Călin Hera. PA-uri şi mirări

   Vorbeam zilele trecute despre revistele pe care le scriam, de mână, prin clasele a X-a şi a XI-a. Una dintre cele mai reuşite a fost suplimentul despre istoria ceasurilor făcut, 100%, de Dan N.

   Atunci când mi-a pus „volumul” în braţe  am fost la fel de plăcut surprins ca şi atunci când am văzut primul număr din Secolul 16. Mint un pic. În cazul Secolului, am fost destul de mult invidios. În cazul ceasurilor n-a mai fost niciun pic de invidie, ci doar încântare.

  Acceptasem deja că Dan e „cu umorul”, aşa că m-am mulţumit să râd. Am zâmbit şi acum, cu poftă, după 28 de ani.

  Iată câteva pagini din Istoria ceasurilor. Aplauze pentru Dan!

            Am împlinit 16 ani. Mi-e bine. Am mulţi prieteni. Le par simpatic.

            În urmă cu un an, am început să scriu poezii. Nişte copilării, am aruncat deja primul caiet. Acum scriu la al doilea. Sunt mulţumit. La mine în clasă, am un fel de monopol la chestia asta cu scrisul. Habar n-am de unde mi se trage, poate de la lucrările de control de la romană. Poate fiindcă, nu ştiu cum, au aflat că merg, lunea, la cenaclul lui Evu. Una peste alta, când aud pe vreun coridor din şcoală cuvântul „scris”, ciulesc urechile; în două cazuri din cinci, e vorba despre mine.

            Spun toate astea pentru că azi am primit un pumn în plex. La figurat, zic, pentru că, în realitate, nu m-am bătut decât de două ori. O dată cu Engel, la un meci de fotbal. Mi-a zis că mint (cred că era vorba despre un henţ). M-am enervat cum n-am făcut-o niciodată şi i-am zis să-şi retragă cuvintele. Aveam o imagine de apărat şi chiar nu minţisem! A ţinut-o pe-a lui. Şi l-am lovit, cu pumnul, în nas. Şi l-am tot lovit. Eram plini de sânge amândoi. El pe faţă, eu pe mână. A doua oară, m-am bătut cu Nicu V. Ne-am tras câte un pumn unul altuia. Nu mai ştiu de ce, mai ştiu doar că ne-am pocnit pe rând, la modul „na, dă, dacă ai curaj!”, replică urmată de pumnul de rigoare şi de invitaţia „acum  dă tu”. Am rămas prieteni, faza aia parcă chiar ne-a cimentat prietenia. Şi cu Engel am rămas prieten.

            Revenind la momentul „pumnul în plex” , evenimentul s-a produs într-o dimineaţă de noiembrie. Eram în clasa a zecea. Dan N. şi Tibi K. au venit la şcoală cu o revistă scrisă de mână. Îi spuseseră „Secolul 16” şi era foarte amuzantă. Mi s-a părut o culme şi, cu cât îmi plăcea mai mult, cu atât mi-era mai ciudă. Eram foarte orgolios. Nu mi-am revenit decât după al doilea număr, care a apărut după vreo două săptămâni. Atunci am strâns din dinţi, printre hohote, şi am pus la cale o revistă-replică: „Bravo 9”, scrisă de , Nicu V.   N. (era un mişel  de atunci, juca la două capete.)

                                                                                                                                                                Pentru colegii de clasă era un deliciu publicistic. Nu pot privi total obiectiv acele reviste, pe care încă le păstrez. În principiu, făceam glumițe „pentru  vârsta noastra”. (Unele mă amuză și acum.) Atunci eram foarte mândru de ceea ce scosesem pe piață. Acum, după atâția ani, recunosc: Bravo 9 n-ar fi făcut doi bani fără umorul fin al lui Dan  N.

            Dar adevăratul maestru a fost Tibi K. Astăzi, când răsfoiesc ultimul număr  Secolului 16, cu titlul  „Falimentul secolului”, mi-e ciudă pe adolescentul care eram atunci; trebuia să-l las în pace pe Tibi, eventual să-l rog să mă bage în seamă cu vreun articolaş. Măcar un număr din Secolul 16 al lui Tibi ar fi contat, pentru prezentul acela și, poate, pentru posteritate, cât toate cele 4-5 numere Bravo 9 pe care le-am făcut ulterior, fără Tibi. Mă înclin.