O păţesc şi eu, iată. La povestea cu blogroll-ul mă refer. A dispărut. Nu ştiu unde, dar nu-l mai văd la locul lui.
Cred că e vina mea. Cine ştie ce-o mai fi făcut Minitehnicus. Aştept sugestii.
Minitehnicus loveşte din nou
Piscina de pe asfalt
Cum afară e căldură mare (în Bucuresti, vreau să spun), postez repede un desen pe asfalt al amicului Julian Beever. De control, așa.

Desene pe asfalt
În urmă cu mai multă vreme am primit de la Tibi mai multe desene pe asfalt realizate de un tip prin Canada (sau SUA?). Nu mi-am notat numele tipului (sunt sigur că-l vom găsi împreună), dar am salvat fotografiile.
Omul stăpâneste foarte bine tehnica desenului în spatiu, reuseste să creeze perfect iluzia tridimensionalului.
Vă voi arăta aceste desene în zilele următoare – câte unul pe zi. Azi, în mod exceptional, vor fi două bucăti.

Desen cu „efect” tridimensional

Acelasi desen, văzut din alt unghi
UPDATE. Gratie Cristinei (si nu orbului găinilor care este persoana mea), am găsit deja omul cu pricina: Julian Beever.
Bătrânica de pe zebră şi derbedeii. Analiză
O anecdotă pe care mi-a amintit-o Gabi m-a făcut să mă „entuziasmez”, pe măsură ce mă apucasem să comentez. Ştiam din copilărie povestea cu copiii care, ca să facă o faptă bună, au ajutat o bătrânică să traverseze strada, când pe un trotuar, când pe altul.
Cum răspunsul meu s-a tot dezvoltat, am zis să-l trec mai degrabă, pe lung, aici.
Bătrânica.
Poate avea treabă. Poate credea că vor s-o răpească. Poate şi-a imaginat că aşa dansează tineretul de astăzi. Eu cred că, dacă ar fi fost dotată cu umor, s-ar fi distrat. Şi-ar fi putut imagina că derbedii ăia îi fac curte. Mi-e teamă, însă, de altceva. Pe vremea când am auzit prima oară anecdota, prin bătrânică înţelegeam o femeie „trecută de 40 de ani”. Raportându-mă acum la proiecţia de atunci, povestea capătă conotaţii interesante.
Derbedeii.
În primul rând, s-au distrat. E amuzant să apuci de subţiori o fiinţă fragilă, s-o determini să facă ceea ce vrei. Chiar dacă atunci au râs, s-au simţit macho, trag nădejde că, pe viitor, s-au potolit. Nu vreau să mă gândesc că vor fi prins pofta de a pune astfel mâna pe femei. Şi îmi place să cred că au învăţat ceva din toată tărăşenia: măcar că se traversează, în siguranţă, pe zebră, la culoarea verde a semaforului (dacă intersecţia e dotată cu aşa ceva; intersecţia în care vizualizam eu întâmplarea n-avea semafor, era cea unde se aflau „alimentara mare”, chioşcul de ziare, blocul lui Mirel şi panoul cu afişele celor trei cinematografe din oraş.)
Trecătorii.
Sunt patru variante.
1) Ori e vorba despre nişte persoane laşe, care nu înxdrăznesc să intervină în joaca periculoasă a unor vagabonzi cărora încă nu le-au dat tuleiele
2) Ori e vorba despre nişte misogini deplini care îşi zic „Aşa-i trebe, dacă pleacă singură de acasă”
3) Ori sunt nişte persoane care preferă să râdă (oarecum filosofic) înainte de a, eventual, acţiona (probabil vocal)
4) Ori, ardeleni fiind (în amintirile mele, toată lumea e ardeleană), oamenii aceia încă se ma întreabă ce naiba se întâmplă într-o intersecţie până atunci liniştită.
Învăţătoarea.
Această bătrânică (sic!), trecută probabil de 35-40 de ani, trebuie să ia o decizie, rapid. E personajul-cheie. Ea trebuie să ştie cel mai bine (e dotată cu intuiţie feminină, nu?) dacă derbedeii fac, cum se spune, mişto, sau dacă sunt, totuşi, de-a dreptul bătuţi în cap. Mai e şi varianta în care puştanii fabulează, pur şi simplu. Au prins o nişă de discurs şi au folosit-o.
Legaţi-i fedeleş, pentru că merită!
În poveşti, nunta românească ţine trei zile şi trei nopţi. Numai o astfel de nuntă-maraton poate respecta, de-a fir a păr, măcar o parte din obiceiurile pe care le ştiu toate doamnele mai în etate.
Mă refer la: peţit, udat, impodobitul bradului, bărbieritul mirelui, îmbrăcatul miresei, hora miresei, vălul miresei, veştmintele miresei, buchetul miresei, furatul miresei, tortul de nuntă, schimbul de inele, ruperea turtei, aruncatul buchetului, scosul voalului, jartiera, luna de miere. Şi astea sunt doar câteva obiceiuri. Unele sunt chiar amuzante, merită experimentate.
Un obicei cu adevărat interesant este „fedeleşul”. Se mai păstrează încă în unele sate din Transilvania. Obiceiul constă într-o petrecere (cu băutură şi dans) care are loc în seara dinaintea nunţii, la casa miresei. La petrecere participă prietenii celor doi miri. Aceştia se îndeletnicesc în special cu distracţia, dar fac şi câteva lucruri practice: de exemplu, pregătesc şnururi, frânghii, panglici şi alte ornamente pentru bradul care va fi împodobit a doua zi.
În afară de a denumi obiceiul din noaptea premergătoare nunţii, despre care ştiu tot mai puţini, cuvântul „fedeleş” are mai multe înţelesuri în limba română. Originea lui e limba maghiară şi defineşte un butoiaş mic în care ţăranii îşi ţin apa (sau vinul) atunci când sunt la câmp. Termenul „fedeleş” mai intervine însă, şi în expresia „a lega fedeleş”, care înseamnă „a lega strâns, fără scapare”.
Până la urmă, acesta este adevărul gol-goluţ: Anamaria şi Arthur tocmai au fost legaţi fedeleş. Este una din acele legături la care consimţi, cu maturitate şi cu plăcere, şi care te ţin o viaţă. Este vorba despre înţelesul lui împreună care înseamnă nu un scop al Călătoriei, ci Călătoria însăşi. Este o trecere dintr-o familie mare, pe care o ştii, în alta, pe care încă n-o ştii, dar o plănuieşti. Este o trecere subtilă, pentru că nu renunţi la ceva, ci adaugi.
Aşa că vă chem ca, după ceremonie, să daţi cep tuturor fedeleşurilor şi să ne bucurăm împreună.
O predică la cununie
„Aceasta este ziua facuta de Dumnezeu, sa ne veselim si sa ne bucuräm in El“
(Biblia, Ps. 118,24)
„Un cuplu varstnic a fost intrebat odata de un reporter: “Sunteti casatoriti de 60 de ani. Care este secretul armoniei in casnicia dumneavoastra?” Sotul, luand cu tandrete mana sotiei, incepu sa povesteasca: “Totul a incaput in timpul voiajului de nunta. Calaream spre cascada Niagara, cand catarul sotiei s-a impiedicat. In ultima clipa ea a reusit sa se redreseze in sea si am auzit-o murmurand: “Unu”.
Dupa o vreme catarul s-a impleticit din nou, sotia a reusit sa evite prabusirea in abis si a murmurat: ”Doi”.
Ei, cum era de asteptat, catarul s-a impiedicat din nou, sotia cu mare greutate a reusit sa se mentina calare, dupa care a descalecat, si rostind cu voce tare:”Trei”, a scos din rucsac un pistol si a impuscat animalul periculos.
Bineinteles ca mi-am exprimat indignarea fata de asa fapta, la care sotia mea s-a uitat lung la mine si a zis incetisor: “Unu”…
In ziua nuntii, toti mirii sunt fericiti; zilele ce urmeaza sunt cele care aduc problemele.
Cand mirajul acestei zile se destrama incepe cotidianul in doi.
Exista multe clisee care pretind sa descrie casnicia. Unii zic: “Mariajul este ca un restaurant: Iei acum ce te ademeneste si platesti mai tarziu”. Sau: „Mariajul este o aventura – e ca sic and ai merge la razboi“. Altii gandesc ceva mai serios: “Este o actiune cu sanse 50-50. In casnicie trebuie sa faci compromisuri”.
Îmi doresc ca motto-ul cununiei voastre sa fie utimlu verset din 1 Corinteni, cap.13.
În cuvantul lui Dumnezeu – Biblia – gasim acest capitol deosebit, care descrie nepretuita iubire a lui Dumnezeu pentru noi oamenii. Chiar si ateii atribuie acestei “cantari a cantarilor” un rang de frunte in literatura mondiala. (A se citi din Biblie, din prima epistola a lui Pavel catre Corinteni, capitolul 13 – ultimul verset suna ca sens in felul urmator: Din cele ce raman in eternitate sunt acestea trei: credinta, speranta si dragostea. Dragostea este cea mai de preţ dintre toate.”
Candva toate vor trece – credinta, nadejdea si dragostea raman in veci. Acestea trei nu vor pieri, dar cea mai de valoare este dragostea.
Exista evenimente care pot schimba cursul unei vieti intr-o fractiune de secunda. De aceea ne punem pe buna dreptate intrebarea: Ce anume are cu adevarat valoare in viata mea? Si aceasta, cu atat mai mult, cu cat nu suntem singuri pe drumul vietii.
Credinta, nadejdea si dragostea
Toate lucururile bune sunt trei, spune un proverb, si mi se pare ca se portiveste foarte bine cu motto-ul vostru. Credinta, nadejdea si dragoste sunt denumite de teologi „virtutile divine“. Astazi vreau sa va numesc cele trei secrete ale unui mariaj fericit.
Credinta, nadejdea si dragostea, asa spune Biblia, sunt cele trei care cuadevarat raman in veci, care nu se surpa si au temelie pana dincolo de aceasta viata. O viata si o casnicie marcata de aceste trei valori arecu adevarat valoare vesnica. Iata de ce consider ca ziua de azi este tocmai prilejul potrivit pentru a reflecta asupra acestor premise fundamentale. Timpul nun e permite sa analizam cu lux de amanunte fiecare aspect; pe de alta parte, ar fi in detrimental meu sa incep o disputa filozofica cu voi, care studiati filozofie. Asa ca pur si simplu fac uz de privilegiul de predicator ca sa va impartasesc cateva ganduri.
I. Credinta
In Biblie termenul de “credinta” descrie o incredere nelimitata si neconditionata. In relatia cu Dumnezeu aceasta este baza de comunicare, si exact asa dorste si Dumnezeu sa punem baza intr-o casnicie: sa credem unul pe celalalt, san e incredem unul in celalalt fara rezerve.
Promisiunea pe care vi-o veti face astazi este expresia ujnei decizii mature, decizia pe care a-ti luat-o de a va increde neconditionat intr-un om pe care l-ati cunoscut, care are si parti mai putin laudabile, si caruia totusi ii spuneti astazi: “Te cred, si ma incred in tine! Tin la tine orice ar veni, stau langa tine si iti voi tine credinta pana la sfarsit. Chiar daca, intr-o zi, vei face sau spune ceva ciudat, voi crede ca ai intentii bune si ca o vom scoate cu bine la capat”. Asta inseamna credinta.
Daca dispare credinta in sot, in sotie, daca este distrusa increderea, cu siguranta ca si casnicia nu va dainui. Astazi voi va promiteti: “Ma incred in tine, orice ar fi” – iata un fundament solid pentru casa voastra.
II. Nadejdea (speranta)
Un capitan de marina a fost intrebat odata pe ce isi intemeiaza credinta in Dumnezeu, pe care nu l-a vazut niciodata. Capitanul raspunse: “Intr-o nopte bantuita de furtuna, daca ati gasi un mal salvator, ce sens ar avea sa aruncati ancora intr-un fund de mare pe care nu l-ati vazut niciodata si nici n-o sa-l vedeti vreodata?” “Oh”, zise celalalt, “ar avea mare sens, daca ar fi la dispozitie un atlas maritim bun!” “Exact!” raspunse capitanul. “Cine are o harta buna, are tot dreptul sa spere in salvare! Harta care ma conduce cu siguranta la tel prin furtunile vietii este pentru mine Biblia!”
Ca simbol al ancorei pentru viata voastra vreau sa va daruiesc o Biblie.
Ea sa va fie indrumator, sa va arate unde puteti ancora, unde puteti gasi liniste, atat fiecare in parte cat si impreuna. Va doresc ca Biblia sa va mentina uniti, sa va conduca si sa va insoteasca. Simbolul crestin pentru nadejde este ancora. Biblia ne spune in Evrei 6,9 ca speranta este o ancora in lumea cealalta. Speranta crestineasca ne indreptateste sa aruncam ancora intr-o lume pe care inca nu o vedem, dar pe care Biblia ne-o descrie. Aruncand aceasta ancora gasim portul care nu se cutremura, care ne tine si in furtuna mortii. Aceasta speranta, aceasta privire in viitor, este de asemenea un fundament pentru o casnicie!
Fie ca intreaga voastra viata sa fie purtata de o speranta dincolo de cercul stramt al existentei pamantesti. Fie ca sa puteti spera si pentru altii, sa puteti fi prezenti si pentru altii si sa gasiti sis a realizati visele, mai bine zis voia lui Dumnezeu pentru viata voastra!
Fie ca El sa va daruiasca o viata implinita si o casnicie implinita, umplandu-vca inimile de iubire!
Si astfel am ajuns la al treilea fundament al unei casnicii fericite.
III Dragostea
Daca veti citi in Biblia voastra intregul capitol in care este scris motto-ul vostru, veti gasi o descriere detaliata a ceea ce este de fapt dragostea.
Iubirea – este dorinta fiecaruia dintre noi.
Iubirea – este pur si simplu elixirul pentru viata noastra.
Toti dorim sa fim iubiti. Oameni lipsiti de iubire se ofilesc, intocmai ca o floare careia I se ia apa si lumina. Asa si noi. Iubiti fiind, inflorim.
Iubirea este cu adevarat mai mult decat nuami un sentiment, o simtire. Sentimentul se mentine cateva zile, saptamani sau chiar luni. Dar ca sa poti tine promisiunea unei fidelitati pana la moarte e nevoie de o iubire cum o descrie Biblia, o iubire plina de daruire, generozitate si intentia de a ierta.Aceasta nu inseamna sa inghiti orice, ci tocmai sa poti sa fii sincer sis a exprimi fata de celalalt si ceea ce nu este in ordine, stiind ca si in aceasta situatie problematica puteti si vreti sa va stati alaturi, fara doar si poate.
Dumnezeu insusi este aceasta iubire intruchipata. Tatal, Fiul si Duhul Sfant sunt uniti in iubire eternal si aceasta iubire Dumnezeu vrea sa o daruiasca si oamenilor, vrea sa o daruiasca si in casnicia voastra. Vrea sa va copleseasca cu aceasta iubire care nu face reprosuri si care mereu este gata de iertare.
A iubi inseamna a tinde spre ceea ce este de folos partenerului meu. Adevarata iubire inseamna a se darui pe sine. Daca astazi va declarati dragostea, declarati ca veti sta alaturi de sot/sotie in fidelitate, in zile bune si rele, atat cat veti trai. In fond, declarati: “Pentru ca accept declaratia ta de dragoste, ma voi deschide tie cu totul- cu trup si suflet. Acum ca suntem casatoriti, vei fi confruntat mai deschis si cu slabiciunile mele, dar am increderea ca asa cum tu mi te daruiesti, ma vei iubi la fel de mult”.
Dar de unde sa luam aceasta iubire? Este posibil sa iubim cu devotament? Este posibil numai daca suntem iubiti la randul nostrum. Daca avem in noi un “rezervor” de iubire.
Capacitatea de a iubi vine de la Dumnezeu insusi. El v-a primit cu drag, el va iubeste. Numai El poate satsface pe deplin cele mai adanci cerinte, astfel ca sa fiti liberi unul penru celalalt. Dragostea cu care Dumnezeu va iubeste nu este doar un sentiment; El a platit un prêt foarte mare. De aceea a scris Apostolul Ioan: “Lucrul cel mai minunat al iubirii lui Dumnezeu : nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci El ne-a iubit mai intai. El l-a trimis pe singurul sau Fiu, pentru ca prin moartea Sa sa savarseasca rascumpararea pentru pacatele noastre” ( 1. Ioan 4,10)
Luati foarte in serios aceasta dragoste si incredintati-va intru totul acestui Dumnezeu! Pretutindeni in Biblie suntem incurajati sa traim acest fel de iubire:
“Barbatilor, iubiti-va nevestele asa cum Hristos a iubit Biserica, dandu-si viata pentru ea” (Efeseni 5,25)
“Astfel si barbatii sa-si iubeasca nevestele ca pe propriul trup. Caci un barbat care isi iubeste sotia, se iubeste pe sine insusi” (Efeseni 5,28).
Dragostea sa nu fie numai vorbe de miere, ci sa fie trainica, asa cum zice Biblia: ”Iubitii mei, dragostea noastra sa nu fie doar vorbe frumoase, ci sa se dovedeasca prin fapte care corespund adevarului: iubirii ce ne-a daruit-o Dumnezeu” (1.Ioan 3,18)
In relatia voastra sa nu predomine intrebarea: Cum profit de partenerul meu? Să nu vă întrebaţi ce vă aduce celălalt. Nu vă întrebaţi la ce vă foloseşte.
O astfel de atitudine are ca urmare o enorma presiune asupra partenerului, care trebuie sa –si jsutifice existenta prin a-mi implini tot felul de dorinte si mofturi, iar daca nu o face, ma sesisez prin bosumflare,acuzatii si pedepse subtile. Incep sa ma plang si decide sa-mi educ partenerul, sa-l (de)formez dupa gustul meu – un experiment sortit esecului. Rar gasim ceva mai nociv penrtu o casnicie decat aceasta pretentie egoista si nefericitul imbold de a-l educa pe celalalt. Cateva exemple din practica: felul in care face patul, in care isi aseaza (sau nu) hainele in dulap, maltratarea pastei de dinti etc. Judecat bine daca se merita sa va suparati pentru astfel de fleacuri.
Dumnezeu are cu totul alta imagine despre viata in doi. Sa ne concentram asadar asupra celuilalt – nu asupra a ceea ce ar putea sa-mi foloseasca, ci asupra aceea ce as putea eu sa fac pentru el/ea.
In aceasta zi nu-ti “iei” tu, bărbatul, femeia de soţie, nici tu, femeia, nu-ti “iei” bărbatul de soţ..
In aceasta zi, vă dăruiţi, unul altuia, cu trup si suflet, cu tot ce aveţi. Asa si-a imaginat Biblia casnicia si dragostea conjugala, cum se poate citi. Aveti privilegiul sa luati din mana lui Dumnezeu pe omul cu care veti petrece viata, ca pe un cadou de mare prêt, pentru care sa fiti mereu multumitori.
Isus a formulat un principiu care se poate aplica foarte bine si in casnicie. Sensul este: “A da este mai fericit decat a lua!”
Veti vedea ce belsug de binecuvantari veti avea daca rezolvati problemele vietii dupa sfatul lui Dumnezeu. El este singura garantie pentru reusita si desavarsirea iubirii voastre.
Si daca, in urmatorii 60 de ani, veti ajunge uneori in situatii in care ati prefera sa-I puneti celuilalt pistolul pe piept sis a ziceti “Unu…”, amintiti-va motto-ul cununiei si rugati-l pe Dumnezeu sa va reumple cu credinta, nadejde si dragoste, ca sa va puteti regasi.
Dumnezeu sa va binecuvinteze. Si sa nu va ramaneti datori cu nimic decat cu datoria pe care nu o puteti nicicand plati pe deplin: Datoria de a va iubi.”
NOTĂ. Acesta a fost discursul rostit de unchiul meu la o nuntă la care îmi pare foarte rău că n-am putut să ajung, nunta scumpului meu verisor, Arthur.
Lecţia de kîrgîză
Stiati că în Kîrgîstan, prezidentiabilii dau examen (eliminatoriu) de limba kîrgîză? Examenul e televizat, live. Ce distractie, ce misto! Ceva mai multe despre asta, dincolo.
Integrala unui autoportret din peniţă
Azi vă mai fac o mărturisire. Nu stiu s-o expirm în cuvinte, asa că vă arăt o pagină dintr-un caiet vechi, să tot aibă vreo 24 de ani vechime. Era un caiet în care „învătam” la matematică. Se vede treaba că săream lesne de la integrale la alte prostii.
Ciudat e că învătam binisor, s-a întâmplat chiar ca, în anul 1986, să fiu admis la o facultate tehnică.
Un amănunt m-a surprins însă în mod deosebit atunci când, zilele trecute, am dat cu ochii de pagina asta: primul desen, cel mai de sus, e un incredibil de bine reusit autoportret al Călinului care eram atunci.

Pagină din caietul meu de matematică (de lucru) de prin clasa a XI-a. De: Călin Hera
NOTĂ. Pentru a vedea mai bine imaginea şi a face comentarii interesante (inclusiv răutăcioase :P), daţi click aici.
UPDATE. Am adãugat un detaliu al paginii, la începutul articolului (7 iunie 2013)
Adevărul despre peştele cu bec
O lucrare realizată de propriul meu fiu a stârnit vii dezbateri pe acest blog. Cea mai arzătoare întrebare, formulată pe rând de starsgates, drawforjoy și, am avut eu impresia, încă de mulți alții (eu însumi m-am întrebat, după ce v-am aflat întrebarea), asadar, cea mai arzătoare întrebare este cea despre un personaj aflat în centrul lucrării, jos.
L-am întrebat, ieri, pe fiu-meu şi m-a dumirit.
Asadar, este vorba întra-adevăr despre un peşte cu bec! Vietatea e nevoită să circule aşa prin desen şi prin propria-i vaiță, prelungită, iată, grație curiozității voastre, deoarece acolo, jos, în adâncuri, e întuneric. Asa se explică si de ce, prin contrast, în partea superioară a lucrării, e lumină: pentru că e mai aproape de suprafață, de lumina soarelui.
De caras n-am întrebat.
Cea mai ploaie mocănească (tocană de melci)
Povestea pietrei miscătoare mi-a amintit alta, ceva mai veche.
Eram student şi-mi luasem câteva zile libere. Am zis să dau o raită prin munţii Vrancei, împreună cu un prieten, Nicu V. Tura a fost neaşteptat de faină, cu băut apă minerală din izvor, cu peisaj lunar, înnoptat într-o baracă de muncitori în care auzeam purecii cum sar şi şoarecii cum se împerechează, cu ursoaica întâlnită la coborâre (noi, în poziţia nemişcat, am lăsat-o să se adape, ea, în poziţia nu-mi pasă, bă, de voi, şi-a văzut de drum).
Cam după faza cu ursoaica, a început să plouă. Temeinic, mărunt. Mocăneşte. Eram grăbiţi, trebuia să prindem nu ştiu ce autobuz, în nu ştiu ce sat, care să ne ducă la nu ştiu ce tren, că aveam de ajuns la nu ştiu ce treabă importantă. Iar ploaia mocănească ne-a grăbit şi mai tare.
Atunci l-am văzut. Era departe şi ne-a atras atenţia din cauza mersului de om beat. Nu avea o traiectorie dreaptă. Era un fel de zig-zag. În principiu, mergea la vale. Uneori se întorcea niţel la deal. O fi diliu, ne-am spus.
– Bună ziua.
– Bună ziua.
Ne-am dat seama că, în orice caz, nu e diliu. Era, însă, foarte ponosit. Cu cizme de cauciuc. Nebărbierit. Cu un sac în spate şi o bâtă în mână. La vreo 40-50 de ani, apreciez. N-a trecut mult timp până ne-am dat seama că sacul era partea cea mai importantă a poveştii. Sacul şi vorbele lui.
Omul culegea melci. Adunase vreo trei kile, cred. Şi-a păstrat mersul ciudat şi în timp ce l-am însoţit. Ochea melcii de la distanţă şi se ducea glonţ la ei. Îi culegea cu evlavie, îi punea în sac şi ochea alţii.
L-am urmat hipnotizaţi. Pentru că, în timpul operaţiunii, omul a început să ne descrie cum îi prepară. Cum îi fierbe până se înroşesc puşin, cum, între timp, într-un ceaun, topeşte untură, iar în untura topită topeşte ceapă tăiată mărunt şi cel puţin 4-5 căpăţâni de usturoi. Cum în pasta aia aruncă la vreo zece roşii, nişte felii subţiri de ardei, cum stinge totul cu o juma’ de vin şi cum, în bolboroseala care urmează după ce mai ţine ceaunul două minute deasupra focului, aruncă melcii roşii, să se pătrundă.
Se vedea că omul avea o pasiune. Că, pentru el, nu era vorba doar de a se alimenta. Vagabondul acela, ca să-i zic aşa, trăia într-o colibă, departe de sat, care s-ar fi dărâmat cu siguranţă peste el dacă, din când în când, omul nu şi-ar fi povestit acolo, sieşi şi dulăului lui, mâncărurile pe care şi le gătea. Ne-a invitat la masă. Se vedea că-i face plăcere că-l ascultăm. Se bucura să nu fie singur la masă, se bucura să aibă oaspeţi, se bucura să împărtăşească secrete culinare.
Regret şi acum, după 22 de ani, că n-am dat dracului treaba urgentă care ne gonea înspre un Bucureşti mohorât, înspre o mâncare sleită la R3, cantina din Regie.
Nu mi-a mai plouat niciodată în gură așa cum s-a întâmplat atunci, temeinic, cu stropi mici, mocăneşte. Şi n-am mâncat niciodată melci. Pur şi simplu nu mi s-a mai ivit ocazia. Poate că atunci a fost momentul. Habar n-am.
Piatra care se mişcă
Fiu-meu mi-a povestit că, la ora de sport, s-a odihnit un pic la marginea terenului de fotbal. Tot odihnindu-se el, a văzut o piatră ciudată, portocalie, care a început să se miște. Dar cum să se miște o piatră?, s-a întrebat. A observat că piatra are formă de ou. Și-a dat seama că e ou. N-a apucat însă să-l studieze, pentru că un coleg a venit, a luat oul şi l-a aruncat cât colo.
– Cred că era ou de melc, a presupus fiu-meu, cu candoare. Ce, melcii nu fac ouă?, m-a întrebat atunci când l-am contrazis.
Setea
Am pătit ceva. Mi s-a făcut sete. Sete rău. Atunci când mi-am pus probleme să-mi astâmpăr setea, primul gând care mi-a trecut prin minte a fost la o halbă de bere. Un gând vinovat, desigur. Eram la birou. Am băut cu nesat trei pahare cu apă. Oricum n-aveam bere prin preajmă.
Apoi am făcut un mic sondaj printre colegi. Care e primul lucru care-ti trece prin gând atunci când ti-e sete? Cu ce-ti astâmperi setea, ce nu dă gres niciodată? Cei mai multi au spus, aproape pe negândite: apa! Doar unul dintre ei a venit mai apoi la mine si mi-a zis, confidential: „Ca să fiu sincer, asa ar rade o bere!”.
Vă întreb, voi, prietenii mei de PA-uri, mirări si poezii, cu ce preferati să vă astâmpărati setea?
NOTĂ. Minitehnicus iar a făcut ceva. Nu știu ce, știu doar că a dispărut poll-ul. Oricum, sunt în măsură să vă spun că aproximativ 71% dintre cititorii acestui blog preferă să-și astâmpere setea cu apă, și în jur de 7-8% au spus că ar merge o bere, un ice-tea sau altceva (fără să precizeze ce). Consider studiul încheiat. Învingătoare la puncte: APA.
Poezia într-un singur rând
Exercitiu de rostogolire
Pornind de la mirarea asta si o discutie cu Roxana, m-am întrebat ce anume face un text să circule. Mă refer la textulete din astea gen „dă mai departe”, „test de inteligentă”, „leapsa” sau altele pe care le primim zilnic pe mail sau pe mess.
Care o fi, oare, punctul zero? Si ce face ca Punctul zero să devină Punct 1, Punct 2, ce face ca textuletul ăla sau fotografia să se rostogolească?
Azi am primit pe mail textul de mai jos. Contine o informatie interesantă. Credeti că e un text care va face carieră? L-ati primit deja? L-ati citit deja pe vreun blog?
Iată:
„A se nota în calendar,
Oriunde te vei afla pe 27 august 2009 la miezul nopţii şi 30 de min., nu uita să ridici ochii spre cer. Vor fi două luni pe cer. Planeta Marte va fi cea mai strălucitoare pe cerul înstelat şi va fi la fel de “grasă” ca luna plină. Marte se va afla la 34,65 milioane de mile faţă de Terra.
Evenimentul se va mai produce în anul 2287.
Împarte această informaţie cu prietenii tăi pentru că nimeni în viaţă azi nu va mai vedea fenomenul a doua oară. ”
Adevărul despre moartea contabilului Fişic
Când s-a mutat în blocul de lângă parc, domnul Lică avea 37 de ani. Cu Fişic, vecinul de la trei, se saluta civilizat şi rece. Odată, acesta l-a întrebat, aluziv:
– Lucraţi la Fabrica de Ace?
A doua zi, i-a adus o pungă cu ace, proaspete.
Seara, dl Lică a ieşit pe balcon, să respire. Cânta o mierlă, prin frunziş. Fişic, în pijamale, aplecat peste balustradã, trăgea cu praştia după vrăbiuţe. Lui Lică i-a părut rău că i-a furnizat muniţie, atât de rău încât, două ore mai târziu, când a auzit bufnitura, a zâmbit. Desigur, regretabil.
De la Tibi la Istodor, via Iaru
Raftul cu pricina (fotoPA)
În urmă cu ceva vreme, doamna care mai deretică pe la noi prin casă a văzut ceva în neregulă prin rafturile cu cărti. Prea erau aranjate în dezordine! A făcut câteva schimbări. Nu foarte mari, dar simpatice. Le-am fotografiat. Am găsit poza. E ca un PA. Zic. Oricum, mai vesel decât un raft cu 100 de cărti pe care trebuie să le ai în bibliotecă 😛

Lebede de Cismigiu
Weekend linistit, în Bucuresti. Seara de sâmbătă, la Monte Carlo, în Cismigiu. Nu stiu de ce i-au zis asa restaurantului. E drept, n-am fost încă la Monte Carlo să văd dacă atmosfera de pe lacul din Cismigiu seamănă, dar cred că atunci când i-au dat numele nu semăna.

Am avut o masă lângă lac. Rate si barcagii de ocazie. Mâncare rezon. La un moment dat, fiică-mea a apărut pictată pe față. Nu stiu de ce le place copiilor să fie pictati asa.
Era deja întuneric atunci când am văzut lebedele. Cele albe, parcă strălulceau în întuneric (numai telefonul meu, cu care am făcut niste fotografii, nu le-a văzut ca lumea). Cele negre se distingeau greu în noapte. Niciodată nu se amestecă lebedele negre cu cele albe, mi-a zis cineva. Explicatia? Habar n-am. Oricum, stiu că e un mic colt de rai acolo, incredibil, greu de neimaginat asa ceva în mijlocul Bucurestiului.
Telefonul de la ora opt
Era o seară de joi. Venisem de la birou când a sunat telefonul. Pe vremea aia nu exista telefon mobil.
– Bună, ce mai faci?, mă întreabă o voce de femeie.
– Tocmai desfac o bere.
– Ştii cine sunt?
– Ai o voce foarte plăcută. Dar, mărturisesc: nu-mi dau seama.
– Dacă nu mă recunoşti, înseamnă că m-ai uitat, şi a închis.
Au trecut de atunci 12 ani. Între timp mi-am schimbat locuinţa şi numărul de telefon, m-am însurat, am doi copii şi, uneori, mă întreb cum ar fi fost dacă aş fi recunoscut-o.







