldă şi avea un inel. Asta mi-a dat, aşa, o senzaţie foarte specială. Îmi părea foarte frumoasă, cochetă, mai ales că-şi pusese, numai după ce se făcuse întuneric, nişte ochelari cu rame negre.
Mi-amintesc toate astea dar, nu ştiu cum, din după-amiaza aceea, parcă nu i-aş mai fi văzut ochii niciodată. Şi dacă m-ai bătea, am uitat culoarea ochilor ei. Dar cred că erau frumoşi, cei mai frumoşi.
09/09/2009
Teoria lui Lică
Dl. Lică avea o vorbă: „Nu mi-e bine când mi-e bine”. Teoria lui era simplă: după bine, rareori urmează mai bine. De regulă, roata se învârteşte. Aşa că, fire complicată, dar sensibilă, prefera să-i fie rău pentru că, potrivit teoriei la care lucrase toată viaţa, inevitabil va urma un mai bine reconfortant. Ceea ce, desigur, avea darul să înceapă a-l nelinişti.
08/09/2009
Pas cu pas
Îşi făcuse blog fiindcă, la un moment dat, a avut timp pentru asta. Scria, cu o oarecare regularitate, cu mare poftă. Scria bine, îi plăcea. Avea 10-15 cititori ocazionali veniţi aiurea, prin cine ştie ce căutare ciudată cu google. Câţiva rămâneau, reveneau.
Cum începuse bloggereala mai târziu decât alţii, a început să caute, să înveţe. În timp, şi-a făcut câţiva amici. Îi plăcea să-i viziteze regulat şi să le primească vizitele. În afară de plăcere, căpătase ceva trafic şi o rutină plăcută. Treptat, acel într-o doară iniţial începuse să-i acapareze gândurile. Lucrurile deveniseră, nu ştiu cum, serioase.
„Ori, ori”, şi-a zis într-o dimineaţă, apoi a apăsat tasta delete. Crezuse că asta va însemna o eliberare necesară. Dar de atunci, ceva îi lipseşte, ca un blog pierdut, ca un suflet de regăsit.
03/09/2009
Grupul culegătorilor de fructe de pădure vă salută!
Autor:?
Plecaseră să culeagă zmeură. Muntele era aşa cum îl lăsaseră ultima oară: liniştit. Soarele se ridicase binişor, cât să strălucească un pic prin boabele de zmeură. Culesul devenise o profesie. Adunau câte unsprezece găleţi, zilnic. Şase le predau la Ocolul silvic, iar cu cinci îşi încercau norocul pe marginea drumului naţional. Deveniseră specialişti în zmeură, deveniseră fani. De aceea, murele nu le plăceau, le culegeau de plăcere, ci de nevoie, de parcă ar fi fost un război nerostit între oastea zmeurii şi armata murelor. Un război în care tot ei luptau, după anotimp..
31/08/2009
Am întârziat
Am întârziat. Mi-am cerut scuze.
Masa era pusă. Mâncăruri confuze.
Am stat corect. M-am înțepat cu furculița.
Am lăudat băiatul. Am hrănit fetița.
Am dus gunoiul. Am spălat farfuria.
Am expus faptele. Asta mi-e mărturia.
A aprins o țigară. M-a privit crunt.
M-a luat deoparte. M-a tocat mărunt.
Îmi băgasem, parca, degetele în priză.
Era fum. Mi-am dat foc la valiză.
Era întuneric. Se făcuse târziu.
Acum e mai bine. E bine că scriu.
29/08/2009
Ştefan cel Mare şi Sfânt însă Fără de Gumă
După luni bune de exerciţii, fetiţa de aproape cinci ani reuşise în acea dimineaţă să facă baloane de gumă. E de înţeles, deci, de ce încărcătura cultural-istorică a vizitei la Mănăstirea Putna a trecut pe planul al doilea. În timp ce tati îi povestea, cu o oarecare însufleţire desuetă, despre marele domnitor, fetiţa privea, încântată, baloanele tot mai reuşite.
– Chiar am venit degeaba până aici?, a întrebat tati, resemnat.
– Tati, Ştefan cel Mare avea gumă? Ştia să facă baloane?, a întrebat atunci fetiţa, ca să pară interesată de subiect.
Băiatul de opt ani fotografiind fetiţa de aproape cinci ani şi baloanele ei de gumă. Undeva, în planul al paişpelea, biserica înăuntrul căreia e mormântul marelui domnitor
22/08/2009
Homo urbanus
Vâjâiala oraşului îi alungase la pensiunea dintre obcine. În primele trei zile, au fost fericiţi ca nişte copii prostuţi. În a patra, s-au trezit posaci, hotărâţi să scurteze sejurul.
– E prea frumos, e prea linişte, ne lipseşte forfota, şi-au exprimat ei apăsarea.
– Rezolvăm, le-a răspuns gazda, dar ei n-au auzit. S-au culcat cu sufletul încărcat, fără sărutul de somn uşor.
Când soarele era încă dincolo, gazda a scos bătrâna Dacie din magazie şi a pornit motorul, cu pârâituri, apoi a tras câteva claxoane care au amuţit cocoşii şi au pus pe lătrat câinii.
În camera de la etaj, musafirii din marele oraş s-au întors pe partea cealaltă, fericiţi.
21/08/2009
L-am despăturit un pic
Scriu după cum îmi dictează, se pare, înăuntrul meu.
Uneori, vreo gâză măruntă
îşi agaţă picioruşele în semnele de punctuaţie,
atât de bine scriu.
Aş putea să mă enervez dar sunt calm,
întorc şi cealaltă pagină
iat-o pierdută în albul acela în care doar amintirea mişcării sale aiurea rămâne.
Ştiu, despre mine e vorba,
e ca şi cum mi-aş fi despăturit sufletul,
l-aş fi scos din buzunar (aici stă atunci când sunt cinicul naibii)
ca să văd cuvintele mele mai bune decât
mine vreodată.
16/08/2009
Amurg
Caroseriile taie ziua în franjuri precişi, ca în Cărtărescu, perioada optzeci. Aşchii de zi se adună în noapte. Sudează abrupt cartierul, şaormeria, cazinoul de la parter, orgasmul de la etaj. La început, totul se întâmplă în tăcere, o tăcere decentă, ca niște nituri înșirate corect pe o tablă de zerodoi.
15/08/2009
Caietul
Ieri au găsit ăştia nişte hârtii unde un ochelarist de la artilerie îşi imagina o societate în care singurul criteriu de promovare să fie competenţa şi în care armata să nu mai fie obligatorie. L-au luat pe naiv pe sus (am auzit că i-au spart ochelarii) şi au ordonat percheziţii la sânge în toată unitatea.
Azi, Mitran mi-a confiscat caietul de însemnări. „Îl ţin la mine vreo trei zile, p-orma ţi-l dau înapoi”, mi-a zis. Nenorocitul, cred că mi-a făcut un bine ascunzând caietul. Şi lui, fireşte.
14/08/2009
Eu, chibritul
Pot spune că sunt ca un chibrit într-o cutie. În aceste condiţii, care sunt şansele mele? Care trebuie să-mi fie năzuinţa? Să vedem: am fost creat cu un scop precis. Am fost creat să aprind, să luminez, să ard. Am fost creat pentru că omul a inventat focul.
Greşit! Omul doar şi-a dat seama că focul există. Revenind, şansa mea, ca simplu chibrit, e să mor frumos, să fiu folositor, să dau un exemplu celorlalte chibrituri din cutie. Ei, bine, iată un ţel.
13/08/2009
Amintiri din vitejie
– Ne-am bătut cu sufletul, ne-am bătut cu pieptul dezvelit, am fost nişte infanterişti.
Locotenentul Mitran isi da jos vestonul si-i scruteaza pe cei din pluton. Îi place sa se dea mare si, gândeste, istorisirea asta ar trebui să-i lase muti de admiratie. „Soldatul românesc”, spunea Mitran, „e puturos si smecher, porcu’ dracului, deci trebuie să le fiu exemplu”.
Baietii il privesc, asteptând continuarea. Numai Sfrijitul se uită prin el, cu gândul la pieptul dezvelit al Lianei, asistenta infirmeriei.
12/08/2009
Pauza de 15 minute
„Eram la chioşc, mă trimisese Şefu’ ăl Mare să iau, desigur, apă. I-am vazut pe băieţi grămadă, în iarbă. Era să leşin, deşi, mă ştiţi, sunt ca o stâncă: îi cărau palme lu’ domnu’ Şefu’. Atunci l-am ridicat pe Şefu, i se înâarteau ochii ca, cum se zice, girofaru’. I-am, deh, ars şi eu vreo doua, l-am tras de limbă. Mă rog, până la urmă şi-a revenit, trecuse un sfert de oră. A început să râdă ca, pardon, prostu’. Futu-i, ce căzătură, a zis, apoi a plecat, cam clătinat, dacă mă întrebaţi pe mine. Dacă n-aş fi fost acolo, vorbeam acum despre Şefu’ ăl Mare & Sfânt.”
Călin Hera. PA-uri şi mirări 