Archive for ‘Călătorii’

29/09/2009

Un preot tânăr şi sufletist

Grupul pe care l-am fotografiat astă-vară în curtea mănăstirii Suceviţa m-a impresionat. Câteva femei în vârstă, sătence de prin judeţul Neamţ, fuseseră aduse într-o excursie de preotul de acolo. Un tânăr cu figură senină, cu chip de om bun. Genul de preot cu vocaţie, îmi place să cred. I-am urmărit câteva minute. L-am auzit explicând scenele pictate pe pereţi, răspunzând la întrebări, calm, cu un entuziasm de dascăl pasionat. Apoi, când femeile l-au chemat să se fotografieze cu ele, am comis această indiscreţie: i-am fotografiat şi eu, de departe, cu zoom in, ca un jurnalist indiscret. Le doresc pace şi sănătate!

babe sucevita

18/09/2009

Gânditor cu întrerupător

Am avut parte de o surpriză în atelierul mesterului olar din Mărgineni. Îl stiti, tipul blazat care face oale si ulcele la normă.

Scotocind eu pe acolo cu aparatul de fotografiat, am descoperit o arătare. Cam kitsch, dacă mă întrebati pe minte, dar un kitsch pe care l-am privit cu duiosie, ca să zic asa. Este vorba despre un o copie de Gânditor de la Hamangia care mi-a plăcut pentru că nu era deloc cizelată. Nu apucase nici măcar să treacă prin cuptor. Dacă as fi stiut că e un rebut, as fi cumpărat statueta aia fără să stau pe gânduri.

M-am întrebat ce l-o fi apucat pe mester să mesterească asa ceva. O fi fost vreo comandă? Oare câte bucăti avea de „executat”? O sută, două sute? Eu cred că se vor fi vândut bine. Dar dacă a plămădit „chestia aia” asa, din memorie? Dacă l-a lovit spiritul creator, în modul ăla? Poate a făcut kitschul involuntar, subconstient.

Eram pe cale să-i pun aceste întrebări, plus altele, când am observat întrerupătorul. Si atunci m-a pufnit râsul si s-a dus naibii toată constructia care ar fi rezultat din punerea întrebărilor si aflarea eventualelor răspunsuri.

 

ganditor

Stiu, lângă Gânditor nu e doar un întrerupător. Mai e si o scrumieră. Ceea ce ar putea schimba întreaga perspectivă

17/09/2009

Norul

Era odată un nor. La început mic, apoi din ce în ce mai mare. În fiecare zi, se putea transforma în altceva. Era ba un taur fioros, ba o corabie sau un delfin, după cum îi era cheful. Uneori se adună ca o bilă rotundă, neagră, grea, alteori se risipea cât putea de mult. Îi plăcea să se încălzească la soare, pe o parte, în timp ce privea în jos, spre pământ, pe de alta. 
 
Aşa a văzut-o prima oară. Era frumoasă cum nu credea să existe. Avea roşu, albastru, alb, verde, violet şi mult galben. Şi un parfum aparte, turcoaz, aşa cum îţi imaginezi că miroase spuma valurilor sparte de stânci. Adevărul e că s-a îndrăgostit pe loc. Venea zilnic s-o vadă, se transforma, pentru ea, în tot ceea ce credea că-i face plăcere. Floarea îndrăgise şi ea norul, iar în dimineţile cu vânt, când lui îi era greu să rămână mai mult decât câteva clipe pe cerul de deasupra ei, devenea tristă, îi păleau culorile. 
 
După o vreme, căci era o vreme bună, fără vânt, cu cer senin, doar cu un nor subţire, adică el, floarea, deşi fericită, începuse să se ofilească. Oricâte giumbuşlucuri făcea norul, oriînce se transforma, florii îi era din ce în ce mai rău. În jurul ei, toate suratele se bucurau de lumina soarelui. La ea, era umbră, mereu. Norul şi-a dat seama că o sufocă. Vrând să-i fie alături, îi făcea rău.  
 
Aşa i-a venit o idee simplă, dar perfectă: s-a transformat într-un inel pufos, ca un rotocol alb. „Vrei să-mi fi soţie?”, a întrebat-o, lăsând lumina soarelui să ajungă la ea. Floarea i-a privit inima rarefiata, dar mare, şi, chiar şi aşa, legată de pământ, s-a simţit în al nouălea cer. A spus „da”, râzând din toate culorile sale minunate. N-a fost o fericire mai mare pe pământ şi în cerul de aproape decât iubirea dintre ei. 
 
După un timp, chiar şi scăldată în lumina soarelui, adiată de umbra norului şi îmbujorată de iubirea cea mare, floarea începuse să-şi afle frunzele uscate, petalele pălite. Avea nevoie de apă. Multe dintre suratele ei se uscaseră deja. Chiar şi pentru ea, deşi iubirea îi dădea, dimineaţă de dimineaţă, noi imbolduri, soarta părea pecetluită.  
 
Atunci, norul i-a spus: „Voi lipsi trei zile. Rezistă1”. În prima zi a mers departe, cât a putut de departe. În a doua zi a mers sus, cât a putut de sus. Acolo l-a întâlnit pe Înţeleptul Norilor. I-a cerut sfatul. A aflat. A mulţumit şi a plecat spre pământ. În a treia zi, era acasă.

Floarea era veştejită. Uscată de de secetă şi de dor. „Am venit”, i-a spus norul, „şi te voi salva. Te iubesc”, i-a spus. Şi s-a transformat într-o ploaie binefăcătoare. În apa vieţii. S-a scurs, cu totul, deasupra florii, a udat pământul în jurul ei, i-a dat din nou culoare, viaţă. Aşa şi-a dat nemurirea. Iar floarea a fost cea mai frumoasă şi cea mă tristă, de atunci înainte şi până acum, când oamenii i-au văzut frumuseţea şi asta i-a făcut şi pe ei frumoşi. Într-un fel. 

 

nor

Am fotografiat acest nor dni Arill, de lângă piscina Mirrage. Povestea am inventat-o pentru copiii mei. Era destul de năzbâtiosi si am încercat să-i domolesc astfel. A tinut figura. Au stat cu gura căscată până la final. Apoi au început să caute nori pe cer. Atunci mi-am amintit si de siteul lui Tudor.

15/09/2009

Oale şi ulcele de Mărgineni. La normă

bucovina 728

Ceramică de Marginea. Boţul de lut tocmai aruncat pe masă începe să ameţească de atâta învârteală. Foto: Călin Hera

bucovina 729

Ceramiă de Marginea. Boţul creste, roata se-nvârteste. Foto: Călin Hera

Am stat câteva zile la Suceviţa, localitate celebră în special pentru biserica patrimoniu Unesco. Suceviţa e aproape lipită de altă localitate celebră, Marginea.

De două ori celebră, vreau să zic.

O dată, pentru ceramica neagră care se plămădeşte aici (ca să fiu poetic 😉 ), a doua oară pentru că mărginenii, săturaţi să aştepte bani de la centru, şi-au refăcut singuri podul distrus de inundaţii (ceea ce i-a dus în conflict cu autorităţile de la Bucureşti).

Să lăsăm poveştile despre pod, să trecem la cele despre ceramică şi ceramişti

Las un pic podul şi vi-l arăt pe unul din meşterii olari care face la normă oale şi ulcele.

bucovina 730

Ceramică de Marginea. Vaza aia trece printr-un moment Pisa. Nu stiu de ce o înclină, dar nu vă faceti griji; îsi revine. Foto: Călin Hera

bucovina 727

Ceramică de Marginea. Epilog: s-a mai adunat o piesă, urmează alta. Pam-pam! Foto: Călin Hera

Atelierul în care prestează, aflat la drumul naţional, e deschis publicului. Aproape în permanenţă, omul prestează de faţă cu turişti care se zgâiesc la el şi-l fotografiază/filmează din toate poziţiile. Chestia asta nu pare să-l încânte deloc, dar e resemnat.

În diferite prezentări turistice se spune că meşterul popular explică şi-i lasă pe copii să facă şi ei una-alta. L-am vizitat de vreo trei sau patru ori şi a fost mereu plictisit. N-avea timp să dea explicaţii şi era vădit deranjat de întrebări. Unora le răspundea, totuşi. Se plângea că are mult de lucru.

Era ca o maşină de făcut vaze, le făcea aproape identice. Nu-i lua mai mult de 80-90 de secunde să desăvârşească una.

P.S. Nu mă întrebati de ce nu-i încă neagră. V-as răspunde că încă n-a trecut prin cuptor.

06/09/2009

Bucătarul domnesc

Găsisem localul perfect. Conacul Domnesc, aflat în Scheia (Pipera Sucevei, dacă pot să numesc locul aşa). De fiţe, probabil. Restaurantul principal era rezervat pentru o nuntă. Într-un colţ al gazonului (o pajişte pe care s-ar putea juca partide de golf „de mondiale”) erau întinse mese, cu feţe de masă albă, pentru o altă nuntă. Am fost îndrumaţi către o terasă amplă, elegantă, cochetă, liniştită. Scaune confortabile. Meniu sofisticat, preţuri accesibile. Am comandat cu entuziasm. Deja, îmi era mai mult poftă decât foame.
Trecuseră mai bine de 30 de minute de la comandă şi încă nu se întâmplase nimic. Când am zărit-o pe ospătăriţă, am alergat după ea (părea că a ocolit înadins mesele noastre şi a celor de lângă noi).
– E vreo şansa să primim mâncare?, am întrebat, mai mult ca să fac o glumă.
– Nu, mi s-a răspuns sec.
Apoi mi-a explicat că bucătarul tocmai şi-a dat demisia. Femeia era atât de şocată de această situaţie încât nici nu şi-a cerut scuze, iar pe mine, în loc să le pretind, m-a determinat s-o încurajez, nici eu nu mai ştiu cum.

02/09/2009

O poiană de vis

bucovina 907

Undeva, în dreapta, e dealul de pe care au coborât căprioarele, iar în plan secund se vede terasa concediului meu. FOTO: Călin Hera

Înainte de a vă arăta (în zilele următoare) câteva fotografii ale mănăstirilor pe care le-am vizitat, vă spun două vorbe despre pensiunea la care am stat (v-o recomand): Poiana de vis.

Initial, am zis că numele e cam din glezne. Am ajuns noaptea, venind dinspre Hunedoara. Apropo, e un drum excelent cam de după Dej până la Sucevita, unde e pensiunea. E drept, drumul prin pădure e cam rablagit, pe ici pe colo, din cauza masinilor care cară butuci. Dar chiar n-am reusit să găsesc vreo hibă, dinainte de Bistrita si până la destinatie.
Ca să revin la pensiune, în fata clădirii e, cu adevărat, o poiană asa cum o visezi, în care coboară o coastă de deal.

La primul mic dejun, în timp ce-mi beam cafeaua, am văzut trei căprioare coborând dealul. Asa, pur si simplu!
Conditiile de cazare si masa au fost excelente, iar gazdele, Sorin si Mirela, sunt oameni buni, de pus pe pâine. Mă opresc aici, nu sunt obisnuit să laud, cred că mi-a iesit prost. Dar felul în care te fac să te simti la ei acasă oamenii ăia e deosebit.

31/08/2009

Sfântul din salina Cacica. Marele Sfânt

Am coborât în salină. Cacica. Vreo trei sute de trepte. Le-am si urcat, nu-i vorbă. Cine n-a fost într-o salină, poate începe cu asta. Până la urmă, e mai bine să cobori pe picioarele tale decât cu liftul. Cu liftul ăla, vreau să zic, cu care coborau ocnasii. Cei de la Cacica se laudă că la ei n-au lucrat ocnasi, ci mineri.
Stăpânirea austriacă a fost bună, economic vorbind. Poate că si civilizator, ca să zic asa. Dar poate supăr. Riscul ăsta există mereu. National, crestineste, ortodox, a fost naspa. Am aflat-o la fiecare biserică din Bucovina.

bucovina 795

Acum e paragină. Glorie pierdută? Acum, adună bani din biletul de intrare, închirierea unui teren de sport într-o sală aflată la 50-60 de metri adâncime si ceva bucăti de sare vândute în săculeti si/sau găletuse

Revenind la salină si rămânând la biserică, am dat de o sculptură în sare. Într-un fel am văzut-o cu ochiul liber, în întuneric, altfel am văzut-o fotografiată cu blit si altfel fără. În oricare dintre ipostaze, mi-a părut nitel înfricosătoare. Poate e talentul sculptorului la mijloc, poate ceva din duhul sărat al adâncului, dar nu mi s-a părut ceva la care m-as fi închinat. Poate fiindcă am stat acolo, jos, doar ceva mai mult de 60 de minute. Nu stiu. Voi ce ziceti?

 

salina_sfant
Cu blit, varianta tac-pac

salina_sfant1
Fără blit, cu timp de expunere mai mare

 

26/08/2009

Ghici, ciupercă, ce-i?

IMG_0631

Poate părea banal, dar am petrecut ceva mai bine de o săptămână într-o altă ţară. O altă lume. Oamenii vorbeau româneşte. Am făcut câteva fotografii. Altfel, banale. A fost bine. Acum, m-am întors în marele oraş. Am un gol în piept. Dar e bine.

22/08/2009

Homo urbanus

Vâjâiala oraşului îi alungase la pensiunea dintre obcine. În primele trei zile, au fost fericiţi ca nişte copii prostuţi. În a patra, s-au trezit posaci, hotărâţi să scurteze sejurul.
– E prea frumos, e prea linişte, ne lipseşte forfota, şi-au exprimat ei apăsarea.
– Rezolvăm, le-a răspuns gazda, dar ei n-au auzit. S-au culcat cu sufletul încărcat, fără sărutul de somn uşor.
Când soarele era încă dincolo, gazda a scos bătrâna Dacie din magazie şi a pornit motorul, cu pârâituri, apoi a tras câteva claxoane care au amuţit cocoşii şi au pus pe lătrat câinii.
În camera de la etaj, musafirii din marele oraş s-au întors pe partea cealaltă, fericiţi.

06/08/2009

Olimp. Ca după o lună de miere

olimp 978

Pe Platoul Muzelor, împreună cu Adi. Dincolo de panou, e bifurcatia. La stânga e drumul către refugiul  Refugiul C, “Christos Kakkalos” (2650m), cel din dreapta către Refugiul SEO “Giosos Apostolidis” (2720m). Se fac aproximativ 20 de minute până la fiecare

 

Au trecut 30 de zile de atunci. Nu stiu prea bine cum anume, dar stiu clar că acea călătorie, cele două zile de Olimp, mi-au marcat viata. Si nu mă refer la faza cu genunchii. Vorba aia, genunchii acum sunt, acum nu sunt. Sufletul, însă, se zice că tine mult mai mult. E, poate, etern.

Cele mai multe lucruri din cele simtite si văzute de mine în Olimp vi le-am spus deja. Vreau să spun, cele mai multe pe care le-am spus. Mă astept ca impresiile să mă tină poate până la sfârsit. Cu sigurantă, voi mai scrie despre Olimp. Acum, am făcut-o si în EVZ. Îmi place enorm layoutul din editia print, de aceea îl aduc si aici, asa cum l-am adus si dincolo. As vrea să nu-l pierd.

 

EZ_13

Pagina creată de colegul meu Felix Grigore, în care eu n-am pus decât text si foto

Etichete: , ,
03/08/2009

Mousaka de dimineaţă

Am aflat că dielda va deschide un bar, în Madrid. Iată o posibilă destinaţie turistică!
Deocamdată, îmi aduc aminte de tavernele din Insula Corfu. Aici e o parte din oferta uneia din Roda. Ce comandă doamnele şi domnii?

 

fototati 784

Etichete: , ,
02/08/2009

Rapid prin Şureanu

De când n-ati mai fost prin Muntii Sureanu? Muntii dacilor.
Eu n-am mai fost de vreo doispe ani. Dacă vreti să faceti un drum, chiar acum, dat-vă deoparte fleacurile de zi cu zi, pentru cinci-sase minute (5:41, pentru cei care doresc precizie), si urmati-l pe Remus Suciu. Muzica o dă tot el. De la Queen.

02/08/2009

Corfu. Criza văzută cu ochii

În Corfu am văzut pentru prima oară Criza, cu ochii mei. O mulţime de hoteluri începute şi neterminate. O mulţime de hoteluri, resaurante, magazine închise. Un tip dintr-un magazin mi-a spus că anul trecut avusese trei magazine (vindea piele – genţi, sandale ). Astă-toamnă a vrut să-şi mai deschidă unul. Acum, adunase toată marfa într-un singur loc, pusese preţuri de râs şi spera să vândă cea mai mare parte a lucrurilor până la sfârşitul verii, să poată trece de iarna care vine.

Am văzut bălării, am văzut drumuri începute şi neurmate, piscine goale. Am văzut clădiri cu stil, înăuntrul şi în jurul cărora mi-am imaginat bucuria trecuţilor turişti. Am văzut o droaie de pancarte For sale. Cu banii primiţi în Bucureşti pentru un apartament cu două camere, ţi-ai putea lua un mic teren la malul mării Ionice, cu un petec de plajă, o dărăpănătură din piatră, veche de 300 de ani, şi un colţ de livadă de măslini.

Da, am văzut şi chilipiruri. Dar n-am văzut resemnare. N-am văzut oameni trişti. N-am văzut ţepari. (OK, aici e o discuţie mai amplă, ştiu oameni care se jură că ţepari mai mari ca-n Grecia nu-s – românii nu intră în discuţie, e specie aparte!)

 

criza panou

Aproape că m-a amauzat ideea de a nu bea din supermarketul piscinei Bratos. Cred că era haios locul, pe vremuri.

criza masina

Cred că v-am mai arătat o dată decapotabila asta, poate din alt unghi. Acum am vrut să vedeţi instalaţia de aer condiţionat de pe clădire. E ciudată şi rugina asta, nu? Cum vine ea să stăpânească imediat ce simte un semn de slăbiciune!

Mai jos, o fotografie făcută de fiica mea, într-un supermarket. Nu ştiu prea bine de ce a făcut-o. Dar dacă e, hai să vedem nişte preţuri.

criza pret

criza salvamar

O „gheretă” de salvamar, pe ţărmul Arillas, fotografiată de fiul meu. I-a plăcut. A vrut să şi urce până sus, sus. Nu l-am lăsat. Cred că până şi un porumbel găsit de ajnanina ar fi prăbuşit edificiul, dacă s-ar fi aşezat acolo, să mediteze.

 

criza roda

La parterul clădirii ăsteia, din Roda, e un restaurant de prin 1.800 şi ceva. Cel puţin, aşa rezultă dintr-o inscripţie bine pusă în valoare (pe care, da, jurnalistul lu’ Peşte n-a fotografiat-o!). Mâncarea a fost bună. Parol!

P.S. Nu ştiu când vor apuca să renoveze.

criza cearceaf

Pensiune care n-a mai apucat să se deschidă. Tot prin Roda.

31/07/2009

Corfu. Ziduri din Kerkyra

kerkyra6

Clopotniţă în Kerkyra, Corfu. Se spune că atunci când bat clopotele se mişcă valurile. Sau că se mişcă şi atunci când nu bat, doar la gândul că ar putea să bată. Foto: Călin Hera

Mai am câteva fotografii pe care vreau să vi le arăt. Mi-au plăcut mai multe clădiri din Kerkyra. Nu le-am fotografiat pe toate. Nici n-am văzut prea multe. Dar ce-am văzut si mi-a plăcut si am fotografiat, vă arăt.

Ceea ce nu vă pot arăta sunt spatiile strâmte dintre clădiri. Peretii sunt, în partea veche, venetiană, a orasului, atât de apropiati încât vecinii ar fi putut să ciocnească pahare de vin de pe fereastră, fără să mai coboare scările.

kerkyra10

Kerkyra, Corfu. Undeva la marginea portului, la poalele vechiului fort, într-o intersectie romantică. Foto: Călin Hera

 

kerkyra8

Kerkyra, Corfu. Trebuia să-mi notez sau să măresc doza de lecitină. Poate e vechea bibliotecă, vreo veche universitate sau vreo veche Cameră de Comert. Cu siguranţă, undeva sus, pe cerul curat, e un pescărus. Foto: Călin Hera

 

kerkyra3

Kerkyra, Corfu. Vechi palat care găzduieste acum un inedit Muzeu de artă asiatică. Nu te astepti să găsesti asa ceva pe o insulă din Marea Ionică. A înseamnă doar că n-ai destulă imaginatie. În fată, statuia unui lord englez al cărui nume nu mi-l amintesc. Oricum, tipul, Sir-tipul, a făcut lucruri bune pentru localnici, de l-au cinstit asa. (Chiar a făcut, dominatia britanică a ridicat mult insula. Oricum, asa cum v-am mai zis, Corfu e insula cu accent englezesc!). Foto: Călin Hera

 

20/07/2009

Crucea de pe Caraiman văzută de jos

I-am luat pe copii din tabără. Deja tradiţionala tabără de la Buşteni. I-am dus la Hunedoara. (Deci vor urma câteva zile de poveşti pentru copii, pe care să le citească, seara, aici, să adoarmă cu poveştile lui tati.)
La Buşteni am fotografiat cât m-au ţinut bateriile (fix două fotografii am putut face…).

 

oli 701

Îmi imaginez vila de după gardul rupt în urmă cu 50-60 de ani, când o fi fost construită. Probabil că au fost nişte oameni avuţi. Îmi imaginez şi cum ar putea arăta renovată. Îmi place ce văd în imaginaţia mea. Iar locul, locul face toţi banii.

 

 

oli 702

Am făcut un zoom in. La un moment dat, crucea părea ireală, proiectată pe un nor alb.

Etichete: , ,
20/07/2009

Muntele sau marea

De-o vreme, populez blogul cu fotografii făcute în timpul ultimelor mele experienţe greceşti. Am şi adăugat o categorie, Caietele greceşti. La un moment dat, mi-am dat seama că cele două experienţe sunt despre a) mare, b) munte.

Am fost întrebat care-mi place mai mult. Am răspuns, fără să stau pe gânduri, că muntele. Acolo, în munţi, m-am simţit, mereu, cel mai bine. Muntele e ca o iniţiere. Nu e suficient să parchezi maşina. Trebuie să urci, încărcat cu un rucsac greu. Trebuie să ştii să pui cortul. Trebuie să te bucuri când te plouă pentru a te bucura apoi când se sparg norii, când se risipeşte ceaţa şi ţi se dezvăluie priveliştea. Trebuie să simţi mireasma aerului curat, tare. Să priveşti pietrele, să te urci pe ele. Trebuie să alergi pe coclauri sau să le aprcurgi agale, să te bucuri de fiecare pas-descoperire. Trebuie să ai sentimentul uriaş de a ajunge pe vârf. De a afla că, pentru o clipă, e ca şi cum ai fi aflat scopul, capătul drumului. Iar apoi, să-ţi dai seama că muntele e ca viaţa: înseamnă un nesfârşit drum pe care se află vârfuri de urcat, vârfuri de tins.

Marea, câtă vreme n-o explorezi pe dinăuntru, e ceva a cărei măreţie e doar ghicită, un pic înfricoşătoare. Marea o apreciezi mai ales în legătură cu ţărmul de care se izbeşte, pe care-l modelează. Marea e pură, sălbatică, liniştită (până şi marile furntuni sunt doar suprafaţă – aşa pare), romantică, banală, marea e culoare, măreţie calmă. Ciudat, privindu-mi aşa-zisa operă, marea pare că mi-a inspirat mai multă reverie. Poate că, spre deosebire de munte, unde eşti mereu ocupat, marea te lasă să leneveşti, să-ţi pui doar gândurile şi imaginaţia la treabă.

Aleg muntele, cu respect pentru mare, pentru că-l iubesc.

P.S. Tatăl meu m-a dus prima oară pe munte. Aveam şase ani. Fusesem deja la mare, îmi plăcea deja bălăceala. M-a speriat muntele atunci. Era iarnă. Dar m-am descoperit fascinat şi foarte mândru pentru cele mai mici şi neînsemnate isprăvi. Pentru că, pe munte, eram implicat direct în ele, mi se cuveneau fiindcă îmi aparţineau. Mă refer la primul „plug” pe schiurile de lemn, la prima mea cabană. Şi la cele care au urmat.
Tatăl meu iubea marea. Cred că mai mult filosofic. Cred că, în special, ca idee de evadare. Ca şansă de călătorie. A devorat cărţi despre mare. A călătorit, ca mulţi intelectuali ai vremii, prin literatură. Ştia locuri pe care nu le văzuse, pe care şi le imaginase, citind despre ele.
Toate aceste gânduri mi-au fost iscate, acum, de un caiet. Un caiet în care, printre însemnările lui de serviciu (programe, calcule, situaţii, profile în U ş.a.m.d.) am găsit un citat, îndemnul pe care regina Isabela i l-ar fi adresat lui Cristofor Columb. I-ar fi zis să întindă pânzele şi să pornească la drum, iar dacă ţărmurile pe care le caută nu există, atunci Dumnezeu le va crea pentru el, fiindcă a avut credinţa că ele există.

Deci, muntele. Dar ceva-ceva e şi cu marea.

Etichete: ,
16/07/2009

Corfu. Marea văzută prin Kerkyra

Trebuie să vă mai arăt câteva fotografii din Kerkyra. Sunt, poate, cele mai frumoase făcute de mine pe Insulă. E drept, si lumina a fost bună.

Asa cum am spus si dincolo, Kerkyra e unul din acele orase în care drumurile par a se sfârsi în mare. Si nu te-ai mira dacă, în aceste conditii, un vapor s-ar ciocni cu un automobil 

kerkyra7

kerkyra4

Aceasta e fotografia de care sunt cel mai mândru. După cum spuneam în Evz, îmi spune mai mult decât 1.000 de cuvinte (adică ar face, dacă ar fi la tarabă, cât vreo 11-12 PA-uri). Nu lipseste marea, nu lipsesc vapoarele (vaporul pe care, deja, îl stiti), norii, zidurile vechi, leandrii, tarmurile ori lucrurile pragmatice, cum sunt cosurile de baschet

kerkyra1

 Am urmărit vaporul, cu Canonul meu, trecând pe lângă un picior al vechiului fort. În zare, abia ghicite, coastele albaneze

kerkyra2

 Vaporul îsi vede de drum, iar au am răgaz să arunc o privire spre o terasă unde îmi doresc să mănânc peste la grătar

kerkyra6

 Am „furat” un detaliu al clădirii la baza căreia se întinde terasa

 

Etichete:
15/07/2009

Corfu. Fortul vechi din Kerkyra

Reiau povestea insulei Corfu, asa cum am descifrat-o eu (poveste întreruptă de episodul, mai glorios, numit Olimp). O reiau cu câteva imagini din Kerkyra. Vor fi două episoade kerkyriene. Azi, fortul cel vechi, care m-a atras încă de când l-am văzut de pe  feribot.

 

fort larg

Asa cum am mai spus si cu alte ocazii, se poate parca în imediata apropiere a podului de peste canal la capătul căruia e fortul. Se plăteste o taxă de intrare de 4 euro (categoria „fix-pix!”). Dar nu vă plictisesc cu astfel de amănunte, am mai scris câte ceva în Evz.

Am abordat subiectul si dincolo , însă numai putin.

Să trecem la fotografii!

fort oras

Asa l-am văzut după ce am parcat masina pe o colină, venind dinspre insulă. Părea ireal. Strada de la picioarele mele forfotea ca într-un oras grecesc tipic. Marea era linistita, ca într-un tablou. Zidurile…, zidurile se înăltau. Până în imaginatia mea. 

fototati 675

Mai întâi i-am dat ocol. Voiam să prelungesc bucuria, ca într-un preludiu mestesugit. L-am mângâiat cu privirea, de jur împrejur. Aici l-am fotografiat dinspre port. Mi-a plăcut cum jucau catargele bărcilor, usor, ca niste ace de seismograf. Seismograful bucuriei, dacă mi-e permis 

fort turn

Odată ajuns înăuntru, am început explorarea. Am fotografiat din toate pozitiile. Exagerez. Dar am făcut multe poze. Nu le pot posta aici pe toate. Dar vă arăt un Turn cu Ceas Colorat. Ceasul nu mergea bine. Dar asta chiar nu era important. Cred.

fototati 700

Un mic peisaj. Mi-au plăcut pietrele. Vechi. Invadate de vegetatie respectuoasă.

fototati 705

Vechiul far din vechiul port. Mă fascinează farurile. Cred că acesta are o droaie de povesti. Îmi place să mi le imaginez. Nu-mi place că zidurile lui au fost pângărite. N-am vrut să simt mirosul de urină. Am preferat să păstrez fotografia. Îmi place

fototati 702

De la cota cea mai înaltă a fortului, am fotografiat ruinele zidurilor exterioare ce dau spre port

 

fototati 707

Imagine a unei părti a curtii interioare si a coltului de oras relativ nou. Undeva e colina pe care am parcat masina. În zare ar trebui să fie palatul Achillion, al împărătesei „Sissy”

Etichete:
14/07/2009

Olimp. Câteva flori

Le păstrasem pentru finalul povestilor din Olimp. La final vi le arăt. (Însă nu veti scăpa de câteva PA-uri si poezii cu care m-au miluit muzele de acolo, atât cât m-am priceput eu să mă las miluit.) Trebuia să fie o bucurie. Sunt flori pe care vi le-am adus de acolo, de la peste 2.700 de metri altitdunie, vouă, doamnelor si domnisoarelor care treceti pe aici, pe la mine. (Au voie si domnii să-si bucure ochiul, numai să nu-i vadă nimeni!)

flori1

Flori fotografiate în timpul urcusului spre Skala (2.866 m, dacă nu cumva am nevoie de lecitină)

flori2

Pe acelasi drum pe care se adunaseră pietre măruntite (ce-au fost, odată, stânci), am văzut pe marginea cărării acest buchet

flori albe

N-am găsit flori de colt, dar le-am găsit pe astea. Undeva, pe „curba de nivel”

 

lori lynx

Câteva pur si simplu frumoase, as zice. Dar ceea ce mi s-a părut interesant a fost prezenta lynx-ului cu cochilie. În urcusul spre creastă am întâlnit nenumărati lynxi tristi, în pilea goală, ca să zic asa. Ăsta îsi pusese fundul într-o cochilie. O fi fost vreun fel de rege de-l lor. Un zeu. Zeul lynx

flori albe1

Ultimul buchet de astăzi. Flori albe de stâncă.

Etichete: