Archive for ‘Amintiri’

06/04/2009

Ritualul absolvenţilor-decreţei

Am scris aceste versuri în clasa a XII-a. Colegii mei le-au ales ca motto pentru fluturaşi. Ştiţi ce sunt fluturaşii? Oare se mai „poarta”?

Pe vremea mea, absolvenţii de liceu îşi făceau fotografii, pe bucăţi şi în grup, la fotograful agreat de…, nici nu mai ştiu de cine trebuia să fie agreat, dar ştiu că mi se părea o afacere tare!. Alea în grup erau pentru Tablou, alea mici pentru fluturaşi.

Tabloul era o chestie mare, 150×100, cred, înrămată. Toate tablourile, de la toate clasele a XII-a din oraş (cred că erau cinci licee, deci vreo 30-35 de tablouri de la zi, plus încă vreo 20-25 de la seral; în orice caz, erau destul de multe, vorbim de decreţei!) erau expuse vreo două săptămâni în vitrinele din centru. Falirea cu absolvenţii era un obicei plăcut al comunităţii.

Pozele mici erau lipite pe fluturaşi – nişte cartoane lucioase pe care fiecare clasă a XII-a le personaliza cu tot felul de desene stilizate, lista absolvenţilor, a profesorilor, un motto şi un loc în care aboslventul scria o dedicaţie. Eu am făcut atunci în jur de 100 de fluturaşi, după ce am întocmit o droaie de liste cu colegi, profesori, prieteni, rude plus, obligatoriu, fete de la care speram să obţin, astfel, în schimbul fluturaşului, un sărut.

Neapărat voi adaugă zilele următoare imagini de epocă.

Până atunci, vă întreb: la voi cum era? Acum oare cum e, ce fac deosebit absolvenţii anilor 2000?

UPDATE. Așa cum am promis, iată fluturașul:

fluturas

fluturas1

05/04/2009

Istoria ceasurilor

 

 

 

   Vorbeam zilele trecute despre revistele pe care le scriam, de mână, prin clasele a X-a şi a XI-a. Una dintre cele mai reuşite a fost suplimentul despre istoria ceasurilor făcut, 100%, de Dan N.

   Atunci când mi-a pus „volumul” în braţe  am fost la fel de plăcut surprins ca şi atunci când am văzut primul număr din Secolul 16. Mint un pic. În cazul Secolului, am fost destul de mult invidios. În cazul ceasurilor n-a mai fost niciun pic de invidie, ci doar încântare.

  Acceptasem deja că Dan e „cu umorul”, aşa că m-am mulţumit să râd. Am zâmbit şi acum, cu poftă, după 28 de ani.

 

  Iată câteva pagini din Istoria ceasurilor. Aplauze pentru Dan!

ceasuri-1

ceasuri-3

ceasuri-4

ceasuri-f

25/03/2009

Secolul 16

          

            Am împlinit 16 ani. Mi-e bine. Am mulţi prieteni. Le par simpatic.

 

            În urmă cu un an, am început să scriu poezii. Nişte copilării, am aruncat deja primul caiet. Acum scriu la al doilea. Sunt mulţumit. La mine în clasă, am un fel de monopol la chestia asta cu scrisul. Habar n-am de unde mi se trage, poate de la lucrările de control de la romană. Poate fiindcă, nu ştiu cum, au aflat că merg, lunea, la cenaclul lui Evu. Una peste alta, când aud pe vreun coridor din şcoală cuvântul „scris”, ciulesc urechile; în două cazuri din cinci, e vorba despre mine.

 

            Spun toate astea pentru că azi am primit un pumn în plex. La figurat, zic, pentru că, în realitate, nu m-am bătut decât de două ori. O dată cu Engel, la un meci de fotbal. Mi-a zis că mint (cred că era vorba despre un henţ). M-am enervat cum n-am făcut-o niciodată şi i-am zis să-şi retragă cuvintele. Aveam o imagine de apărat şi chiar nu minţisem! A ţinut-o pe-a lui. Şi l-am lovit, cu pumnul, în nas. Şi l-am tot lovit. Eram plini de sânge amândoi. El pe faţă, eu pe mână. A doua oară, m-am bătut cu Nicu V. Ne-am tras câte un pumn unul altuia. Nu mai ştiu de ce, mai ştiu doar că ne-am pocnit pe rând, la modul „na, dă, dacă ai curaj!”, replică urmată de pumnul de rigoare şi de invitaţia „acum  dă tu”. Am rămas prieteni, faza aia parcă chiar ne-a cimentat prietenia. Şi cu Engel am rămas prieten.

 

            Revenind la momentul „pumnul în plex” , evenimentul s-a produs într-o dimineaţă de noiembrie. Eram în clasa a zecea. Dan N. şi Tibi K. au venit la şcoală cu o revistă scrisă de mână. Îi spuseseră „Secolul 16” şi era foarte amuzantă. Mi s-a părut o culme şi, cu cât îmi plăcea mai mult, cu atât mi-era mai ciudă. Eram foarte orgolios. Nu mi-am revenit decât după al doilea număr, care a apărut după vreo două săptămâni. Atunci am strâns din dinţi, printre hohote, şi am pus la cale o revistă-replică: „Bravo 9”, scrisă de , Nicu V.   N. (era un mişel  de atunci, juca la două capete.) bravo-91

 sec-16-nr-1-ed2

                                                                                                                                                                Pentru colegii de clasă era un deliciu publicistic. Nu pot privi total obiectiv acele reviste, pe care încă le păstrez. În principiu, făceam glumițe „pentru  vârsta noastra”. (Unele mă amuză și acum.) Atunci eram foarte mândru de ceea ce scosesem pe piață. Acum, după atâția ani, recunosc: Bravo 9 n-ar fi făcut doi bani fără umorul fin al lui Dan  N.

 

 

            Dar adevăratul maestru a fost Tibi K. Astăzi, când răsfoiesc ultimul număr  Secolului 16, cu titlul  „Falimentul secolului”, mi-e ciudă pe adolescentul care eram atunci; trebuia să-l las în pace pe Tibi, eventual să-l rog să mă bage în seamă cu vreun articolaş. Măcar un număr din Secolul 16 al lui Tibi ar fi contat, pentru prezentul acela și, poate, pentru posteritate, cât toate cele 4-5 numere Bravo 9 pe care le-am făcut ulterior, fără Tibi. Mă înclin.

 

23/03/2009

Maşina de scris

Prin 1981-1982 o primeam pe Olympia, maşina de scris a bunicului meu (care se stinsese cu puţin timp în urmă). Mi se părea miraculos, la 13-14 ani, în plină Epocă de Aur, să am aşa ceva. Mă fascina să „bat” semnul dolarului. O făceam de câte ori aveam ocazia; scriam înadins texte în care apărea $.

Făceam rost de coli de hârtie, de indigo şi de role (pe care le foloseam şi refoloseam până deveneau fâşii de cârpă) în special de la Flavia, soţia unui văr de-al tatălui meu, care era secretară la Şcoală nr.3.

Cred că era deja anul 1985, „bateam” deja la maşină poezii şi scurte povestioare pe care le citeam la cenaclul lui Eugen Evu, când, la uşa apartamentului nostrul din OM, a sunat un miliţian. A întrebat de mine. Mi-a zis că trebuie să mă prezint în data de, la camera numărul, cu maşina de scris. Mi-a dat să semnez într-un tabel (din care n-am reţinut nimic) şi a plecat.

Tremuram. Dar mai mult am tremurat în ziua în care am fost să o predau pe Olympia. Ofiţerul care a luat-o a fost amabil, cred că m-a întrebat dacă scriu poezii. Mi-a zis să fiu liniştit, că e doar o formalitate, că trebuia să raportez că o am (părea că știe „istoricul” Olympiei mele de pe vremea când fusese a bunicului meu). În câteva zile, după ce va fi luată în evidenţă, îmi va fi înapoiată, mi-a zis. Cred că am zis mulţumesc.

masina-de-scris-editata
DOCUMENT. Aceasta a fost amprenta maşinii mele de scris (toate maşinile de scris aveau anumite caracteristici, chiar dacă erau „de serie”) . Mi s-a spus că „luarea în evidenta” însemna notarea, într-un dosar, a tuturor caracterelor, pentru identificarea unui eventual text-manifest anonim scris la acea maşină.

Am primit-o pe Olympia înapoi după mai bine de un an. Era în stare bună. Am curăţat-o, i-am pus o rolă nouă şi am ţăcănit la ea aproape toată noaptea aia. Îmi imaginez că era ceva ciudat: la parterul unui bloc cu două etaje, într-unn cartier liniştit, într-un oraş întunecat, se auzea un ţăcănit ritmat.

Nu ştiu unde anume e acum bătrâna mea maşină de scris. Cred că o păstrează mama pe undeva. Eu am revăzut-o prin 1997-1998, când, chiar aşa arhaică, greoaie (la propriu şi la figurat) mi-a fost dragă cum îmi e copilăria şi amintirea bunicului meu. N-am scris niciodată foarte relaxat la ea (cum mi se întâmplă acum, la calculator), poate fiindcă, la orice greșeaklă, trebuia să o iei de la capăt. Dar cine n-a experimentat „bătutul” la mașină a pierdut ceva, un ceva aparte; poate tocmai grija asta de a nu greși.

Etichete: ,
24/02/2009

Cântec de seară

ca o lăcustă neadormită
de focul rece din lumânare
arbori nebuni prin ceaţa topită
taie cărare

albi cai pur-sânge
aleargă sălbatic prin balta de fum
jar de copite care se stinge
în colbul tăcut de pe drum

jos e căruţa cu oiştea căzută
iar un păianjen adorame pe roţi
sorele-apune şi luna e mută
doar o lucire aleasă de sorţi

paie aduse de pretutindeni
sforăie-n lemnul care-a murit
când căruţaşul cu-n sac de merinde
a coborât şi caii-au fugit

către păşuni necunoscute
unde cosaşul cu stele în păr
strânge în cântec zăpada din munte
şi-mbracă tot fânul în haine de măr

read more »